Comunismul în Arad

Soluțiile partidului în problema naționalităților. Economia comunistă și averea comuniștilor. Capitol scris de Muntean Tibor în lucrarea “În labirintul speranței”. Traducerea în limba română de Gabriel Roman.

"Partidul nostru consideră soluționarea problemei naționalităților ca parte integrantă a întregii sale politici", sau a fi maghiar și a rămâne maghiar în anii socialismului
Ce naționalitate aveau Adam și Eva? - întrebarea a fost pusă în timpul epocii Ceaușescu.- Români, desigur. Mergeau goi, le era foame, iar dacă voiau să mănânce, trebuiau să fure mere... Cu toate acestea, știau că trăiesc în Paradis.

Există puține glume care să exprime atât de perfect caracteristicile unei epoci: șovinismul, "șmecheria" care pătrundea în societate și propaganda care emana absurdități. Și apropo de mere, ne petreceam multe dintre vacanțele copilăriei la Băile Lipova. Cu o ocazie, au venit niște soldați care vindeau mere mult mai frumoase decât cele din magazine, la un preț foarte mic. Mă întrebam dacă obțineau fructele prin mijloace corecte? 
Cealaltă amintire a mea este, de asemenea, legată de acest loc: în zona împădurită din spatele bungalourilor, exista un stâlp de piatră degradat de timp care îl comemora pe fondatorul stațiunii balneare. Desigur, era inscripționat în limba maghiară. Într-un an era încă acolo, în anul următor a dispărut... dar nu a fost îndepărtat într-un stil japonez; "a fost acolo, dar nu mai e acolo", ci într-un mod tipic balcanic: l-au distrus pur și simplu și au lăsat și molozul. Dar înainte de a deveni prea nostalgici, să trecem la cifrele concrete. Prima întrebare este de unde obținem aceste cifre. În timpul comunismului populația țării a fost "numărată" de trei ori. În 1948 publicarea rezumatului preliminar al rezultatelor recenzării, care a fost în primul rând motivată economic, vizând pregătirea așa-numitei transformări socialiste a economiei, dar în aspectele sale analitice era încă în conformitate cu cele două recensăminte anterioare, fiind și neobișnuit de rapid publicate, acoperind inclusiv distribuția limbilor materne - cuprindea principalele date demografice.¹ Nu au mai fost publicate alte date deoarece se spunea că au fost distruse într-un incendiu. Următorul recensământ românesc a fost la doar 8 ani distanță. Seriile de date din 1956, după cum spune cu blândețe Varga E.Árpád, "sunt cele mai apropiate de situația reală din momentul culegerii datelor". Urmează sondajul realizat la începutul epocii Ceaușescu în 1966 în care datele privind minoritatea maghiară sunt deja distorsionate. După cum notează Nyárády R. Károly, recensământul din 1966 arăta 1 652 000 de maghiari după limba maternă și 1 620 000 după etnie. Așadar, dacă aceste cifre ar fi fost reale, se pare că în acești zece ani numărul maghiarilor după limba maternă ar fi scăzut cu 2 mii, iar după naționalitate ar fi crescut cu 32 de mii, ceea ce sună foarte contradictoriu.² Următorul recensământ a avut loc în 1977: "Este datoria noastră patriotică să sprijinim această importantă acțiune politică, economică și socială, să primim și să ajutăm cu încredere recenzorii.³ Ei lucrează pentru binele nostru, în interesul nostru" - avertiza jurnalistul de la "Előre". Datele din 1987 nu erau disponibile, așa că a trebuit să folosesc datele din 1992. Acestea, desigur, nu reflectă doar impactul măsurilor antimaghiare din anii 1980, ci și emigrația pe scară largă care începuse deja la începutul anilor 1990, inclusiv. Am menționat deja în volumele noastre anterioare că, deși populația orașului nostru creștea treptat, până în 1910 a fost depășită nu numai de Timișoara, ci și de Oradea. Cu toate acestea, cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat oarecum situația.

