Palat pe strada Zrinyi. Mică monografie a Palatului Bohus din Arad. Partea II-a

Palat pe strada Zrinyi. Mică monografie a Palatului Bohus din Arad. Partea II-a

Urania, Apollo, Corso și filmul mut

Aradul a ocupat un loc important, alături de Cluj și de Oradea în industria transilvăneană a filmului. Muzeograful arădean Gheorghe Lanevschi a atras atenția asupra unui afiș din 1858 care se afla în colecția Sârbuț. Conform conținutului afișului la Arad se făceau proiecții de imagini cu ajutorul unui dispozitiv la modă în vremea respectivă denumit „alettoscop”. Farmacistul Rozsnyay Mátyás care era foarte receptiv la tot ce era nou cumpărase un dispozitiv în 1877 cu ajutorul căruia făcea proiecții cu imagini pictate pe sticlă într-un pavilion din parcul „Pădurice” din oraș. După ce frații Lumiere au prezentat la Paris în decembrie 1895 „fotografia mișcătoare”, întreprinzătorul vienez Josef Stiffler a organizat o proiecție cu „imagini vii” în iarna anului 1897 la Hotel Crucea Albă (actualmente „Ardealul”). La spectacolul următor care s-a ținut în 18 iunie 1897 publicul arădean a putut viziona deja 20 de filme.

Este interesant de remarcat că în ciuda interesului mare manifestat față de proiecțiile lui Striffler, localnicii nu au fost la fel de receptivi față de filmul de scurt metraj. Cauza lipsei de interes a fost o nefericită amânare a programului care a făcut ca proiectarea filmului să fie făcută în aceeași seară în care a avut loc inaugurarea iluminatului public din oraș. Cronicarul cotidianului „Arad és Vidéke” relata că „promenada era cufundată în lumină”. Dintre cele două evenimente concurente, ultimul s-a dovedit mai interesant pentru localnici întucât afecta pe toată lumea.

Conform cercetărilor lui Ficzay Dénes primul eveniment nici nu era o noutate absolută în oraș întucât se organizaseră anterior proiecții de câteva minute în mai multe rânduri; la fostul Pavilon Expozițional de pe strada Tribunul Dobra și la Cafeneaua Japoneză de la intersecția bulevardului central cu strada Cloșca, de asemeni cu ocazia poposirii în Arad a unor trupe de circ.

După epoca proiecțiilor itinerante de film înaintașii noștri au asistat la propagarea marelui val al cinematografiei care a fost acceptată ca fiind cea de-a șaptea arta. În Europa după primii ani care aparținuseră cineaștilor francezi de la Pathé și Gaumont, cireașa de pe tort a fost luată de către casa de film daneză Nordisk Studio, urmată mai târziu de producători italieni și germani. Americanii au intrat pe piața europeană de film abia în jurul perioadei primului război mondial.

Janovics Jenő (1872-1945, regizor de teatru și film, scenarist și producator) ca tânăr actor clujean „condimenta” spectacolele în ianuarie 1899 cu filme scurte înaintea reprezentațiilor teatrale. Naszter György a prezentat un film cu imagini realizate în centrul Aradului. Acesta a fost primul film realizat la Arad. A fost urmat de numeroase altele. Filmul „Cartierul țigănesc din Pecica” a fost realizat în 1905, dar a fost proiectat abia doi ani mai târziu, în 1907 la cinematograful Urania din clădirea teatrului vechi de pe strada Gheoghe Lazăr. Interiorul clădirii vechiului teatru avea noua întrebuințare în urma reamenajării pe baza proiectelor arhitectului arădean Steiner József. Așa a devenit Urania în 1907 primul cinematograf al orașului și a funcționat ca atare până la mijlocul anilor 1960. În 1909 a fost realizat un film scurt despre statuia lui Kossuth din Arad, iar în 1910 a fost realizată o compilație de câteva minute despre alegerile arădene. În regia actorului arădean Szendrey Mihály (1866-1956), devenit mai târziu directorul trupei de teatru, firma budapestană Projectograph a realizat în 1913 filmul de comedie „Nuntă țărănească la Arad”.

Tot ca rod al dedicării manifestate de Szendrey în slujba aceastei cauze, în timpul războiului a fost realizat un film documentar despre deportații și prizonierii de război din cetate. Un an mai târziu apăreau filmele „Jos masca!” și „Este o mândruță” realizate la Budapesta și Arad în regia lui Kertész Rezső.

În timpul primului război mondial Aradul avea deja trei cinematografe: Urania, Appolo și Erzsébet (pe strada Andrei Șaguna). Pe strada Deák Ferenc (astăzi Eminescu) a fost inaugurat în 1931 foarte modernul cinematograf Corso (în același an cinematograful Central - anterior „ARO”, mai apoi „Caragiale” după război - din apropierea Turnului de Apă dispunea deja de grădină de vară! În casa de cultură a industriașilor – clădirea Teatrului de marionete – a funcționat pentru o vreme cinematograful Savoy).

