ARADUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. METAMORFOZA ARADULUI

Metamorfoza Aradului. Autor: Károly Sándor. Capitol din lucrarea „Metamorphosis Transylvaniae” de Győri Illés István, Cluj, 1937

Așa după cum bătrânii obișnuiau să-și amintească, nici înainte de Unire, Aradul nu era un oraș maghiar omogen. Nu era unguresc în sensul în care erau Debreținul, Kecskemétul, Szegedinul, Péciul, Mișkolțul sau alte orașe de provincie. Aici locuiau români, germani, sârbi și bineînțeles evreii, care, însă, se declarau maghiari la acea vreme. Îndeosebi fricțiunile etnice sau religioase au ocolit această regiune de pe malul Mureșului. Oamenilor nu le păsa de așa ceva; nici măcar nu credeau că originea etnică sau limba pot fi criterii de separare între oameni; si apoi Aradul a fost întotdeauna un oraș leneș, confortabil, unde trăiau cetățeni care gândeau lent și care țineau deliberat la distanță de ei înșiși marile patimi. Definiția -„Arad marad” (în trad„Aradul rămâne”) nu este doar o rimă forțată, dar conține ceva adevărat în acest sens. Aradul era centrul unei regiuni agricole bogate, iar în vechea Ungarie era considerat un oraș în care costul vieții zilnice era accesibil pentru toată lumea, unde șomajul, sărăcia, mizeria și lipsurile de tot felul erau concepte necunoscute. Nimeni nu dorea ritmuri trepidante, opulență, viață palpitantă; oamenii de aici nici nu au vrut și nici nu au îndrăznit. Au mers la teatru și la cinema, ciocneau halbe mari cu bere și au băut pahare pline cu vin, sprijineau cultura, literatura și arta, dar nu s-au grăbit să ia nicio inițiativă. Au trăit plăcut, ca să zic așa, echilibrat și frumos și au rămas în urmă în competiția pentru dezvoltarea orașelor. Această "stare paradisiacă" a fost răsturnată de război și apoi de revoluție; și în sfârșit a venit și marea schimbare.

Dar viața a continuat lin.

Aradul nu a fost zguduit în mod special de cei șase ani fatali care au curs din 1914 până în 1920. Orașul lenevea în continuare, doar inerția și indolența sa nu erau la fel de netulburate ca înainte. Nici de foame nu au murit aici în timpul războiului la fel de mulți oameni ca în alte locuri, deoarece în fiecare casă se găsea făină ascunsă; nici măcar fumătorii nu au avut de suferit pentru că se aducea mereu tutun neaccizat de către cultivatorii din satele vecine.

Nici furtuna revoluției (Revoluția Crizantemelor n.n.) nu a acaparat destinele sau creațiile umane. Oamenii erau entuziasmați de Károlyi Mihály (președinte și fondator al Primei Republici Ungare, 16 noiembrie 1918 – 21 martie 1919), s-au alăturat Consiliului Național, erau fericiți, se angajau în dezbateri și polemizau, dar nu ratau niciodată petrecerea de după amiază cu jocuri de cărți și domino, iar când ploua afară fugeau acasă, pentru că pe vreme rea nu este bine să te joci de-a revoluția; omul se poate răci foarte ușor. Nu a existat nicio dictatură roșie aici, nimeni nu au fost împușcat, nimeni nu a fost răpit;  au mers la mitinguri, au ascultat discursurile înflăcărate, apoi s-au grăbit să ia masa ca să nu se răcească supa. La fel de necunoscută a rămas și teroarea albă care a venit în urma Revoluției Roșii.

