Aradul de la începuturi până în 1834
Plimbându-ne pe străzile din centrul Aradului nu putem să nu remarcăm monumentalitatea peisajului urban, ceea ce ne amintește de importanța pe care a avut-o orașul de-a lungul timpului. Suntem în secolul XXI, iar aceasta distanță în timp ne permite sa privim cu mai multă obiectivitate istoria orașului și rolul său în viața generațiilor care l-au edificat și locuit, precum și în viața regiunii.
Primele mențiuni ale localității provin din secolele XII și XIII, iar în anul 1388 este amintit ca oraș de câmpie (oppidum). Așezat în extremitatea de vest a țării, pe valea Mureșului, la intretăierea principalelor rute comerciale care traversează regiunea, orașul era parcă predestinat unei spectaculoase dezvoltări . Dar n-a fost să fie așa, pentru că în 1551 Aradul este ocupat de trupele otomane și evoluția orașului este încetinită timp de un secol și jumătate. Pe locul vechii cetați distruse, pe un amplasament din apropierea actualului pod din Aradu Nou , turcii construiesc o nouă palisadă în anul 1554. Conform scrierilor turcești ale vremii (1557-1558) sangiacul Aradului avea trei subdiviziuni care cuprindeau un total de 187 de sate cu 3213 case. În 1595 orașul este eliberat de trupele Principatului Transilvania, dar reintră sub stăpânire otomană în 1616. Cetatea Aradului este recucerită la 5 decembrie 1685 de trupele creștine, dar orașul este eliberat definiv abia în 1688, iar între 1698 și 1701 vechea cetate este refăcută și consolidată cu noi turnuri. Ca un fapt cu totul inedit, în urma păcii de la Karlowitz din 1699; pentru deceniile următoare, Mureșul devine granița dintre Sfântul Imperiu Romano German (Habsburgic) la nord de râu și Imperiul Otoman, la sud de râu.
Aradul devine centrul zonei grănicerești austrice; în anul 1702 primește rangul de oras cameral, iar drepturile economice conferite cu această ocazie impulsionează viața orașului, care pornește pe calea dezvoltării. În urma unei contraofensive otomane, 32000 de familii de slavi părăsesc meleagurile natale sub conducerea lui Arsen Cernojevici și emigrează spre nord către zona recent eliberată. O parte dintre ei se așează în zona Aradului, unde sunt colonizați pentru paza graniței. Atunci a fost construită și cea mai veche clădire existentă actualmente în oraș; Biserica Sârbească, între anii 1698 și 1702.
În deceniile care urmează, granițele Imperiului Habsburgic sunt împinse înspre sud, iar Aradul începe să-și accelereze ritmul de dezvoltare. În octombrie 1716; Timișoara, iar în 1718 și Belgradul sunt eliberate de armatele conduse de Prințul Eugeniu de Savoya. În tot acest timp, la sud de Mureș se formează localitatea Aradu Nou, unde este colonizată o importantă populație germanică în trei valuri, începând cu 1723. Datorită faptului că în urma păcii de la Passarowitz din 1718 , Banatul primește o organizare aparte, fiind subordonat direct Curții de la Viena, Aradu Nou rămâne practic în altă provincie până în 1778, când Banatul va fi încorporat Ungariei. Din punct de vedere al organizării administrative, în Banat este introdusă organizarea pe comitate în 1779, iar Aradu Nou, inițial târg în plasa Sânandrei din Comitatul Timiș, devine mai târziu reședința plasei Aradu Nou din Comitatul Timiș.
Dar să revenim la nord de Mureș;1745 este anul inființării Gimnaziului din Arad, successor al primei școli înființate de ordinul minoriților în 1715. În acele vremuri, orașul de la nord de Mureș avea două primării; una sârbească și alta germană, dar creșterea numărului de locuitori a făcut necesară înlocuirea celor două clădiri modeste și construirea unei noi primării în jurul anului 1770 în Piața Centrală (actuala Piață Avram Iancu). Din dispoziția Împărătesei Maria Tereza între anii 1763 și 1783 este contruită noua cetate a Aradului în stil Vauban care se poate vedea și astăzi. În timpul lucrărilor de construcție; în mai multe rânduri s-a pus problema mutării orașului Arad, fiind stabilit și noul amplasament; pe teritoriul actual al comunei Zimandul Nou. În anul 1776 se ia și o hotărâre în acest sens, ceea ce face ca dezvoltarea orașului să stagneze în acea perioadă. Status-quoul va dura până în anul 1781, când Împăratul Iosif al II-lea decide ca orașul să rămână pe actualul amplasament.
În 1812 se înființează Preparandia; prima școală românească care forma învățători în Transilvania, unde au predat cei mai străluciți pedagogi ai vremii: Dimitrie Țichindeal, Alexandru Gavra, Constantin Diaconovici Loga, Vicențiu Babeș, Petre Pipoș. Casa unde se țineau cursurile se afla în proprietatea primarului Sava Arsici. După câțiva ani, când a vazut rezultatele bune obținute de studenți la examene, acesta decide să-i doneze lui Dimitrie Țichindeal clădirea unde se țineau cursurile. Pe lângă învățători, aici au fost pregătiți și preoți până în 1822 când a fost înființat Institutul Teologic din Arad. Spre bucuria noastră, clădirea situată pe actuala stradă a Preparandiei, a fost recent renovată și găzduiește un muzeu tematic dedicat primei școli pedagogice românești, precum și alte expoziții cu caracter temporar.
Între anii 1817 și 1818 comerciantul evreu de covoare Jakob Hirscl contruiește lângă casa sa primul teatru din Arad, care este până în ziua de astăzi cel mai vechi teatru din piatră existent în România. Începând cu anul 1818 aici au alternat spectacolele teatrale în limbile română, maghiară și germană. Printre numele sonore care s-au perindat pe aici, se numară și Mihai Eminescu, prezent la Arad în anii tinereții sale ca și sufleur în trupa lui Matei Milo. Deși este în renovare de mai mulți ani, clădirea se află înca într-o stare deplorabilă.
În 1828 demarează lucrările de construcție ale unei impozante sinagogi; finalizată în anul 1834, iar în anul 1833 este inaugurat Conservatorul de Muzică din Arad pe actuala stradă Lucian Blaga, al șaselea din Europa după ordinea cronologică.
Dintre arădenii epocii se remarcă și Sava Tekelija; om de cultură, negustor și filantrop; primul sârb, doctor în științe juridice. După ce a petrecut perioade din viața sa la Buda, Pesta,Viena și în Rusia, în 1798 se întoarce la Arad, unde a trăit până la sfârșitul vieții. Începând cu 1833 a fost unul dintre primii membrii a celei mai vechi societăți culturale și științifice sârbești; “Matica Srpska”, iar la 20 August 1838, în cadrul unei sedințe a fost rugat să accepte funcția de președinte, iar dupa acceptul lui, l-au proclamat președinte pe viață. La 21 August 1838 Sava Tekelija a semnat la Pesta actul care prevedea înființarea unei fundații pentru ajutorarea tineretului care dorea sa studieze. Averea și-a cedat-o fundației care se va numi Tekelijanum după ce în anul 1837 a cumpărat o casă mare la Pesta, a renovat-o și a pus-o la dispoziția Maticei Srpska cu scopul de a servi ca și internat pentru studenți, dar și pentru Biblioteca Matica.