_{1     Varga E. Árpád , Recensămintele în România postbelică 1948-1977}

_{2     Nyárády Károly, Evaluarea rezultatelor recensământului românesc din 1977, cu referire specială la relațiile de naționalitate și limbă maternă.}

_{3     Elöre, vol. 31, 1977-01-06, nr. 9062, pp. 1-4.} 

Graficul de mai sus arată în ce măsură populația acestor trei orașe învecinate a crescut - sau a scăzut - între 1930 și 1992. Cel mai dezavantajat - din motive lesne de înțeles - a fost Oradea, a cărei populație a scăzut, deși ușor, ca urmare a emigrării și a Marelui Război. Timișoara, ca de obicei, a depășit cu mult vecinii, dar până în 1956 populația Aradului a crescut mai mult decât cea a Oradiei. După aceea, situația s-a schimbat, iar în 1992, în “Parisul de pe malul Peței” (n.n.denumire alegorică a Oradiei) locuiau mult mai mulți oameni decât aici. În "democrația" de după al Doilea Război Mondial, în ciuda protestelor locuitorilor din Aradul Nou, în 1948 așezarea șvăbească a fost anexată orașului, urmată de Sânicolaul mic în 1950. Să te bucuri de necazul altuia nu este un lucru frumos, dar mă întreb ce trebuie să fi gândit locuitorii din Aradul nou când în 1956 Aradul a fost lovit de soartă: județul a fost împărțit între regiunile Banat și Crișana, iar orașul nostru a devenit o simplă reședință de raion.⁴ Această decizie a blocat dezvoltarea noastră timp de decenii și, deși județul Arad a fost refăcut în 1968 (cu adăugarea zonelor de la sud de Mureș), unii spun că aceasta a fost perioada în care am pierdut chiar și șansa de a concura cu cei doi vecini ai noștri. ⁵ Desigur, densitatea populației județului a crescut de la 55,6 la 66,2, iar rata de urbanizare a crescut și ea. Media națională era de 53,2%, dar este de remarcat că au existat și mai există diferențe între un orășel din județul Arad - să zicem Lipova - și o așezare de mărime și statut similar din Oltenia. Astăzi - în timp ce suntem bombardați în fiecare zi cu știri despre sfârșitul lumii - nu este ușor să înțelegem ce au simțit

_{4 Deși este puțin probabil ca autoritățile de la București să fi fost conștiente de acest lucru, Aradul și-a recăpătat de fapt o mare parte din teritoriul care îi aparținuse în Evul Mediu.}

_{5 Rata de urbanizare este de fapt proporția populației urbane în totalul populației.} 

cei care au trecut de la liberalismul relativ al Imperiului Austro-Ungar la infernul Primului Război Mondial, iar după acesta la condițiile haotice care au urmat. Și nu s-a terminat aici; cu al doilea Război Mondial și regimul comunist. Soarta celebrului arhitect Szántay Lajos din Arad arată distrugerile pe care secolul al XX-lea le-a provocat... nu numai în ceea ce privește bunurile materiale, ci și asupra valorilor spirituale și a modului de gândire.Atunci când Partidul Comunist a preluat puterea în România cu sprijinul armatei sovietice, nu numai că s-a schimbat forma de guvernământ și structura socială, dar s-a răspândit treptat o nouă mentalitate. Fiecare dintre regimurile totalitare ale secolului trecut s-a văzut pe sine ca singurul arbitru al adevărului. "Utopia funcționează bine în imaginație, dar de îndată ce încerci să o faci să funcționeze în realitate, devine imediat nefuncțională. Comunismul a fost o utopie. Și, ca toate utopiile, nu putea fi transformat în realitate decât prin violență, și tot prin violență a funcționat atâta timp cât a funcționat."⁶ Aceasta nu însemna, desigur, că statul comunist ducea un fel de "război" permanent împotriva cetățenilor săi. Chiar și într-unul dintre modelele lui Ceaușescu; am numit aici China, "Revoluția Culturală" a fost urmată de perioade mai pașnice. Scopul principal nu era teroarea, ci crearea unui nou tip de om, a unei noi societăți, care să corespundă prescripțiilor și previziunilor ideologiei, așa cum explica "geniul Carpaților" încă din 1968. "Pe măsură ce ne îndreptăm spre desăvârșirea socialismului, pe măsură ce ne îndreptăm spre comunism, poporul, țăranii și intelectualii, se apropie tot mai mult și mai mult, formând o singură forță, societatea indisolubilă, unită, fără clase, a României comuniste".Dar cum pot fi realizate toate acestea?⁷ Deoarece, potrivit lui Marx, este evident că baza materială determină paradigma dominantă, comuniștii care au ajuns la putere au încercat să transforme economia și mediul construit în toate țările, cu diferite grade de succes.Ritmul rapid al industrializării și urbanizării a schimbat fața orașelor, principalul element al peisajului urban fiind blocurile de locuințe înmulțite la nesfârșit în nenumărate cartiere.Cum a afectat acest lucru populația maghiară? Între 1956 și 1966, din cei 748.149 de oameni care au formau sporul cu care a crescut populația care trăia în "mediul maghiar", doar 167 581 erau rezultatul reproducerii naturale. Cele două extreme sunt ilustrate în tabelul de mai jos care prezintă datele pentru 1977:

_{6 Lucian Boia, Ciudata istorie a comunismului românesc (și nefericitele sale consecințe), Editura Koinónia 2017, 46-47 pp.}

_{7  Conform Wikipedia, o paradigmă (sau zeitgeist) este un set de idei, credințe, valori și practici acceptate de toți membrii unei societăți sau, mai exact, ai unei comunități.} 
     

Creșterea populației din Timișoara și Arad se datora așadar în întregime imigrației. Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea liderii maghiari considerau importantă dezvoltarea orașelor nu doar din punct de vedere economic, ci și național, pentru că erau "furnalele maghiarizării", în secolul XX acestea au funcționat tot ca un creuzet, dar promovau deja procesul de românizare. Dar există o mare diferență! După cum arată analiza lui Varga Árpád, "creșterea populației urbane în primul deceniu al secolului - în afară de orașele noi - a fost de numai 101,6 mii. Cu toate acestea, în cei zece ani care au urmat anului 1956, același număr a crescut la 488.000, în alți unsprezece ani la 938,7 mii, iar din 1977 până la mijlocul anului 1989 cu încă 950,7 mii! Aproximativ două treimi din această creștere uriașă - cel puțin până la mijlocul anilor 1980 - s-a datorat afluxului migratoriu spre orașe."⁸Desigur, a existat și un răspuns oficial la această întrebare. Și nu de la oricine! Nicolae Ceaușescu a răspuns la o întrebare a unui jurnalist de la Sunday Telegraph: "Este firesc ca industrializarea să producă o schimbare radicală în structura socială a țării, determinând o creștere a numărului de muncitori și o reducere a proporției populației care lucrează în agricultură. Este clar că toate acestea determină un flux de populație de la țară la oraș".Cuvintele "conducătorului" sunt infirmate de Gergely András care în analiza articolelor din revista "Korunk", constata că ritmul record al "urbanizării" (mai ales în anii '80) nu se baza pe dezvoltarea organică a așezărilor și pe prosperitatea economică, ci servea în primul rând prestigiului puterii, era departe de a fi necesar în economia românească din momentul respectiv. Următoarea întrebare, care își găsește răspunsul în mare parte în tabelul de mai sus, este de unde au venit "imigranții"? Deja în 1910   

_{8. Varga E. Árpád, Városiasodás, vándorlás, nemzetiség. Adatok és szempontok az erdélyi városi térségek etnikai arculatváltásának vizsgálatához.}