Când Armata Română a intrat și a preluat orașul de la trupele franceze  în 17 mai 1919, acest act istoric a decurs așa de lin ca și cum nici nu ar fi fost vorba de soarta unui mare oraș cu un trecut glorios. Generalul francez care a predat orașul a rostit trei propoziții scurte, iar colonelul român care a preluat orașul a răspuns cu tot atâtea. Apoi și-au dat reciproc onorul, iar o armată a mers la dreapta și cealaltă la stânga. Din turnul Primariei a fost retras tricolorul maghiar roșu-alb-verde și tricolorul francez roșu-alb-albastru și au fost înlocuite cu tricolorul românesc roșu-galben-albastru. Asta a fost tot! Dr. Lajos Varjassy jr., fost secretar general al Camerei de Comerț, care a murit recent la Londra, în calitate de prefect și comisar-șef al Guvernului a părăsit Sala Județului și i-a predat locul lui dr. Iustin Marșieu, avocat din Arad, primul prefect român. În mod similar dr. Ferenc Sárkány, ultimul primar maghiar i-a predat Primăria lui dr. Ioan Robu, primul primar român. Toate acestea au decurs nemaiauzit de lin și fără probleme. Au semnat câteva procese verbale, au rostit câteva fraze, au urmat strângerile de mână, schimburile de amabilități și luarea orașului în posesie. Desigur, lacrimile s-au scurs din colțul multor ochi, multe suflete erau rănite și se auzeau suspine de durere din sânul multora. Dar atunci totul a amuțit.

Nu existau dorințe și ambitii mari.

De atunci, au trecut șaptesprezece ani și cine urmărește cu obiectivitate viața orașului, poate confirma două stări de fapt:

1. Aradul s-a schimbat foarte puțin.

2. Aradul stagnează în continuare.

În cei 17 ani scurși de la schimbarea de administrație nu s-a întâmplat nimic. Un regim l-a înlocuit pe celălalt, dar liberalii nu au făcut nimic pentru oraș, la fel cum nu au făcut nici țărăniștii și nici popularii sau cei din partidul lui Iorga. De atunci totul e neschimbat; dormităm și ne ofilim. A dispărut și aici tot ce amintea de vechea adminstrație maghiară, pe pereții caselor au fost fixate tăblițe cu noile nume de străzi, s-au așezat inscripții românești lângă cele maghiare pe magazine și pe sediile de afaceri, a fost demolată frumoasa Statuie a Libertății și statuia lui Kossuth, dar la fel era și în alte orașe.

Primarii au vorbit mult și frumos, iar în numele vechilor tradiții au închinat halbe mari de bere și populația îi iubea pentru că erau oameni politicoși și simpatici. Între timp, totul a rămas la fel cum era și înainte iar Timișoara vecină se transforma într-un oraș mare. Calitatea asfaltului din centrul orașului este acceptabilă, dar în cartiere noroiul este la fel de adânc cum era în urmă cu treizeci de ani, se vorbește și acum despre un abator nou și o hală nouă la piață, cum se vorbea și înainte de război; și tot la fel rămân neconstruite. Un primar destoinic a avut orașul; despre dr. Cornel Lutai vorbim, care avea planuri inspirate și avea și energie, dar schimbările politice l-au îndepărtat de la Primărie înainte ca să-și pună programul în practică. Datorită lui -avem bulevardul care duce la gară; cinematografele au fost preluate de municipalitate; au fost amenajate parcările urbane și am rămas cu multe alte planuri îndrăznețe pe care însă se așterne praful în sertarele de la birou. Primarul dr. Elek Botioc a modernizat puțin plaja de la ștrand și dr. Coțoiu Romulus, actualul primar, a dotat orașul cu autobuze noi. Cu toate acestea, Regionala de Căi Ferate a fost mutată la Timișoara, fabrica de avioane Astra a fost dusă la Brașov, iar comerțul și industria prelucrătoare regresează. Investiții publice nu au fost demarate de niciunul dintre primari, iar drumurile Arad - Timișoara și Arad - Oradea sunt la fel de rele; șoferii își fac testamentul înainte de plecare. Cu toate acestea, este în avantajul orașului că șomajul nu este atât de catastrofal ca în alte părți și poate este și mai puțină mizerie decât în alte orașe, și mai mult decât atât; costul vieții este cu treizeci la sută mai redus decât în Timișoara vecină sau în Clujul mai îndepărtat.

