Bisericile Aradului

Biserica romano-catolică, Biserica reformată - cultul calvinist, Biserica evanghelică-luterană, Biserica mozaică - izraelită, Biserica Ortodoxă. Capitol scris de Ujj János în lucrarea "Aradul merge înainte!" Traducerea în limba română: Gabriel Roman

Biserica romano-catolică

 Episcopia de Cenad a fost reorganizată semnificativ în timpul episcopatului lui Lonovics József (1834–1848). Conform organizării de la acea vreme pe teritoriul comitatului Arad s-au constituit trei protopopiate: Protopopiatul superior al Aradului includea subdiviziunile: Elek, Chișineu-criș, Sânmartin, Dorobanți, Kevermes și Turnu (numit mai târziu Eleki). Protopopiatul inferior al Aradului (numit mai târziu cel al Pecicăi) includea Pecica, Aradul, Cetatea Aradului, Glogovăț, Panatul Nou, Ghioroc, Máriaradna și Odvoș. Protopopiatul Arad-Podgoria (sau Pâncotan) includea Sântana, Șiria, Pâncota, Ineu, Buteni (Körösbökény) și Moneasa. Populația orașului Arad depășea deja patruzeci și două de mii în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Potrivit raportului lui Szentkláray Jenő privind istoria bisericii, aproximativ jumătate din populația așezării era romano-catolică (19.161) și greco-catolică (767). Marea majoritate a credincioșilor romano-catolici aparțineau parohiei din centrul orașului. Pe lângă biserica construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, proiectată pentru găzduirea a 1.200 de credincioși, în cetate mai existau o biserică franciscană (sfințită în 1781) și una în cartierul Gai cu hramul Sfintei Ghizela (soția regelui Sfântul Ștefán ) ridicată în 1858. Acesta din urmă a fost sfințită de episcopul Csajághy Sándor în 9 mai. Capela Florian construită în cinstea sfântului patron al pompierilor pe strada Kálvin János (în zona Parcului Reconcilierii de astăzi) încă din 1752 era folosită doar de sărbători, iar duminica și la sărbătorile legale era deschisă capela construită în 1835 în incinta spitalului orășenesc din piața Ferenc (care putea fi vizitată de credincioşii locali) precum și cea amenajată în închisoarea din palatul Prefecturii. Ocazional slujbele se țineau și în capela cimitirului. Cu excepția bisericii din cetate în toate oficiau preoții minoriți, inclusiv preoții parohi ai orașului proveneau din rândurile lor. În mănăstirea minorită locuiau cel puțin 12 preoți, dar este cunoscută și o perioadă în care numărul lor a ajuns la 20. (În secolul al XIX-lea Aradul Nou aparținea administrativ de comitatul Timiș, dar era independent din punct de vedere ecleziastic, fiind centrul protopopiatului omonim). Nu întâmplător, din cauza numărului mare de enoriași, creșterea numărului de parohii din oraș era deja luată în considerare cu câteva decenii mai devreme. După 1880 s-a inițiat chiar o colectă pentru construirea unei noi biserici cu parohie, dar în cele din urmă orașul a cheltuit banii adunați pe altceva. 

În 1895 Csák Alajos Cirjék a devenit șeful parohiei din centrul orașului. El a apreciat că vechea biserică nu mai poate găzdui enoriașii, așa că a cerut și a primit aprobarea superiorilor săi minoriți pentru a construi o nouă biserică. La acea vreme, în urma rambursării datoriilor orașului, din vânzarea terenurilor bisericii și din donația episcopului de Cenad, Bonnáz Sándor, se adunase o sumă atât de importantă, încât se putea lua în considerare construirea unei noi biserici. Reputatului Milan Emil Tabaković, arhitect din Arad, i s-a încredințat întocmirea planurilor pentru noua biserică. Proiectul său a fost inspirat de conceptul Bazilicii Sf. Petru din Roma. Ultima liturghie din vechea biserică în stil baroc a fost săvârșită pe 8 iunie 1902, trei zile mai târziu au sunat pentru ultima dată clopotele, după care a început demolarea. În timpul lucrărilor de construcție slujbele au fost ținute într-o sală de pe strada Kölcsey (astăzi Ilarie Chendi). Pe 25 septembrie osemintele găsite sub sanctuarul vechii biserici au fost strânse și apoi așezate la temelia noii biserici. Noua biserică are 43 de metri lungime, 17 metri lățime și 19 metri înălțime. Având în vedere caracteristicile sitului, arhitectul a proiectat un vestibul circular pentru intrarea principală și a deschis intrarea în naosul bisericii la un unghi de 45 de grade. Crucea de pe cupola construită deasupra holului are o înălțime de 56 de metri care este până acum cel mai înalt punct din oraș. Cele 13 perechi de coloane de marmură artificială din biserică au fost concepute pentru a cinsti memoria martirilor arădeni, iar placa comemorativă amplasată în curtea bisericii, fixată la momentul construirii acesteia, confirmă și ea acest fapt. 