_{9 A.GERGELY ANDRÁS, NEMZETISÉG ÉS URBANIZÁCIÓ ROMÁNIÁBAN (Amagyar kisebbség és a városfejlesztés, a KORUNK harminc évfolyama tükrében) 1986–1988}

doar 42% dintre cetățenii arădeni s-au născut pe plan local, dar orașul, în ciuda faptului că era o peninsulă într-o mare românească și-a păstrat majoritatea maghiară."După 1920 declinul populației "indigene" a rămas la nivelul procentului din timpul monarhiei. Ceea ce s-a schimbat, însă, a fost originea emigranților. Dacă înainte de Trianon cei mai mulți dintre ei proveneau din județele de la vest de noi, în 1930 deja 82% dintre ei erau născuți în județul Arad. Proporția maghiarilor din Transilvaniaa fost remarcată și de demografii vremii. Mai multe studii și articole au fost publicate în revista "Korunk". Mărioara Salvanu și Készi Harmath Sándor, analizând procesul de urbanizare, arată că în cazul Aradului, de exemplu, 62,5 la sută din populația totală s-a născut în alt municipiu/oraș (față de 69,8 la sută în Timișoara și 61,6 la sută în Oradea). Semlyén István în articolul său intitulat "Creșterea pe țară a populației naționalităților" analizează situația mai în detaliu. El evidențiază diferența semnificativă dintre creșterea reală și cea naturală în fiecare parte a țării.

În 1991 Varga Árpád a putut fi mai deschis (adică a putut descrie faptele evidente). Conform datelor sale 66% dintre imigranții din regiunea regățeană s-au mutat în județele de dincolo de Vadul Crișului, 29,1% s-au stabilit în Banat, iar populația din județele din nord-estul țării a ajuns în extremitățile sud-vestice. De fapt, aproape jumătate din sporurile de populație din județele Timiș, Caraș-Severin și Arad proveneau de acolo. Încă din 1980 Semlyén István a tras un semnal de alarmă, afirmând că "rata de creștere a populației maghiare este încă în urma mediei naționale". Potrivit lui Semelyén, "explicația acestui fenomen trebuie căutată în primul rând în comportamentul de fertilitate al naționalității maghiare, care este diferit de cel al majorității". El vede rădăcina problemei în faptul că maghiarii au devenit "naționalitate urbană" pentru prima dată în istoria lor, iar creșterea naturală a populației urbane este mult mai mică decât cea a populației rurale. Acest efect ar fi trebuit, desigur, să fie valabil și pentru români, DAR: "Dezvoltarea rapidă a țării face ca, în timp ce orașul modelează masa imigranților, aceștia să aibă o repercusiune asupra orașului în direcția ruralizării. Acesta este unul dintre multele motive pentru care fertilitatea mai scăzută, asociată în general cu populația urbană, nu se reflectă încă pe deplin în rândul locuitorilor urbani ai țării." Tradus aici, autorul vorbește despre faptul că o familie de moldoveni care se mută la Cluj-Napoca are totuși mai mulți copii decât o familie de minoritari locali. ¹⁰Acest proces nu se aplica însă maghiarilor, deoarece "acest avantaj temporar al populării este pierdut de majoritatea maghiarilor care locuiesc în oraș tocmai datorită urbanizării mai vechi și numărului mai mic de coloniști maghiari și integrării lor mai rapide în etnosul maghiar urban." Analiza sa a fost nuanțată de Fábián Ernő în 1981. Potrivit autorului, explicațiile nu oferă un răspuns satisfăcător la creșterea lentă a populației, deoarece în studiul populației minorităților naționale, pe lângă factorii socio-economici, trebuie acordată o atenție deosebită factorilor socio-psihologici.¹¹Dar înainte de a analiza ce ar fi putut înțelege autorul prin "factori socio-psihologici", să examinăm modul în care procesele descrise mai sus au afectat zona noastră mai restrânsă.