Este o realitate din istoria mai recentă a orașului faptul că procesul de românizare a mers într-un ritm mai alert de când guvernează liberalii. Toate autoritățile au primit o comandă venită de sus: românizați!. Cu toate acestea, rezultatele nu sunt grozave. Acest lucru nu se datorează neputinței sau voinței oficialilor, ci faptului că populația non-română este numeroasă și imposibil de dizolvat. Ungurii, germanii, sârbii și evreii nu vor să devină români, ci vor să rămână ceea ce s-au născut. Și atâta vreme cât nu există nicio lege care ar schimba naționalitatea și religia din oficiu, rămân tot maghiari, germani, sârbi și evrei. Desigur, că „originea etnică” este cercetată și aici în școli, lăutarii și soliștii din cafenele și restaurante sunt obligați să interpreteze mai multe melodii românești decât melodii maghiare, în cinematografe filmele sunt subtitrate numai în limba română, în birouri și oficii se vorbește în principal în limba română; există și statistici care să arate că majoritatea populației orașului este românească, dar toate acestea nu au remodelat orașul. Aradul are încă o populație mixtă astăzi, dar trebuie să recunoaștem că populația românească a crescut deoarece au venit masiv din țară și au fost transferați aici mulți oficiali. După schimbarea administrației, mii de unguri au fost repatriați în Ungaria și nu au fost înlocuiți cu alți unguri. Aradul lenevește liniștit în continuare, lipsit de zeluri străine, de pasiuni, tulburări, dorințe sau de orice înfierbântare venită de la nord, din sud sau din vest; iar de la est influențele se scurg doar într-o mică măsură, în așa fel încât să nu poată stârni și deranja atmosfera locală de dolce far niente.

Se manifestă un mare declin în domeniul artei.

Avea ceva acest oraș care îl făcea foarte avansat și care îl situa mult peste media din provincie; și astăzi nu mai există sau mai bine spus; există dar s-a atrofiat foarte mult. Acel ceva era viața artistică. Aradul s-a mândrit întotdeauna cu un teatru minunat, cu o viață muzicală de talie mondială și cu artele sale plastice la nivel excelent. Au fost perioade în care dramaturgia sau opereta aveau douăzeci și cinci până la treizeci de spectacole care se țineau întotdeauna cu casa închisă și săli arhipline, iar directorii operau și o companie de operă separată, pentru că publicul cerea asta. Vechii arădeni își amintesc încă de spectacolele minunate; Faust, Tosca, Mascarada, Traviata, Trubadurul, Aida, Evreica de Halévy, Madam Butterfly, La bohème, Paiațele și Cavalleria rusticană. Oricât de incredibil pare, stagiunea dura unsprezece luni și toți actorii călătoreau vara la băi pentru a se relaxa. Asociația Filarmonică avea o orchestră formată din optzeci de membri, iar concertele organizate la Palatul Cultural atrăgeau, datorită nivelului lor, melomanii din alte orașe. Treisprezece pictori și sculptori renumiți locuiau în Arad și toți au trăit bine pentru că nu duceau lipsă de cumpărători, iar saloanele și expozițiile de artă s-au încheiat întotdeauna cu rezultate bune. Toate acestea aparțin însă trecutului; teatrul răsună acum de goliciune, iar actorii se confruntă cu grave probleme financiare. Este greu de stabilit cine se face vinovat pentru această situație. Directorii dau vina pe public, iar publicul pasează responsabilitatea directorilor. Directorii spun că ar avea performanțe mai bune dacă publicul ar veni, iar publicul spune că ar veni dacă ar fi spectacole mai bune. Și teatrul se pauperizează, scade tot mai mult de la an la an. Stagiunea durează astăzi doar patru luni, iar standardul este adesea sub ceea ce binevoitor putem numi provincial; actorii, orchestra, personalul tehnic...sunt toți mici, foarte mici. Cine este de vină? Să nu cercetăm... Dar dacă directorii ar urma să fie prezentați propriei instanțe, toți ar găsi ceva care să se consemneze în defavoarea lor. În prezent directorii Kozma Hugó și Inke Rezső se luptă cu indiferența publicului și așteaptă ca minunea să se producă, ceea ce nu este de așteptat să se întâmple. Viața muzicală este, de asemenea, în declin. Asociația Filarmonică nu a reușit să susțină un concert de ani buni pentru că nu găsește sprijin public, nimeni care să fie entuziasmat de muzica simfonică. Artiștii plastici ocolesc orașul ca și cum o epidemie ar face ravagii pe aici. În fiecare an, câte un artist cu spirit antreprenorial își expune lucrările la Palatul Cultural, dar cel mult câștigă atât cât să-și plătească cheltuielile; adesea însă nici măcar atât nu reușește. Viața artistică a Aradului arată un trist declin.

Cuvântul și scrierea și-au păstrat vechiul loc.