Janovics Jenő scria în memoriile sale ca în 1922 a fost realizată la Oradea și Arad comedia „Canaliile dolarilor” iar Societatea Teatrală Arădeană realizase schița de film „Modelul” în regia lui Deák Albert. În parcul de la Pădurice a fost realizat filmul de povești „Jancsi și Juliska” în care apărea primul copil-actor din Transilvania; arădeanca Mondjalled Szilvi și a primit un rol dansatoarea Éghy Ghysa (care avea școală de dans la Arad și care a devenit mult mai târziu profesoară de euritmie la Institutul de Teatru din Târgu Mureș). Operatorul filmului a fost Bertók József (1891-1972), personalitate reputată a filmului mut. Producția întreprinderii arădene românești Film-Didactic Studio este inaugurată cu un film realizat pentru scopuri didactice. Această asociere profesională a realizat șase filme despre frumusețile naturale ale Transilvaniei. Operatorul și directorul adjunct era Bertók József care a lucrat un timp la București, luând parte la fondarea industriei românești de film. Omul din spatele camerelor; Bertók József care își începuse cariera ca și corespondent de război s-a stabilit în pragul celui de-al doilea război mondial în Aradu Nou unde a lucrat ca și fotograf. În 1929 a fost realizat un film despre regiunea Aradului. Avem puține informații despre realizările industriei cinematografice românești care se afla în perioada copilăriei la vremea respectivă. Cert este că după 1920 a fost proiectat și în Arad filmul mut realizat în 1912 „Independența României” în care arădenii au făcut cunostință cu figurile marcante ale filmului românesc din epocă; Elvira Popescu, Maria Filotti și Constantin Nottara. Filmul făcea parte din programul cinematografului Urania. Nu putem încheia fără să amintim de arădenii care au făcut cariere strălucite ca actori sau regizori: Cziffra Géza, Fehér Imre și Jávor Pál.

Cinematograf-vedetă în Palatul Bohus

În epoca de pionierat a filmului mut construirea în provincie a unei săli care să aibe în exclusivitate destinația de cinematograf era o premieră la nivel național. Într-adevăr deschiderea noi săli a cinematografului Apollo de la parterul Palatului Bohus a fost un eveniment senzațional. Appolo și Urania erau nume de referință ale sălilor pentru proiecții cinematografice (primul era zeul artelor în mitologia greacă iar cel de-al doilea nume aparținea uneia din cele nouă muze). Săli care purtau aceste nume au fost deschise aproape în toate orașele mari transilvănene. Cinematograful Appolo de la Brașov avea o capacitate de 600 de locuri. Întreprinderea arădeană Appolo care s-a mutat din sediul său improvizat pe bulevardul Andrássy (actualmente Revoluției) în noul său sediu din Palatul Bohus își punea mari speranțe în noua sală cu o capacitate mult mai mare decât cea din fosta locație, o sală modernă care avea creat în fața cortinei chiar și un spațiu special dedicat unei mici orchestre care asigura ilustrația muzicală a spectacolelor. Accesul spectatorilor în sala de cinematograf se făcea prin trei întrări. Intrările au fost prevăzute cu un acoperiș elegant din fier forjat placate cu sticlă. Pe coridorul îngust de lângă intrări era casa de bilete iar galeria era accesibilă din antecamera mai spațioasa.

Am mai făcut vorbire despre spectacolul inaugural. Spectacolele ulterioare s-au succedat neîntrerupt timp de multe decenii. Conform unui număr din luna noiembrie 1913 al ziarului arădean Függetlenség – Independența – în programul zilei rulau trei filme: 1) Jurnalul de imagini mișcătoare – un jurnal de știri care prezenta cronica celor mai importante evenimente, 2) Cowboyul milionar – comedie spectaculoasă americană în două părți, 3) Al treilea uriaș (drama socială în patru acte). Filmele rulau neîntrerupt de la ora șase după-amiaza pâna seara la ora unsprezece, asigurând posibiltatea spectatorilor de a urmări mai multe reprezentații cu un singur bilet. Doamnele erau rugate să nu poarte pălării pentru a nu stânjeni câmpul vizual al spectatorilor din rândurile situate în spate.

Vedeta filmelor mute din epocă era regele neîncoronat al Casei de film daneze Nordisk; Valdemar Psylander (1884-1917). În ciuda vieții scurte a jucat în circa 80 de producții cinematografice. Prima vedetă feminină din istoria filmului a fost Asta Nielsen.

În ianuarie 1914 la Appolo se proiectau filmele: ”Fiul alungat”, mai apoi „Maxi și colierul de perle” și „Tragedia unui impostor”. Deliciile culturale ale ultimelor luni de pace au stârnit mare vâlvă în Arad. Ziarele au publicat știrea conform cărei vedeta vedetelor, idolul femeilor Valdemar Psylander, actor principal al studioului danez de film Nordisk (cel mai cunoscut din Europa la vremea respectivă), unul din primele staruri de cinema însoțit de trupa sa a acceptat invitația directorului Teatrului Național din Arad, Szendrey Mihály de a fi prezent la premiera unuia din filmele sale în Arad, după încheierea turneului de la Budapesta. Vineri, 20 martie și sâmbăta Psylander va juca în schița intitulată „Primirea baronului Dalborg”.