_{10Semlyén István, Országos és nemzetiségi népességgyarapodás, Korunk Évkönyv 1980, 41-55 old.}

_{11Fábián Ernő, A népességnövekedés kérdőjelei, Korunk 1981, 40. évfolyam, 3. szám225-228 old.} 
 
Ca de obicei, comparăm datele din cele trei mari orașe. În cazul Timișoarei, desigur, este inclusă naționalitatea germană care reprezenta aproximativ o treime din populația orașului (în anii 1930). Se poate observa clar că, pe măsură ce populația a crescut, proporția maghiarilor a scăzut. În Timișoara și Oradea numărul românilor a crescut de aproximativ cinci ori, în timp ce în Arad erau doar de trei ori mai mulți în 1992 decât în 1948. Acest lucru poate fi legat și de faptul că în anii '80 orașul nostru nu s-a dezvoltat la fel de dinamic ca vecinii săi. Ceea ce este surprinzător, însă, este că în timp ce numărul maghiarilor din Oradea a crescut cu aproximativ 30 la sută în Timișoara, care nu are un hinterland maghiar semnificativ sau populație rurală, maghiarii au crescut cu aproximativ 3 procente, în timp ce în Arad au scăzut cu aproximativ 20 de procente. Desigur, nu putem trage concluzii universale cu privire la viabilitatea unei comunități doar din datele demografice, dar aceste cifre sunt cu siguranță demne de remarcat. Mai mult decât atât! Dacă spunem că cifrele din 1992 nu sunt relevante pentru că pur și simplu arată că din Arad au emigrat mai mulți oameni decât din celelalte două așezări, și apoi ne întoarcem în 1977, situația este și mai descurajantă: numărul maghiarilor din Timișoara a crescut cu 17% față de 1948, în timp ce numărul celor din Arad a scăzut cu 2%.Nu avem suficient spatiu să discutăm aici despre diferențele de mentalitate, dar în același timp nu trebuie să uităm șocul pe care maghiarii din Arad l-au trăit în 1940 pentru că cei mai mulți dintre ei sperau foarte mult și erau siguri de "întoarcerea acasă". Szabó József își amintește că, în oraș, "erau oameni care aruncau radioul pe fereastră" când au auzit decizia de la Viena. Potrivit istoricilor diferențele de mentalitate dintre maghiarii din Transilvania de Sud și cei din Transilvania de Nord își au rădăcinile în experiențele foarte diferite ale sorții între 1940 și 1944. Maghiarii din Transilvania de Nord, întăriți în conștiința lor națională, au privit spre viitor cu mai multă încredere în sine și optimism, chiar și după revenirea stăpânirii românești, decât maghiarii din Transilvania de Sud care se aflau într-o stare de neputință generală după patru ani de opresiune. ¹²Dar să nu uităm cel mai important fapt: vorbim despre un stat totalitar în care realitatea era distorsionată în funcție de așteptările în continuă schimbare ale conducerii partidului. Prin urmare, în multe cazuri, metodologia recensămintelor a fost determinată de acești factori și nu de necesitatea de a evalua situația reală. Modul în care autoritățile de la București au tratat minoritățile a determinat soarta maghiarilor mai mult decât oricând înainte.Lucian Boia descrie această epocă astfel: "Față de România de dinainte, comunismul a dat totul peste cap. În primul rând, a bulversat relațiile dintre națiunea română și minorități. Minoritățile - sau mai exact unele dintre ele - nu au avut și nu vor avea niciodată atât de multă influență ca în primii ani de comunism. Evreii și maghiarii în special sunt cei despre care vorbim aici. Până în 1952 liderul comunist român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, apărea alături de evreica Ana Pauker și de maghiarul Luka László în simbolistica vremii. Câțiva ani mai târziu a început o schimbare treptată de direcție și, în cele din urmă, după ce au trecut prin cea mai antinațională fază a comunismului, românii au făcut cunoștință cu cel mai naționalist comunism: nu a lipsit nimic din arsenalul pe care l-a oferit regimul."¹³ 

_{12     Kiszolgáltatva. A dél-erdélyi magyar kisebbség 1940-1944 között, Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda 2013, 19. old..}