Putem scrie lucruri mai bune despre literatură și jurnalism. Presa zilnică este puternică și, deși cenzura nu se dezminte nici aici, totuși ziarele din Arad țin pasul și păstrează nivelul. Presa arădeană și-a stabilit reputația încă din secolul trecut și de atunci nu a devenit mai fadă. Din numele ziarului „Erdélyi Hirlap” (Gazeta ardeleană) cuvântul „ardelean” a dispărut odată cu marele val de românizare, dar spiritul, publicul cititor și dinamismul au rămas. Numele ziarului „Aradi Közlöny” (Gazeta de Arad) nu a trebuit să fie schimbat pentru că Aradul se numește la fel și în limba română, iar cotidianul rămâne pe un loc fruntaș în jurnalismul transilvănean. „A Reggel” (Dimineața) apare cu pagini mai puține, dar este bine redactat, „Friss Ujság” și „Aradi Ujság” sunt ziare de can-can. În Arad apar zilnic cinci cotidiene în limba maghiară și două cotidiene în limba română, iar din situație se vede că românizarea este una în teorie și alta în practică. Structura populației este întotdeauna cel mai bine reflectată de presă. Ar fi dificil de determinat numărul exact de ziare săptămânale, deoarece în medie în fiecare lună apare un săptămânal nou și dispare altul, oamenii întreprinzători sunt fericiți să fondeze noi publicații și nimeni nu se sinucide dacă ziarul eșuează. Publicul arădean a cerut întotdeauna ziare bine redactate cu conținut de calitate, iar această cerere a avut ca rezultat menținerea tirajelor, a calității și spiritului publicațiilor, acestea păstrându-și poziția și neregresând în marele val de sărăcire. Viața literară nu se manifestă la nivelul Clujului, să zicem. Aradul nu este un centru al literaturii. Magnați care să patroneze literatura nu s-au născut în această regiune. Asociația Kölcsey, o asociație culturală publică veche de cincizeci de ani este singura remarcabilă. Am reușit să o salvăm pe aceasta. Asociația Kölcsey lucrează frumos, cât se poate de bine pentru o instituție minoritară astăzi. Este condusă de oameni entuziaști și cu intenții bune ca Fischer Aladár, președinte și director de liceu și de bătrânul secretar general Szöllősi István, care sunt oameni cu care ne mândrim. Aici trăiesc și doi scriitori renumiți peste două granițe de țări. Unul este Szántó György, celălalt este autorul acestui articol, care nu vrea să fie prea modest, căci dacă face acest lucru, ar fi obigat să-și renege munca lui de cincisprezece ani. Numele lui Szántó György și a lui Károly Sándor se regăsesc pe coperțile romanelor, pieselor de teatru și ale nuvelelor pe care le-au scris. De asemenea, este și un poet talentat; l-am numit aici pe Balla Károly, care a câștigat un premiu într-un concurs literar internațional și este de sperat că va mai câștiga și altele. Să scriem chiar aici că oamenii din Arad citesc. Scriitorul este un oaspete binevenit în oraș. În acest domeniu poate că nu există niciun regres și dacă analizăm bine situația, vedem chiar și un progres.