Construcția a fost condusă de maestrul Frick József. Lucrarea s-a desfășurat într-o manieră atât de organizată și de energică încât la 6 octombrie 1903, de Ziua Martirilor, s-a săvârșit o sfântă liturghie în clădirea încă neterminată complet. Decorațiunile interioare au fost create de Lohr Ferenc și Bogdánffy Pauli Erik, în timp ce uriașul altar reprezentându-l pe Sfântul Anton și copilul Iisus a fost realizat de unul dintre cei mai cunoscuți pictori ai vremii, Vastagh György. Pe altarele laterale din dreapta se pot vedea imagini baroc ale bisericii vechi realizate de Schissler Ferenc. În peretele sălii de la intrarea principală a fost amplasată tăblița comemorativă rămasă din vechea biserică pe care este gravat în limba latină un text care celebra momentul în care Papa Pius al VI-lea și Regele Josif al II-lea au ajuns la un acord asupra conducerii provinciei administrative a ordinului minoriților numită Elisabeta. Deasupra intrării se află o sculptură inspirată din capodopera Pietà lui Michelangelo. 

Pe platoul din vecinătatea bisericii, în fața teatrului, a fost inaugurată în 1901 statuia Sfintei Treimi din piatră și bronz, înaltă de 13 metri, realizată de Róna József, un sculptor celebru al vremurilor sale. În partea de jos a coloanei artistul a așezat reprezentarea lui Dumnezeul Tatăl din bronz și figura Fiului Dumnezeu, simbolizând biruința bisericii, în timp ce în vârful statuii se află simbolul Duhului Sfânt în formă de porumbel. Lăcașul Domnului din Arad a fost sfinţit în 1911 de către Glattfelder Gyula, episcopul diecezei Cenad. Orga bisericii a fost construită de Wegenstein Lipót din Timișoara care cu cele 40 de tuburi este cel mai mare instrument de acest fel din oraș. Biserica mult mai mare decât predecesoarea sa era necesară și pentru că numărul enoriașilor romano-catolici a crescut semnificativ. Conform recensământului din 1910,  33.018 persoane din oraș s-au declarat aparținătoare acestei confesiuni. Viața religioasă bogată și diferitele organizații religioase (congregații) erau conduse de membrii ordinului minoriților. În fiecare an numărul copiilor care au primit prima împărtășanie a ajuns la câteva sute, iar în timpul confirmării episcopale șirul de tineri chiar a șerpuit în vestibul. Bisericile romano-catolice din cartierele orașului (Grădiște, Micălaca, Șega și Silvaș) au fost construite în anii dintre cele două războaie mondiale. O biserică cu două turnuri proiectată de arhitecții Fenyves Károly și Codilla Sándor a fost construită pentru enoriașii greco-catolici din strada Deák Ferenc (astăzi Eminescu) în anii 1912-1913. Când autoritățile comuniste au desființat Biserica Greco-Catolică cu o linie scrisă de condei în 1948, biserica a fost predată Bisericii de rit răsăritean și este încă deținută de aceasta. 

Cultul calvinist (reformat)

 După expulzarea turcilor, datorită politicii de catolicizare a austriecilor, viața religioasă protestantă care era anterior înfloritoare în teritoriile recucerite a fost doar foarte încet restabilită. Chiar și în 1782 în orașul Arad erau numărați doar 9 protestanți. Situația s-a schimbat odată cu domnia lui Iosif al II-lea când protestanților persecutați din Ungaria Superioară și din Boemia li s-a permis să se stabilească în comitatul Arad. Datorită colonizărilor și faptului că protestanții își puteau mărturisi și practica religia cu încredere, numărul lor în statisticile oficiale a crescut semnificativ. La începutul secolului al XIX-lea numărul lor în Comitatul Arad era de 6.750, la mijlocul secolului peste 11.000, iar la sfârșitul său era deja peste 20.000. 