_{13Lucian Boia, Românizarea României, Koinónia, 2016, p. 71.} 

După cel de-al doilea Război Mondial a apărut o situație ciudată. Lumea maghiară din Transilvania a fost încorporată în statul român comunist fără a fi obligată să renunțe la identitatea sa culturală. Acest lucru s-a întâmplat deoarece utopia de a garanta folosirea limbii materne, de a permite simboluri naționale și utopia socialismului maghiar în general au ascuns multora faptul că, în mod inconștient, au contribuit la construirea unei dictaturi foarte crude. ¹⁴ Această perioadă a fost marcată de crearea și existența Regiunii Autonome Maghiare, ceea ce, la rândul său, a făcut ca ceilalți maghiari din Transilvania să fie aproape "uitați". Principiul călăuzitor în această perioadă, în ceea ce privește problemele naționale, a fost îndrumarea lui Révai József care în anii 1930 a creat teza "patriotismului progresist" care urmărea să combine și să armonizeze internaționalismul proletar și sentimentul național. ^15,16 Aceasta a avut ca efect, de exemplu, și la faptul că; cu ocazia împlinirii a patru sute de ani de la înființare celui mai renumit liceu din Târgu Mureș s-a permis ca acesta să își schimbe numele, de la Iosif Rangheț la Bolyai Farkas, și a fost pusă în discuție celebrarea "oficială" a zilei de 15 martie. După Revoluția maghiară din 1956, situația s-a deteriorat treptat, iar la începutul anilor 1960 Nicolae Ceaușescu a devenit principalul protagonist al campaniei antiungare. După preluarea puterii și reprimarea tuturor celor care îi puteau amenința poziția, el a pus în aplicare reforma administrativă din 1968 (a fost reintrodus sistemul județean) și a pus bazele dictaturii megalomanice cu accente șoviniste ulterioare prin redactarea tezelor din iulie 1971.Conceptul noii "națiuni socialiste" presupunea același spirit, mentalitate și cultură, dar recunoștea doar un anumit grad de separare lingvistică. După aceea, nu mai era vorba de minorități separate, cu excepția cazului în care caracteristicile naționale ale acestor grupuri erau, de asemenea, complet marginalizate. Deși se spunea că minoritățile nu fac parte din națiunea română clasică, pe termen lung li se cerea deja să facă parte dintr-o națiune socialistă omogenă.¹⁷ Relațiile interstatale româno-ungare s-au schimbat și ele. Până la începutul anilor 1970, Kádár János a încercat să așeze relațiile dintre cele două popoare pe o nouă bază. Bucureștiul părea să fie dispus să facă acest lucru. Începând cu a doua jumătate a anilor '70, partea maghiară nu a putut decât să contabilizeze eșecurile din perioada anterioară.

_{14 Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél, A Magyar Autonóm Tartomány története (1952–1960) Pro-Print Könyvkiadó Csíkszereda, 2008, 15. old.}

_{15 Gyurgyák János: Ezzé lett magyar hazátok. A magyar nemzeteszme és nacionalizmus története. Budapest, Osiris, 2007, 510. old.} 

_{16 Iosif Rangetz, născut la Arad, a fost un lider comunist ilegalist, membru al Comitetului Central al partidului, iar cea mai cunoscută companie de strunguri din țară îi purta numele.}

_{17 Novák Csaba Zoltán, Pe linie moartă. Politica maghiară a epocii Ceaușescu II. 1974-1989, Editura Pro Print, 2017,p. 33.} 