Viața socială care nu există, dar totuși există …

Viața socială se desfășoară în cluburi și cafenele, deși expresia „se desfășoară” este oarecum exagerată. Din 1920 până în 1936 viața cafenelelor și restaurantelor a regresat complet, dar viața cluburilor a  luat un avânt puternic. În urmă cu șaisprezece ani erau vizitate și pline de vitalitate Cafeneaua orășenească, Crucea Albă, Centrală, Hungaria, Cornul Vânătorilor; toate de primă clasă, similare celor din metropole, pe lângă care existau și o mulțime de localuri de categoria a doua și a treia. Cândva Aradul a fost numit și orașul cafenelelor. Toți aveau o cafenea în care erau clienții obișnuiți ai casei și unde aveau o masă rezervată. Un singur club a funcționat: bătrânul Lloyd. Era locul de întâlnire pentru oamenii înstăriți, comercianți, antreprenori. Nici de restaurante elegante nu ducea Aradul lipsă; se putea alege dintre ele după bunul plac al omului. Atunci a venit marele declin și cafenelele s-au închis pe rând. în locul Cafenelei Crucea Albă funcționează acum un magazin cu porțelanuri și bijuterii; în sediul vechii Cafenele Centrale. care avea în spate o tradiție de marcă. funcționează acum Banca Ardeleană; a dispărut și Hungaria, în locul ei fiind birourile uzinei electrice. Cornul Vânătorilor încă mai există, la fel și Cafeneaua orășenească; s-a mai deschis și Cafeneaua Dacia, iar mai recent Cafeneaua Bulevard. Restaurantele de categoria a doua și a treia au dispărut în totalitate. Nu mai există așa ceva în Arad. Locul fostelor localuri infame de cartier a fost luat de tutungerii, magazine alimentare sau de micile bodegi modeste. Dorința oamenilor de a merge la o cafenea s-a diminuat și ea; toată lumea stând acasă lângă aparatele de radio; în casele private se formează companii în care se joacă bridge și alte jocuri de societate; se pare că nimănui nu-i lipsește aerul de cafenea, fumul și farmecul mesei rezervate. Mai ales în restaurante suntem săraci, este dificil să înțelegem cum cei optzeci de mii de locuitori ai orașului se mulțumesc cu două restaurante de primă clasă. Există cluburi, pe de altă parte. Bătrânul Lloyd domină încă peisajul, iar lânga el este situat frumosul sediu și clubul exclusivist al Asociației de caiac-canoe Mureș. Mai există Asociația de canotaj cu viața sa de club dezvoltată; Asociația Sportivă Hellas are la rândul ei un club; la fel ființează și Clubul arădean de atletism și Clubul asociației de culturism a muncitorilor din Arad; de asemenea își desfășoară activitatea și Casinoul Român și Cercul Militar care este, de asemenea, un club cu circuit închis. Au câte un club și Asociația de gimnastică din Arad și tineretul arădean de naționalitate evreiască. Și în fiecare club se joacă remi, domino; lumea se distrează, nu e de mirare că sunt goale cafenelele și doar sâmbătă seara sunt animate unele dintre ele. Jurnaliștii minoritari au încercat de două ori să înființeze cluburi elegante, ambele inițiative s-au încheiat însă fără succes. Nu face obiectul prezentului articol analiza motivelor pentru care cele două cluburi trebuiau închise, este suficient să amintim că nu jurnaliștii au fost cauza. Autoritațile, dintr-un motiv neînțeles, nu au privit niciodată cu ochi buni inițiativele jurnalistilor. Și pe timpul efemerei legi a cartelelor funcționau câteva cluburi de văgăună care scoteau rapid și profesionist banii din buzunare. Din fericire aceste spelunci au dispărut și nu mai pun în pericol mica subzistență. La fel ca și cluburile, au evoluat foarte mult și asociațiile. Există o mulțime de asociații, printre ele un mare număr de asociații zeloase ale diferitelor confesiuni, cu mulți membri. Ei lucrează liniștiți, dar eficient în domeniul lor de activitate. În concluzie, putem observa că oamenii au devenit sedentari, preferând să stea la casele lor; nu sunt foarte ahtiați după viața socială, nu se urăsc reciproc în mod special, dar nici nu se iubesc prea mult între ei. Nu există o apropiere culturală româno-maghiară, dar nu există nici tensiuni, populația este indiferentă și adormită.