Primul preot, Csernátoni Vajda Péter, s-a stabilit la Arad în 1829 unde a închiriat o sală pe strada Bisericii (astăzi Lucian Blaga) pentru a ține slujbe. După puțin timp de aici s-au mutat într-o locație mai spațioasă în care funcționa și o școală. În 1839 congregația a cumpărat terenul pe care se află biserica reformată. 

În 1847 în timpul reverendului Bittó Sándor  a început construcția bisericii care a fost amânată succesiv din cauza revoluției și a luptei pentru independență. Clădirea semiterminată a fost folosită chiar și ca spital de urgență în timpul luptelor pentru independență. Datorită muncii neobosite a lui Fábián Gábor (1795–1877), academician, traducător și curator-șef; Sárosy Gyula (1816–1861) poet, scriitor și a presbiterului Buday Jonathán (aceștia au oferit veniturile provenite din turneele lor pentru biserică) a fost construită biserica în stil baroc care a fost sfințită în 1852. (A fost extinsă cu o sală de rugăciune în anii 1920 pe baza planurilor arhitectului Szántay Lajos). Nu este o întâmplător că placa memorială dezvelită în 1995 în vestibulul de la intrare este dedicată fostului om de știință și scriitor, la fel ca și micul bust ridicat pe rondoul verde din fața bisericii (în 2008, creație în bronz a sculptorului Kocsis Rudolf). 

Odată cu dezvoltarea orașului, a crescut semnificativ și numărul enoriașilor reformați. Conform recensământului din 1910 congregația din Arad număra deja 7.661 de suflete. Reprezentantul său principal era Fábián László. (În oraș exista o singură biserică, cele din Gai și din Grădiște au fost fondate mai târziu.) Unul dintre cei mai importanți pastori ai congregației a fost longevivul Csécsi Imre (1862–1959) care a scris și publicat istoria congregației arădene în 1897 (Un pastor asistent lucra întotdeauna cu el.). 

În 1901 în Biserica Reformată s-a căsătorit Purgly Magdolna, contesă de Șofronea, cu locotenentul Horthy Miklós de Baia Mare, mai târziu amiral și guvernator al Ungariei. Discursul său festiv a fost publicat în toate ziarele din Arad. Nunta a fost unul dintre cele mai importante evenimente mondene locale din vremea respectivă. Zeci de tineri au mărturisit pentru credința lor și pentru biserica lor la confirmarea care a fost ținută în fiecare an. 

Biserica evanghelică-luterană augustană

 Luteranii augustinieni au început să se stabilească în comitat în secolul al XVIII-lea, dar abia la începutul secolului al XIX-lea numărul lor a crescut într-o asemenea măsură încât aveau posibilitatea să întreţină o sală de rugăciune, iar ulterior au cumpărat două locuri de casă în piaţa Thököly. Printre preoții congregației se remarcă Nikodém János care a slujit timp de 25 de ani şi de fapt este considerat fondatorul congregației. Comunitatea a înfiinţat şi o școală confesională în oraș în 1877. În 1881 Frint Lajos a devenit liderul congregației. El a avut merite incontestabile în formarea coeziunii enoriaşilor și în fondarea bisericii. 

Biserica luterană a cumpărat un loc de casă în proximitatea bulevardului principal unde a construit Palatul Luteran, în timp ce lăcaşul Domnului a fost construit direct pe bulevard. Construcția ansamblului dovedește credința în Dumnezeu, optimismul și puterea financiară uriașă a micii congregații (erau puțin peste 2.000 de enoriaşi în tot orașul). Printre cei mai importanți susținători financiari ai comunității a fost familia Purgly. Proiectantul bisericii a fost Szántay Lajos, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți ai orașului, iar antreprenorul a fost Frick József care şi-a demonstrat excelenţa şi cu ocazia construirii bisericii minoriţilor (noua catedrală catolică). La pregătirea schiţelor Szántay a trebuit să țină cont de dimensiunile foarte limitate ale terenului. De aceea a ales stilul neogotic desfăşurat pe verticală. Clădirea cu turnul principal de 46 de metri și turnuri laterale a fost finalizată în doi ani. 

La decorarea clădirii proiectantul a armonizat culoarea roșie a cărămizii arse cu galbenul gresiei cioplite. Armonia interioară este asigurată de navele laterale și de lumina care pătrunde prin vitraliile colorate. Clopotele bisericii au fost turnate în renumita fabrică de clopote a lui Hönig Frigyes din Arad. 