Relațiile dintre cele două țări s-au deteriorat în anii 1980. O carte scrisă de Ion Lăncrănjan care agita spiritele și mai mult a fost publicată în 1982, în care autorul critica partidul în cartea intitulată "Cuvânt despre Transilvania" pentru politica sa maghiară "permisivă" și nu-l mai considera șovin doar pe Kun Béla, ci îl acuza și pe Kádár János de iredentism. Membrii elitei intelectuale maghiare din Transilvania au protestat împotriva acestui ton - ca de obicei în zadar -, dar dintre membrii maghiari ai nomenclaturii, doar Fazekas János, vicepremier, a îndrăznit să critice publicarea pamfletului. La reuniunea sa din 20 mai, Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al PCR a declarat că "naționalismul dăunător" al pamfletului submina prietenia româno-maghiară și contravenea politicilor partidului privind naționalitățile. Disputa s-a încheiat cu cererea lui Fazekas de a fi pus în pensie de boală din cauza "stării sale precare de sănătate" (potrivit ambasadei Ungariei, Elena Ceaușescu a fost cea mai vocală în a cere înlăturarea sa).¹⁸Istoricii și-au făcut și ei auzită vocea. În 1986 a fost publicată "Istoria Transilvaniei" în trei volume, despre care, făcând o mică exagerare, s-a

_{18 http://www.lato.ro/article.php/Egy-magyarellenes-pamflet-fogadtat%C3%A1sa-Erd%C3%A9lyben-a-nyolcvanas-%C3%A9vek-elej%C3%A9n/496/ , 2020.07.26} 

scris în presa vremii mai mult decât despre bomba atomică. În coloanele ziarului „Elöre”, Ștefan Pascu, Mircea Mușat și Florin Constantiniu contestau publicația Academiei Maghiare de Științe care "în tezele și afirmațiile sale de bază nu se deosebește de vechea istoriografie șovină și revizionistă maghiară".¹⁹Apogeul negativ a fost întâlnirea lui Nicolae Ceaușescu cu Grósz Károly la Arad. Relațiile româno-maghiare au atins un punct minim odată cu anunțarea "sistematizării" românești la 29 aprilie 1988, plan cunoscut în limba maghiară drept "reorganizarea satelor", și cu manifestarea opoziției de la Budapesta din 27 iunie 1988, la care Bucureștiul a răspuns prin închiderea Consulatului General al Ungariei de la Cluj. Sub conducerea celui de-al doilea și ultimul secretar general al Partidului Muncitoresc Socialist Maghiar, diplomația maghiară a suferit o înfrângere fără precedent. La acea vreme Ungaria avea un avantaj din toate punctele de vedere față de România. Nu numai că Statele Unite susțineau economic și politic modelul maghiar, dar și Gorbaciov îl aprecia. Cu toate acestea, maghiarii din Arad care stăteau de-a lungul bulevardului principal așteptând coloana de mașini a delegației de la Budapesta, au fost dezamăgiți.²⁰Poporul transilvănean și chiar membrii Comitetului Politic al Partidului Socialist Maghiar au fost indignați. Grósz a recunoscut că planificarea sistematizării așezărilor nu era o formă de reorganizare a satelor și a acceptat că diplomații expulzați de la Consulatul General din Cluj care fusese închis ca răspuns la demonstrația anti-reorganizare de la Budapesta, ar fi trebuit să fie arestați, nu doar expulzați. De asemenea, el nu a obiectat nici cu privire la nedeschiderea Casei Maghiare de Cultură din București.Și din moment ce"unele cercuri și foruri oficiale maghiare se pretind preocupate de soarta cetățenilor români de naționalitate maghiară, de fapt ele încearcă să fermenteze divergențe și discordii, să deturneze atenția propriului popor de la gravele probleme economice și sociale cu care se confruntă în prezent această țară, încurajând proprii cetățeni să ia atitudinile și pasiunile cele mai reacționare, vădit antiromânești", Ceaușescu a afirmat că "am pornit întotdeauna de la faptul că socialismul se construiește în fiecare țară în condiții diferite, că fiecare partid și popor trebuie să-și aleagă independent căile construcției socialiste." Și pentru a nu ne lăsa nicio îndoială:"Tovarășul Károly Grósz, la rândul său, a declarat cu aceeași ocazie: "Sunt de acord cu tovarășul Nicolae Ceaușescu că judecata și calificarea propriei noastre politici este o problemă a poporului nostru"".²¹ Există un alt etalon, arădean în mod revelator, pentru a măsura atitudinea liderilor de la București față de maghiari: ziua de 6 octombrie. Mai precis, modul în care această comemorare este - sau nu - relatată în presă. Răsfoind paginile celei mai mari reviste maghiare a vremii, revista Romaniai Magyar Szó