Marele declin

Viața economică, industrială și comercială este patetică. În această zonă regresul orașului rămâne de speriat. Și aici costurile sunt suportate de minoritate pentru că marea atrofie are loc pe spatele său. Când statul român s-a extins la Arad, aici au funcționat următoarele bănci minoritare: Prima Bancă Arădeană de Economii, Banca de Economii a Județului Arad, Banca Generală de Economii, Banca Centrală de Economii, Banca Industrială Populară, Banca de Economii Arad-Cenad, Banca Unită, Cooperativa de Economii a Comercianților din Arad, Cooperativa de Credit a Meșteșugarilor și Industriașilor, Banca Arădeană Civilă de Economii, Banca Comercială Arad și puternica Bancă Românească Victoria din Arad. Și toți au trăit. Erau destui clienți, băncile erau bucuroase dacă puteau să investească bani sau să finanțeze companiile. Și ce vedem astăzi? În Arad mai există doar patru instituții minoritare: Casa Generală de Economii, Casa Județeană de Economii, Uniunea de credit a Meșteșugarilor, care s-a dezvoltat devenind o instituție mare și Casa de Economii Arad-Cenad care a fost distrusă de conversie. Restul au fost lichidate, au falimentat, s-au contopit sau au fost dizolvate. Prima Casă Arădeană de Economii, instituție cu un trecut măreț a devenit Banca Română, iar Casa Civilă de Economii s-a transformat în Asociația Bancară Banat și majoritatea acțiunilor sale au trecut în posesie șvabo-germană. Banca Victoria, după multiple încercări de restructurare încearcă să se revitalizeze. Totuși Banca Ardeleană și Banca Romanească au deschis sucursale aici. Acolo unde nu sunt multe bănci, nu există vitalitate în afaceri. Industria vegetează; faimoasa industrie a mobilierului din Arad moare încet și tâmplarii își returnează rând pe rând licența industrială. Investiții industriale majore s-au făcut doar două în șaisprezece ani. A fost fondată numai Fabrica de zahăr, iar Industria Textilă Arădeană a devenit cea mai mare fabrică de textile din România în ultimul deceniu și jumătate și angajează multe mii de muncitori. Există o mulțime de fabrici mai mici, mai semnificativă între ele este Fabrica de textile Teba, care este o companie sănătoasă nou înființată. Uzina de avioane Astra se mută la Brașov, întreprinderea forestieră Patria a încetat operațiunile, nici secția producătoare de alcool a Uzinei Neumann nu funcționează. Iar faimoșii producători din regiunea viticolă a Podgoriei Aradului se lamentează în disperare, deoarece nu există export și rămân cu vinurile pe stoc. Comerțul și industria stagnează, toată lumea se plânge, toată lumea vorbește despre inactivitate generală și depresie economică, dar biroul fiscal ignoră declinul orașului și încasează birurile cu același elan. Care este motivul declinului vieții economice, ar fi greu de stabilit. Mulți dau vina pe guvern pentru că Aradul, fiind oraș de frontieră, nu este dezvoltat în mod deliberat. Alții spun că odată cu schimbarea administrației, Aradul a pierdut aria de polarizare din județele Csanád, Csongrád și Békés, iar zonele rămase nu pot susține orașul, în timp ce județul Bihor gravitează spre Oradea, iar Hunedoara nu își poate satisface nevoile de la Arad din cauza distanței feroviare mari. Situația este agravată de apropierea Timișoarei. Aceasta a devenit un oraș mare care polarizează acum o întreagă parte a țării și reprimă cu cruzime Aradul aflat la cincizeci de kilometri distanță. Stagnarea generală este reflectată de industria construcțiilor. La Timișoara într-un an se construiesc mai multe case decât s-au construit la Arad în șaisprezece ani. Investiții publice la noi nu au fost, prima investiție importantă după multă vreme este aeroportul, care va costa patru milioane și jumătate, iar construcțiile private sunt la un nivel minim. Privații preferă să construiască vile modeste; locuințele noi cu două etaje pot fi numărate pe degetele de la o singură mână. Recent a fost înființată mișcarea „Pentru Arad” cu scopul declarat de a revitaliza acest oraș adormit. Senatori, deputați, bancheri, antreprenori industriali și comerciali stau în fruntea mișcării și au decis că - vor decide! Era vorba despre trimiterea unor delegații către miniștri pentru a-i ruga să facă ceva pentru oraș, dar nu au depășit stadiul de intenție. Toate au rămas la fel.

Aradul stagnează în continuare!

Închizând bilanțul ultimilor șaisprezece ani, putem afirma deschis, fără ipocrizie, dar cu rușine nedisimulată, că am rămas în urmă. Ar fi fost o cerință pentru dezvoltarea naturală a orașului ca populația să depășească o sută de mii de suflete, tramvaiele să fi fost înlocuite cu cele electrice, să se fi dezvoltat o industrie și un comerț puternic. Și în mod similar Clujului, Timișoarei și Brașovului ar fi fost necesară și aici urbanizarea, sistematizarea și apariția clădirilor noi care să arate vitalitate și dorința de a trăi. Cu toate acestea, dezvoltarea naturală nu a avut loc. Din 1920 până în 1936 nu s-a întâmplat aproape nimic. Schimbarea aspectului exterior al orașului este aproape imperceptibilă. Imaginea interioară a arădeanului, cea pe care străinul nu o poate vedea,  este amară, dureroasă. Noi dormităm. Peste tot în jurul nostru totul freamătă, zumzăie și vâjâie; pasiuni și temperamente explodează, târnăcoapele și ciocanele cântă un nou marș, frăția betonului și oțelului arată o nouă direcție; iar noi rămânem surzi, amețiți, neputincioși și stăm buimăciți lângă târnăcop. Aradul stagnează în continuare.