S-au făcut pregătiri impresionante și așteptarea era uriașă. La Arad publicul s-a îmbulzit și „s-a călcat pe picioare” ca să cumpere numărul special al revistei „Színházi Élet és Mozi” – „Viața teatrală și de cinema” care avea pe copertă portretul „divinului” Valdemar (revista fondată în 1912 a fost o publicație de succes a epocii în limba maghiară. Deseori era editată cu dimensiunile unui volum de carte. Cei mai valoroși scriitori; Karinthy Frigyes, Szép Ernő și Móricz Zsigmond își publicau scrierile în revista specializată pe teatru și film. Ca un element inedit, amintim că redacția revistei își avea sediul pe strada Aradului din centrul Budapestei – nume pe care strada îl poartă și astăzi – și avea abonați în țările balcanice, Cehoslovacia, Germania, Italia și America). În săptămâna vizitei în programul cinematografului Appolo rula filmul „tovarășul dracului” avându-l în rolul principal pe Psylander.

Idolul femeilor la Arad

Vestea vizitei a încins spiritele în Arad.

Psylander în Arad?

Șeful poliției a emis o dispoziție reglementativă pentru zilele vizitei care putea fi considerată ca fiind ciudată chiar și pentru vremurile și condițiile acelea:

„Având în vedere aglomerarea crescută care se poate aștepta din partea femeilor, pentru evitarea tulburărilor și îmbulzelii, bărbații vor putea circula doar pe străzile secundare. Este interzis accesul pe stradă al femeilor sub 10 ani (!) și mai în vârstă de 60 de ani. Este strict interzisă solicitarea de autografe înainte de ora 7 dimineața și după ora 10 seara. Datorită creșterii masive previzibile a traficului poștal; în interesul bunei funcționări a serviciului poștal, scrisorile vor fi adresate lizibil...Scrisorile care vor conține chei (!?) nu vor fi livrate.” 

Vedeta vedetelor a sosit în gara mare din Arad cu acceleratul de Budapesta. Purta palton cu guler de blană, joben și mănuși albe. A trecut fără să fie prea preocupat de mulțimea de admiratori și fani. S-a urcat în automobil și a pornit spre hotelul Crucea Albă unde urma să fie cazat. Doamnele au asediat hotelul, dar Psylander nu a primit pe nimeni. Criticul de teatru Farkas Ferenc, organizatorul turneului a împărțit autografe litografiate printre admiratoare. Dezamagirea era imensă.

Între timp organizatorii au schimbat planurile inițiale. Considerau că sala cinematografului Appolo nu era suficient de încăpătoare pentru mulțimea foarte numeroasă a celor interesați. În ultimul moment au hotărât ca evenimentul să se desfășoare în sala Teatrului Național. Noua locație se afla la doi pași distanță de cinematograf; publicul a schimbat rapid direcția și a asediat intrarea teatrului. Înaintea spectacolului sala a fost parfumată cu cel mai în vogă parfum al vremii numit Rococo.

Cum s-a desfășurat spectacolul?

Numărul din ziua următoare (22 martie) al ziarului „Arad és Vidéke” a publicat o poezioară prin care lăsa să se simtă dezamăgirea publicului față de vedeta care nu a confirmat speranțele cu care fusese așteptată: „Un domn în frac/ Cu pantofi de lac/ Pe cap cilindru/ Acesta e Psylander.”

După vizionarea filmului adulatul actor a urcat pe scenă și a cântat într-o maghiară stâlcită (conform relatărilor corespondentului ziarului) cântecul „Szép asszonynak kurizálók” – „Curtez frumoasa doamnă” – după care și-i luat rămas bun cu „Săru' mâinile” de la publicul recunoscător care umpluse sala până la refuz. Reporterul anonim al ziarului „Aradi Közlöny” era bosumflat: „Pozează grandios, bărbat frumos, actor slab”. După care făcea aluzie la secretul de culise bine păstrat privind onorariul astronomic cu care fusese retribuită vedeta pentru a veni la Arad. În 1918, după moartea prematură a actorului, a rulat ultimul său film pe marele ecran al cinematografului Appolo.

Cât despre filmul sonor ce am putea spune? Este o altă poveste. Despre subiect ne rezumăm la evocarea celor de mai jos: în 27 ianuarie 1914 la Palatul Cultural a fost prezentat strămoșul fimului sonor; așa numitul „film vorbitor”. Ziarele locale scriau: „este fonograf (voce) și kinematograf (invenția lui Edison) – filmul cânta la trompetă, la flaut, la vioară și bătea clapele pianului. După care au urmat cântăreții. Au înregistrat până și lătratul câinelui”.