Ceremonia de inaugurare a bisericii a avut loc în 1906, moment în care Institoris Kálmán, fostul primar pe vremea căruia a început construcția, a predat în mod festiv cheile lăcaşului episcopului Transilvaniei de rit evanghelic-luteran, Sárkány Sámuel. Vechiul constructor de biserici Frint Lajos (1850–1940) a fost ales superintendent al Bisericii Luterane din Transilvania pentru binecuvântata sa lucrare. 

Biserica mozaică (israelită)

 Așezarea primilor doi negustori evrei în Arad a fost permisă oficial de administrația orașului la începutul secolului al XVIII-lea. Însă primii dintre ei care au trecut la cele veşnice au fost înmormântați în cimitirul amplasat dincolo de Mureş. Când a început construcția noii cetăţi a fost amenajată o nouă locaţie pentru cimitirul evreiesc în partea de nord a orașului în așezarea care avea să devină mai târziu cartierul Grădiște. 

Primul rabin a fost ales în 1764 în persoana lui R. Rachanan. Rabinul-șef reformator al comunității religioase, Áron Chorin (1789–1844) a făcut demersurile pentru a obţine permisiunea de a construi sinagoga (în picioare și astăzi pe strada Tribunul Dobra) și a înfiinţat, de asemenea, şi o școală pentru copiii evrei în aceeași clădire. Succesorul său, Steinhardt Jakab, a fost cel dintâi care a oficiat ceremoniile religioase în limba maghiară în sinagogă (la 28 aprilie 1845). Pe vremea rabinului- șef Rosenberg Sándor (1885–1909) numărul enoriașilor din Arad a crescut semnificativ; la recensământul din 1910, 7.811persoane din Arad s-au declarat israeliți. Marea majoritate dintre ei au indicat însă maghiara ca limbă maternă. Conducerea comunității religioase era formată din doi președinți, președintele consiliului școlar, doi reprezentanți ai comunității religioase și trei membrii din conducerea sinagogii. Personalul funcționăresc includea rabinul-șef, cantorul-șef, notarul, trezorierul, profesorul de religie, șeful corului, maestrul de orgă și presbiterul. Succesorul lui Rosenberg, Dr. Vágvölgyi Sándor a devenit rabin-șef. 

La începutul secolului al XX-lea ortodoxia a câștigat teren în rândul evreilor arădeni. Religioșii ortodocși au obținut permisiunea de a construi o nouă sinagogă (clădirea a fost proiectată de Dömötör László și a fost finalizată abia între cele două războaie mondiale pe strada Báthory, astăzi strada Cozia), iar din 1905 a fost ales și un rabin-șef în persoana lui Schreiber Ioachim. Acesta nu a avut un succesor în scaunul de rabin-șef. 

În comitatul Arad un număr mare de membrii ai comunității israelite locuiau la Pâncota (avea și un rabin-șef), Pecica, Cermei și Chișineu-Criș. 

Biserica Ortodoxă

Nu există documente despre organizarea și structura Bisericii de rit oriental din perioada medievală. Înregistrările scrise există doar din secolul al XVIII-lea. După ce Imperiul Austriac a reușit să recucerească aceste teritorii de la turci au fost create două comunități ortodoxe puternice: una sârbă şi una română s-au stabilit în zona grănicerească Mureş-Tisa. Căpitanul Jovan Tekelija a construit pentru sârbi biserica cu hramul apostolilor Petru și Pavel în 1702  pe care o putem vedea şi  astăzi (aceasta este cea mai veche clădire din oraș ), în timp ce biserica cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul a fost construită pentru comunitatea românească pe amplasamentul actual al Colegiului Naţional Moise Nicoară. 

În 1706 la Arad sub conducerea lui Isaia Diaconovici s-a înființat prima  episcopie de rit oriental, până în 1829 în fruntea acesteia fiind aleși episcopi de naționalitate sârbă, iar după aceea de naţionalitate română. 