Harta economică a Aradului.

Așa cum am menționat în altă parte, orașele de frontieră au pierdut o mare parte din zona polarizată și  pe cale de consecință din poziția pe piață din cauza declinului. Într-adevăr Aradul a cunoscut și a trecut prin multe crize. Comerțul în acest oraș de frontieră a fost mereu înfloritor pentru că nu s-a simțit niciodată lipsa spiritului antreprenorial, dar dintre băncile finanțatoare, cele mai multe au căzut tocmai în acest oraș. Maghiarimea, și nu doar ea, a fost cea mai afectată de prăbușirea Băncii Industriale și a Poporului din Arad, dar a fost o pierdere grea și colapsul Primei Băncii Arădene de Economii, precum și falimentul infam al Băncii Unite. Imaginea industrială a Aradului nu este chiar atât de sumbră pentru că de pe uriașele platforme industriale din oraș au plecat produse finite peste tot în țară. Cea mai puternică astfel de fabrică este Industria Textilă Arădeană, care este poate cea mai mare fabrică de textile din întreaga Românie. Acest imens domeniu industrial, la fel ca marea fabrică de morărit, spirt și drojdie aparține grupului industrial al fraților Neumann. Antreprize industriale semnificative din Arad mai sunt și Polycrom, precum și Uzina chimică Azurol; de asemenea, fabricile de lichioruri Zwack și Flora, Fabrica de textile Teba și un număr mare de fabrici de confecții. O parte din uriașa Fabrică de vagoane Astra se va muta la Brașov în viitorul apropiat, iar Întreprinderea forestieră Patria nu lucrează. Chiar și după marile șocuri de pe piața monetară au rămas instituții financiare stabile în Arad care pot satisface pe deplin nevoile de bani ale pieței arădene. Deși în ultimul timp comerțul și-a pierdut mult din flexibilitate putem afirma că totuși, în ciuda condițiilor vitrege, piața arădeană este destul de dinamică. Iată și câteva statistici privind starea actuală a pieței din Arad:  

INSTITUȚII FINANCIAR-BANCARE ȘI DE ASIGURĂRI

Banca Ardeleană S.A.R. - sucursală

Casa de Economii a Județului Arad - sediu central

Casa Generală Arădeană de Economii - sediu central

Societatea Bancară Româna - sucursală

Casa de Economii Arad-Cenad - sediu central

Societatea de Asigurări Agronomul - sediu central

FABRICI - PLATFORME INDUSTRIALE

Industria Textilă Arădeană S.A. - textile

Frații Neumann S.A. - morărit, spirt și drojdie

Fabrica de lichioruri Zwack  - lichioruri

Fabrica Flora (Lichtwitz & Cie.) - lichior, rom

Stiaszny József S.A. - calapoade

Grundmann S.A. - lacăte, încuietori, scule

Polycrom S.A. -vopsele

Teba S.A. - textile

Azurol S A. - produse chimice

Uzinele Technice S.A.R. - electrotehnică, aparatură radio

IRON S.A. - aparate radio și accesorii

Fabrica Unită de Sifon - sifon

FIRME - LIDERI DE PIAȚĂ

Nagy Farkas S.A. - comerț și industrie

Mairovitz Márton S.A. - exploatări forestiere

Szabó Albert - sticlărie și porțelanuri

Mehr și Fiul - vopsele

Szenes & Schwartz - depozite textile

Molnár Ödön - echipamente tehnice

Femitex - engros textile

Schutz - textile

Hartmann Kálmán - bijuterie

Koch Dániel - radio, electrotehnică

Meisl és Adler - modă pentru bărbați

Domán Sándor - covoare și perdele

Schwartz Simon fiai - engros textile

Max Molnár - hârtie

Fischer M. - sticlărie și porțelan

Éles L. - condimente și delicatețuri