Filmul sonor s-a răspândit în Europa începând cu anii 1930, după o lungă perioadă de tatonare. La vremea respectivă partea leului fusese deja luată de studiourile de la Hollywood, în detrimentul studiourilor europene. Publicul de la Appolo a putut vedea pe ecranul cinematografului staruri ca Bette Davis, Judy Garland, Ingrid Bergman, Gary Cooper, Marlene Dietrich, Greta Garbo. A fost perioada în care a fost proiectat la Arad și „Majordomul Hyppolit” (1931) – film maghiar sonor care a avut un succes răsunător în care a primit un rol și arădeanul Jávor Pál. Filmul a rulat pe ecranele cinematografelor Appolo și Corso. Peste câțiva ani arădenii au vizionat alt film maghiar de mare succes: „Automobilul de vis” (1934).

În cea de-a doua jumătate a anilor 1930 devine din ce în ce mai popular, ca erou de filme veșnic îndrăgostit, concitadinul nostru Jávor Pál. A primit roluri în două perioade importante ale istoriei cinematografice. Jucase deja în „Majordomul Hyppolit” – primul film sonor maghiar; de asemeni în primul film realizat după cel de-al doilea război mondial a primit rolul principal masculin („Învățătoarea – 1945 – realizat după nuvela lui Bródy Sándor). În anii copilăriei sale din Arad, vedeta obișnuia să chiulească de la școală, preferând să meargă la cinematograf. Poate că a fost una din cauzele pentru care părinții săi au hotărât să-l mute pe Pali, cel mai mare dintre cei trei frați, la o școală din Szombathely. Însă nici acolo nu și-a finalizat studiile.

În timpul în care filmul sonor câstiga teren, creștea și concurența dintre cinematografele orașului. Deschis în 1931 în aripa de pe strada Deák Ferenc (azi Eminescu) a Hotelului Crucea Albă (azi Ardealul), cinematograful Corso cu antecamera sa spațioasă și acoperișul său deosebit a devenit un concurent puternic pentru Appolo. A câștigat dreptul prezentării premierei mai multor filme și a preluat încet-încet rolul de cinematograf-vedetă al orașului. Mai mulți arădeni în vârstă îmi povesteau că deseori vizionau chiar și două-trei filme într-o singură după-amiază. Drumul dintre cinematografele Appolo și Corso dura doar câteva minute prin trecătoarea casei Goldiș (azi închisă). Și cinematograful Urania era în apropiere, la fel și cinematograful ARO de lângă Turnul de Apă.

Este demnă de anecdote întâmplarea prin care Corso a primit calificativul de „cinematograf moral” din partea unei distinse doamne a epocii. Venită recent din Uniunea Sovietică și stabilită în Arad în calitate de soție care vorbea foarte puțin limba română, cataloga cinematograful cu expresia citată mai sus pentru că intrarea dinspre antecameră se facea pe uși separate. În interpretarea doamnei sintagmele „cu soț” și „fără soț” se refereau la starea civilă a doamnelor și anume: „măritate” și „nemăritate”.

Jávor Pál din nou acasă

În 1946 cinematograful Appolo a fost din nou dezavantajat atunci când Jávor Pál, celebritate născută în Arad, și-a petrecut mai multe zile acasă cu ocazia turneului organizat prin mai multe orașe transilvănene. Înaintea premierei filmului „Condamnat la viață” a urcat pe scenă în compania actriței bucureștene Jojou Pavelescu interpretând în duet șlagăre de film. Atunci, ca și în urmă cu treizeci și ceva de ani la spectacolul lui Psylander, locațiile alese de organizatori pentru evenimente au fost cinematografele ARO și Corso, săli cu o capacitate mai mare decât cea de la Appolo. Primirea lui Jávor nu a fost mai puțin călduroasă ca cea a lui Psylander. Sute de femei se îmbulzeau pe stradă și așteptau în fata hotelului în speranța ca îl vor zări pe actor. Mai mult decât atât; în ziua următoare reprezentantele sexului frumos s-au adunat în număr mare pe trotuarul din fața micului restaurant unde Jávor își asculta cântecele preferate interpretate de violonistul localului.

Fostul cinematograf-vedetă al orașului a funcționat până în 1990. În ultimii săi ani era deja degradat și funcționa ca cinematograf de repriză unde nu se mai prezentau premiere. În decursul istoriei sale a fost cunoscut de public sub mai multe nume: Appolo, Forum, Bălcescu. Generația revoluției din 1989 îl cunoștea sub numele de Cinema Studio. Valul de privatizări haotice din perioada care a urmat după schimbarea de regim din 1989 i-a pecetluit soarta. A fost închiriat o vreme, după care a fost abandonat. De atunci degradarea interioară și exterioară este continuă.