Primul episcop român a fost Nestor Ioanovici (1829–1830). Întărirea comunității românești este demonstrată de faptul că în oraş a existat încă din 1721 o şcoală în limba română. În ceea ce priveşte apartenența religioasă a populației orașului: pe baza recensământului episcopiei romano-catolice de Cenad, în 1777 au fost numărați 5.595 de sârbi şi români ortodocși și 2.434 de maghiari și germani romano-catolici. (Nu întâmplător în Arad au funcționat până în 1769 două primării: cea sârbă și cea germană). Influența puternică a intelectualității românești a orașului poate fi dedusă din faptul că în 1812 a fost deschisă prima școală pedagogică românească, Preparandia, cu permisiune imperială și regală, iar mai târziu în 1822 și Institutul teologic de rit oriental. Episcopul locuia în apropierea bisericii răsăritene române, în strada Püspök (Episcopului - astăzi Nicolae Bălcescu). Din cauza apropierii de noua cetate (construită între 1763 şi 1783 pe peninsula Mureşului) autoritățile austriece nu au permis întreținerea bisericii și au îndemnat comunitatea să o mute în altă locaţie. În timpul revoluției și luptei pentru independență din 1848-1849 armata austriacă a bombardat orașul timp de jumătate de an, drept urmare biserica a fost atât de grav avariată încât a fost demolată pe vremea episcopului Procopie Ivașcovici (austriecii au plătit 43.976 de forinţi cu titlu de compensație). 

Biserica Ortodoxă a cumpărat cu această sumă un teren în fosta grădină Tököly (astăzi Piaţa Mare), iar noua catedrală episcopală a fost construită aici între 1861 și 1870 după planurile arhitectului catolic Czigler Antal. Iconostasul bisericii a fost realizat de pictorul sârb arădean Nikola Alexić. După planul intelectualilor români în clădirile din jurul bisericii ar fi trebuit să se deschidă o universitate în limbă română, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Clădirile adăposteau şcoala pedagogică și Institutul teologic. Între timp scaunul episcopal a fost mutat pe strada Püspökség (Episcopiei/Batthyány) în locaţia în care se află și acum. La cârma bisericii s-au aflat întotdeauna lideri bine pregătiți în conducerea bisericii, o stradă din oraș purtând până azi numele lui Ioan Mețianu, unul dintre cei mai merituoşi dintre ei. 

Episcopul Iosif Ioan Goldiș (1899–1902) a fost profesor al Gimnaziului regal arădean, lingvist și membru corespondent al Academiei Române de Științe. Până la sfârșitul primului război mondial doar catedrala episcopală și o biserică din Gai au slujit credincioșilor ortodocși din oraș. Biserica Unită (greco-catolică) care s-a separat de Biserica de rit oriental la începutul secolului al XVIII-lea avea două biserici în oraș: una pe strada Eminescu (atunci Deák Ferenc) și alta în Şega pe strada Pecicăi (astăzi Calea Aurel Vlaicu). Protopopiatul se afla într-o casă de pe “trecătorile” arădene (între străzile Eminescu/Deák Ferenc și Lucian Blaga/Templom/Bisericii), într-o clădire proprie. (După 1989 bisericii reconstituite i s-a retrocedat același sediu). Bisericile cultului și diaconatul au fost confiscate de autoritățile comuniste în 1949, biserica fiind interzisă prin decret și comasată cu Biserica Ortodoxă. Între cele două războaie mondiale după o schimbare semnificativă a componenței etnice a orașului a început și în cartierele orașului construcția de biserici ortodoxe. În Gai credincioșii români au mers la mănăstirea sârbească Sf. Simon Stâlpnicul în secolul al XVIII-lea până când propria lor biserică a fost construită la sfârșitul secolului. Deși în Micălaca veche a fost construită o biserică ortodoxă în secolul al XVIII-lea, comuna nu a făcut parte din punct de vedere administrativ din oraşul Arad până în 1925. Pe de altă parte, maiorul Gărzii Naționale, Galsai Kovách Ernő l-a menționat laudativ pe preotul acestei biserici (Eutimie Novac) în memoriile sale intitulate „Asediul Cetăţii Aradului și al oraşului Arad în 1848-49” ca fiind unul dintre susținătorii armatei revoluționare. După acel an locuitorii din Micălaca Nouă au solicitat înființarea unei parohii proprii și împreună cu aceasta, construirea unei noi biserici. Ulterior, românii din așezările Şega și Grădiște au depus și ei cereri similare și au primit autorizaţia de construcţie. 

În 1944 Atotputernicul a fost slujit în nouă biserici românești și două biserici sârbeşti din oraș. În secolul XXI Episcopia Aradului a primit rangul de Arhiepiscopie, iar noua ei catedrală a fost ridicată în piaţa Podgoria şi sfinţită în cinstea Sfintei Treimi. Titlul de arhiepiscop este deținut de Î.P.S. Timotei Seviciu.