Vecinii din epocă

Palatul impunător purtând cele mai importante semne caracteristice stilului secession vienez putea fi într-adevăr construit într-un loc mai bun, unde frumusețea și monumentalitatea sa ar fi fost puse mai bine în valoare. Desigur teoretic vorbind. Aici se aflau vechea casă familială și terenul aferent cu dimensiuni corespunzătoare; deci a fost construit aici. De fapt în străduța îngustă vecinii erau dintre cei mai distinși. Etajul frumosului edificiu aflat pe colțul opus, dinspre centrul orașului aparținea Primei Case de Economii Arădene. La parter își avea sediul magazinul de sticlă și porțelanuri a lui Szabó Albert, precum și firma Assael, producătoare de mașini.

În anii care au precedat războiul mondial Aradul a devenit un centru financiar foarte puternic. Întrecea toate orașele vecine în ceea ce privește capitalul social subscris în firmele industriale și de comerț, precum și în ceea ce privește cuantumul depozitelor de economii. Însumate acestea ajungeau la 160 de milioane de coroane în cazul Aradului, în timp ce la Szeged se ridicau „doar” la 60 de milioane de coroane, iar la Timișoara la 81 de milioane de coroane și la Oradea la 96 de milioane de coroane. Este evident că cifrele arătau un Arad burghez puternic industrializat, cu o pătură socială „înstărită” în creștere continuă, un oraș în care marii plătitori de impozite erau numeroși, cu o încredere în istituțiile finaciare care se afla pe un trend ascendent. Arădenii știau cum să valorifice poziționarea geografică avantajoasă a orașului, pământul roditor din zonele adiacente, precum și proximitatea față de zona viticola din Podgoria Aradului.

Prima Casă de Economii Arădeană era una din cele mai vechi instituții financiare din provincie, fiind deschisă publicului încă din 1840. Și-a început activitatea în clădirea ordinului minoriților din piața centrală. Instituția a traversat cu success anii de criză care au urmat capitulării de la Șiria, când dispunea de un sold important de bancnote-Kossuth care deveniseră lipsite de valoare. Trendul ascendent al instituției a început odată cu instalarea în funcția de director a lui Andrényi Károly senior. A fost urmat de către Ottenberg Tivadar, specialist de excepție, între anii 1895 și 1918 care a condus banca arădeană spre un loc din topul celor mai puternice și credibile instituții de profil. Instituția cumpărase clădirea de pe colțul străzii Zrinyi încă din 1883, dar s-a mutat acolo doar în 1896, după reamenajarea imobilului. Casa Arădeană de Economii a acordat împrumuturi în condiții avantajoase pentru o serie de investiții și construcții; Palatului minoriților de pe strada Lucian Blaga (strada Bisericii – Templom la vremea respectivă), căii ferate care leagă Aradul de valea Crișului înspre Brad și pentru ridicarea Statuii Libertății, ca să enumeram câteva.

În anii care au urmat primului război mondial, Prima Casă de Economii Arădeană a devenit nefuncțională după deprecierea rapidă a coroanei și absorbția sa în sistemul bancar românesc. Locul său a fost ocupat de Banca Românească. Conform evaluărilor capitalul social al prestigioasei instituții financiare românești care după Unire închiriase primul etaj și s-a extins ulterior în intreaga clădire se ridica la circa 400 de miloane lei. Directorul său Mihai Mărcuș, deputat în parlament, era considerat ca fiind una dintre personalitățile proeminente ale profesiei bancare la nivel național. Din Consiliul Director a făcut parte și Ștefan Cicio-Pop (1865-1934), politician arădean de mare prestigiu. Instituția a sprijinit cu sume considerabile firmele și întreprinderile arădene fondate după Unire, între care menționăm Fabrica de Zahăr și Fabrica de Tricouri (FITA).

Cantina populară și faimoasa sa publicație

Vis-a-vis de palat, pe partea cealaltă a străzii Zrinyi și-a stabilit sediul una din numeroasele organizații locale de caritate existente în epocă. Aceasta era Cantina Populară. A fost fondată la inițiativa doamnei Neuman Dánielné Fürst Mária (1852-1914) de către Asociația Femeilor Izraelite în decembrie 1895, asociație care i-a asigurat și funcționarea pentru o lungă perioadă de timp. Zilnic circa 200 de săraci aveau parte de un prânz gratuit. În timpul iernilor numărul celor care aveau nevoie de o masă caldă creștea.

Este imposibil să nu facem o paralelă între palat și cantina de peste drum. În vecinătatea imediată a băncii care își avea sediul în palat, a chiriașilor cu mari posibilități financiare care ocupau edificiul și a Casei de Economii, oameni aparținând clasei sociale de jos frecventau cantina pentru o bucată din pâinea cea de toate zilele. Soția baronului Neuman Dániel, baronesa Mária nu ducea nici ea lipsă de simțul afacerilor prin care familia Neuman devenise celebră. Poate că acesta era depășit doar de sensibilitatea socială a baronesei. În ciuda faptului că inițiativa sa caritabilă nu a fost una singulară sau izolată în ultimul deceniu al secolului XIX; prin rezultatele sale, prin viabilitatea și sustenabilitatea sa a depășit cu mult inițiativele similare.

În mai multe orașe mari persoane private și organizații civile au încercat să „pună pe picioare” cantine sociale, dar entuziasmul s-a sfârșit repede odată cu epuizarea fondurilor donate prin generozitatea susținătorilor pe care îi aveau. Astfel inițiativele lăudabile se stingeau în tăcere.

Însă la Arad baronesa gândea pe termen lung. A avut curajul de a câștiga bunăvoința Arhiducelui Joseph pentru cauza ajutorării săracilor, după care i-a deschis și portofelul. O idee și mai bună s-a dovedit a fi crearea unui album în care au fost publicate scrierile unor prestigioase personalități naționale și internaționale redactate special pentru acest scop. Au fost foarte numeroși cei care au răspuns invitației cuprinse în circulara prin care li se solicita participarea, iar printre autorii albumului „Szellemi népkonyha – Cantina populară spirituală” publicat în 1900 la Budapesta se regăsesc: Jókai Mór, Mikszáth Kálmán, Regina Elisabeta a României care publica sub pseudonimul Carmen Sylva, Émile Zola și Mark Twain (!). Comercializarea publicației care era una semnificativă și din punct de vedere al publicității aducea venituri frumoase și odată cu acestea creștea și lista susținătorilor cauzei (Lanevschi, pag.106).

Stăpânul casei Goldiș și ziarul său

Cealaltă clădire însemnată de pe strada Zrinyi (figura deja cu acest nume pe hărțile orașului din 1881) este casa Goldiș construită la trecerea dintre veacuri. Este un edificiu cu un etaj, construit în stil clasic, dar care poartă deja însemnele secessionului. Curtea dublă și poarta din spatele clădirii aveau deschidere spre strada Lucian Blaga (strada Bisericii – Templom la vremea respectivă) spre care ducea una din trecătorile pietonale din centrul Aradului până nu demult.

Politicianul arădean Vasile Goldiș (1862-1934) cumpărase clădirea în 1911 și a trăit acolo până la moarte. Sub conducerea sa în această clădire și-au început activitatea editura și tipografia Concordia și a fost redactat ziarul „Românul” – unul din pricipalii catalizatori ai mișcării românești de emancipare națională. Tipografia amenajată în pivnița imobilului era considerată cea mai modernă și mai bine dotată dintre imprimeriile românilor din Ungaria. Ziarul și-a depășit cu mult caracterul local iar prin atingerea „coardelor sensibile” ale intelectualității progresiste românești din Ungaria și de dincolo de Carpați a reușit să-și atragă de partea sa personalități proeminente ca Nicolae Iorga, A. D. Xenopol sau Alexandru Vlahuță.

Conducătorii ziarului s-au lansat grabnic într-o polemică cu celălalt organ de presă foarte popular al românilor din Transilvania; am numit aici „Tribuna” fondată în 1897, care în opinia celor de la „Românul” nu reprezenta cu suficientă virtuozitate interesele românilor și idealul unității naționale. Astfel conflictul neobișnuit de ascuțit dintre cele două ziare nu era o simplă luptă concurențială. A reușit să încingă spiritele și dincolo de Carpați, cauză pentru care o serie de personalități publice și politicieni din vechiul Regat au sosit în Arad încercând să aplaneze asperitățile. Polemica a luat sfârșit prin „sacrificarea” Tribunei care a fost absorbită în martie 1912 de către mult mai energicul, mai tinerescul și mai radicalul cotidian „Românul” care a devenit organul de presă oficial al Partidului Național Român din Transilvania și a apărut cu mici întreruperi până în 1938. La etajul întâi al acestei clădiri se afla și locuința directorului editurii, Vasile Goldiș.

Atractivitatea edificiului pe care au fost așezate mai multe plăcuțe comemorative este dată de muzeul memorial al proeminentului politician român care a făcut parte din triumviratul care a redactat Declarația de Unire (Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Ioan Suciu) și a ocupat mai târziu funcția de ministru fără portofoliu. De asemenea clădirea găzduiește și Centrul de studii teoretice și literare “Ioan Slavici” dedicat marelui prozator român născut la Șiria.

Numele lui Vasile Goldiș este purtat de către una din Universitățile din Arad. Statuia lui Goldiș din Piața Revoluției a fost amplasată în anul 2000 la inițiativa universității arădene cu ocazia aniversării a zece ani de existență instituțională.

Clădirea vecină cu casa Goldiș în partea dinspre centrul orașului aparținea Clubului Societății de Asigurări Lloyd și găzduia o sala spațioasă de bal și o sală de jocuri. Era unul din locurile preferate pentru destindere de către oamenii de afaceri arădeni. Funcționează ca sală de evenimente și în zilele noastre.

Clubul Hakoah

Clădirea situată de partea cealaltă a casei Goldiș a servit pentru mulți ani ca sediu al Clubului sportiv Hakoah. Fondat în 1921 cu mai multe secții de specialitate, clubul sportiv era organizat pe baze entice și cuprindea în proporție covârșitoare sportivi evrei. Culorile clubului au fost reprezentate de către mai mulți campioni naționali la tenis de masă, gimnastică, natație și atletism. Avea și o echipă de fotbal destul de populară. Clubul sportiv a fost desființat în 1940.

Palatul Bohus în zilele noastre

Actualmente Palatul Bohus este o clădire emblematică și un punct de referință pentru cei care doresc să se orienteze în oraș. Același rol orientativ îl au mai multe palate reprezentative ale Aradului.

Din nefericire nu se poate afirma despre niciunul din ele că ar fi fost renovat sau restaurant în ultimele decenii. Impedimentul și cauza principală a acestei regretabile stări de fapt rezidă în procesul de privatizare pripit și greșit aplicat după anul 1990. Au fost mulți cei care au achiziționat proprietăți din simple rațiuni speculative, printre ei și mulți străini, în principal italieni. Proprietarii mulți trag carul în multe direcții. Între timp adresa multora dintre ei s-a schimbat iar posibilitatea contactării lor a devenit incertă. De altminteri ca și în cazul Palatului Neuman de pe strada Horia, în Palatul Bohus multe locuințe stau neocupate. În cel mai bun caz dreptul de folosință este deseori transferat între diverși proprietari și chiriași.

Unele din primele lifturi din Arad, mândria de odinioară a orașului, sunt astăzi obiecte muzeale. La parterul aripii de clădire de lângă poarta principală a funcționat timp de decenii o bibliotecă medicală. Actualmente Colegiul Medicilor are aici câteva încăperi. Fosta intrare dinspre bulevardul central este utilizată de un comerciant second-hand de produse chinezești. Clădirea situată peste drum de aripa vestică a palatului, care a servit ca sediu al Direcției de Sănătate Publică (Sanepid) a fost demolată, iar în locul ei se construiește un complex multifuncțional care va găzdui un hotel, spații rezidențiale, un garaj subteran și spații comerciale. Când acesta va fi dat în folosință traficul de pe străduța îngustă va deveni extrem de aglomerat.

Castelul Bohus de la Șiria funcționează în zilele noastre ca secție a Complexului Muzeal Arad. Sunt foarte puține lucruri care mai amintesc de însemnata familie istorică a regiunii. Și mai putine sunt elementele care evocă importantul eveniment istoric prilejuit de Capitularea de la Șiria. Într-una din încăperi zace stingheră masa rotundă inscripționată la care s-au purtat tratativele din luna august a anului 1849. Pe peretele din colțul încăperii se află portretele soților Bohus, iar într-o vitrină este expus procesul verbal în care Bohus Szögyény Antónia își nota donațiile primite pentru ajutorarea ofițerilor prizonieri. Atât. În restul încăperilor pot fi vizionate lucrurile personale care au aparținut celuilat șirian ilustru, scriitorul Ioan Slavici, precum și cele care au aparținut compozitorului Emil Monția, născut și el în apropiere de Șiria. Muzeul de la Șiria poartă numele celor doi.

Putem revedea Palatul Bohus din Arad într-o peliculă filmată în 2015, film de mare success realizat în coproducție româno-maghiaro-germano-suedeză. Filmul “La drum cu tata” prezintă povestea unor arădeni în timpul evenimentelor din Cehoslovacia anului 1968. Mai multe scene au fost filmate pe strada Zrinyi (Vasile Goldiș) în imprejurimile Palatului Bohus. Operatorul a evitat cu măiestrie filmarea cadrelor care ar fi prezentat părțile deteriorate ale edificiului.

Așadar palatul și-a făcut intrarea în cea de-a șaptea artă a filmului nu doar prin fostul cinematograf-vedetă pe care l-a găzduit, ci și prin panorama sa generală surprinsă în producția menționată mai sus. (Nu este întâmplător ca într-o perioadă de cincizeci de ani la Arad au fost filmate cinci pelicule artistice românești și una maghiară. Unele străzi ale orașului păstrează intactă până în zilele noastre atmosfera specifică începutului de secol XX. În timpul filmărilor peliculei maghiare care a cucerit patru distincții internaționale, intitulată “Armoniile Werckmeister”, a fost suficient să îl conduc pe regizorul Tarr Béla, aflat în căutarea unei locații potrivite, în zona Bisericii Sârbești. Strada Kogălniceanu cu atmosfera sa arhaică i-a fost pe plac de îndată ce a văzut-o, iar peste câteva zile era deja scena filmărilor pentru noua peliculă).

Statutul Palatului (ca de alminteri și al altor palate arădene) pune pe tapet numeroase chestiuni referitoare la dreptul de proprietate. Soluționarea acestora necesită un timp îndelungat. De restaurarea acestor monumente poate fi vorba doar ulterior (dacă nu se găsesc între timp și la Arad soluții asemănătoare cu cele aplicate deja cu succes în alte orașe). Nici situația fostului cinematoraf nu este încă pe deplin clarificată. Comunitatea maghiară din oraș are aspirații legitime în ceea ce privește sala respectivă. În condițiile în care fostul cinematograf din Gradiște a fost recent renovat și se aude prin oraș că va funcționa, printre altele ca și casă de cultură a comunității sârbe (ceea ce este un lucru întru totul lăudabil), nu vedem motivele pentru care sala fostului cinematograf Appolo nu ar putea găzdui evenimentele culturale și sociale mai importante ale comunității maghiare din oraș

După renovările necesare, aici și-ar putea prezenta spectacolele în condiții decente Compania de teatru Aradi Kamaraszínház, care în 2017 și-a sărbătorit jubileul de zece ani de la înființare, perioadă în care a câștigat nenumărate premii la manifestările de specialitate și care în calitate de trupă receptoare pentru artiștii care i s-au afiliat, a avut la rândul său statutul de trupă “găzduită”, chiar “tolerată” am putea spune fără să fim malițioși. A venit vremea ca trupa să aibă un sediu propriu cu o sală proprie de teatru.

Denumirea lăcașului de cultură ar putea fi subiect de meditație, dar convingerea mea este că nu poate lipsi numele vedetei de cinema și actorului Jávor Pál originar din Arad.

Dacă doriți să comandați cartea în format clasic tipărit pe hârtie puteți contacta editorul la adresa de email: kolcseyarad@gmail.com  sau pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/Kölcsey-Egyesület-Arad-304951532902444/

Bibliografie selectivă

Arad halad. Fejezetek a város történetéből a XIX. század közepétől a XX. század elejéig. (Király András, Lehoczky Attila, Muntean Tibor, Puskel Péter, Ujj János). Arad, 2016

Arad, Economie și societate (coordonator: Adrian Nițu). vol I, II. Cluj-Napoca, 2016.

Anuarul economic al Aradului pe anul 1932 évi Aradi Közgazdasági Évkönyv (Kiadja: Zsigmond Miklós).

Ficzay Dénes: Aradi utcanevek változásai: In: Válogatott írások. Arad, 2005.

Gyebnár Erika: A gróf Breda és Vásárhelyi család genealógiája. Wikipedia.

Kovách Géza: Ahol Dózsa és Horea hadai jártak. Kriterion, Bukarest, 1976.

Lanevschi, Gheorghe: Arhitectul Szántay Lajos. Arad, 2012.

Lanevschi, Gheorghe: Arhitectura arădeană la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în contextul European al Artei 1900. In: Studii și comunicări VI. Museum, Arad, 1977.

Lanevschi, Gheorghe: Aradul vremurilor de mult apuse. 1834-1914. Editura Polis, Cluj, 2005.

Lanevschi, Gheorghe: Câteva apecte din primele manifestări cinematografice în Arad. In: Ziridava  XV/XVI., 1987.

Márki Sándor: Arad vármegye és Arad szabad királyi város története, II. Arad, 1895.

Medeleanu, Horia: Culoare și formă, Arad, 1996.

Melente, Nica, Gabriela Groza, Emil Șimăndan: Evoluția și tipologia presei arădene. Ed. Fundația Ioan Slavici, Arad, 2006.

Negrilă, Iulian: Presa românească arădeană (1866/1944), Arad, Ed. “Multimedia internațional”, Arad, 1999.

Péter I. Zoltán: Nagyvárad műemlék épületei. Nagyvárad, 2008.

Puskel Péter: Százötven esztendő bankélete ( I.): Nyugati Jelen, 1994.

Puskel Péter: Aradi sikertörténetek. Irodalmi Jelen Könyvek, Arad, 2010.

Puskel Péter: 105 éves az aradi “mozi.” Nyugati Jelen, 2002. febr. 15.

Puskel Péter: 165 éve alakult az Aradi Takarékpénztár. Nyugati Jelen, 2005. febr. 17.

Puskel Péter: A Rácfertálytól Hollywoodig. In: Aradi történetek, emberek. Arad, IJK, 2014.

Puskel Péter: 150 év a Gutenberg galaxison. Arad, Irodalmi Jelen Könyvek, Arad 2011.

Roman, Dan:  Oameni de seamă ai Aradului.Vasile Goldis Univerity Press, Arad, 2011.

Ujj János: Arad építészeti emlékei. Partiumi füzetek, Nagyvárad, 2008.

Ujj János: Szántay Lajos és palotái, Szabadság-szobor Egyesület, Arad, 2013.

Ujj János: Hitelintézetek: In: Arad városiasodásának történetéből, Arad, 2011.

Ujj János: Arad megye neves szülöttei. Alma Mater Alapítvány, Arad, 2007.

Új Oxford Film Enciklopédia, Budapest, Glória Kiadó, 2008.

Weil, Alois: Hârtii de valoare, Arad, 2000.

Wikipedia: A Bohus család.

50 de ani de artă vizuală. Ed. Mirador, Arad, 2007.

Függetlenség (napilap) 1912, 1913.

Aradi Közlöny (napilap), 1913.

Az Aradi Közlöny Nagy Képes Naptára az 1914. rendes évre.