_{19 Elöre, vol. 41, 1987-03-13, nr. 12217, p. 4.}

_{20     Membrii delegației Grosz uu fost urcați în mașini românești și duși la Arad printr-un ocol, pentru a nu se întâlni cu maghiarii români aliniați de-a lungul drumului pentru a-i întâmpina.}

_{21     Előre, vol. 42, 1988-10-04, nr. 12702, p. 4.} 

(redenumită ulterior, "Előre", desigur un nume mai în acord cu spiritul vremii) încă în toamna anului 1948 aflăm nu numai că experiența poporului sovietic în construirea socialismului trebuie adaptată local, dar și că Societatea româno-maghiară din Arad a organizat "Sărbătoarea de 6 octombrie". Festivitățile din acel an au avut loc la Palatul Cultural, fiind venerate chiar și mormintele lui Damjanich János și Lahner György de la Macea.²² Trebuie să fi fost antrenant să trăiești într-o perioadă în care "visul lui Petőfi s-a împlinit și "toți oamenii sclavi" luptau pentru ideea de libertate mondială". Ca să nu mai vorbim de faptul că "este un fapt istoric că voința martirilor din 1849 a fost îndeplinită de armatele primei țări socialiste, atunci când au rupt gâtul fantomei cuceririi lui Hitler". E bine de știut! A 100-a aniversare a fost comemorată cu o frenezie mult mai mare, în spiritul frăției popoarelor socialiste. Potrivit editorialistului, "se comemorează eroii glorioși care au luptat împotriva forțelor reacționare, antiprogresiste, oamenii care au luptat pentru libertatea popoarelor asuprite, cei a căror viață și moarte dovedesc că popoarele și oamenii iubitori de libertate din lume nu vor ceda niciodată, nu se vor supune niciunei terori a reacțiunii internaționale". Într-adevăr, Kenyeres Paul își permitea chiar să-l pună pe marele preot român Șaguna în aceeași categorie cu aristocrații trădători Zichy,

_{22  Romaniai Magyar Szó (Cuvântul maghiar din România), vol. 2, 1948-10-07, nr. 331, p. 4.} 

la fel pe Horthy cu Iuliu Maniu. ²³ La comemorarea de la Arad nu urma să sosească doar vechea noastră cunoștință Iosif Rangeț, ci și Nógrádi Sándor, membru al conducerii centrale a Partidului Muncitoresc Maghiar, și o personalitate foarte cunoscută de la București care a agitat lucrurile la Budapesta în 1956 în interesul sovieticilor. Acesta era Valter Roman, care îl cunoscuse deja pe omologul său, generalul maghiar încă din timpul Războiului Civil din Spania, deoarece amândoi luptaseră împotriva fasciștilor în anii '30 de partea comuniștilor de acolo. Cât despre Nógrádi, deși nu are legătură directă cu cele prezentate aici, deși a organizat acțiuni de partizanat împotriva naziștilor în Slovacia în 1944, el nu a reprezentat etosul comunist niciodată în viața sa. Nu numai că avea o amantă secretă, dar atunci când ÁVH (Securitatea maghiară) a "demascat-o" ca fiind spioană iugoslavă, britanică și americană în 1950, nu a mișcat nici măcar un deget. Și-a cerut chiar scuze partidului pentru că "i s-a încețoșat conștiința de clasă". Potoczky Mária a petrecut șase ani în închisoare, iar în octombrie 1956, în calitate de membru al Consiliului revoluționar universitar, a ajutat Guvernul Nagy. După 4 noiembrie ea s-a refugiat nu în Iugoslavia, ci la ambasada Franței. A fost dusă clandestin la Viena, cu acte false, de către liderul organizației de tineret a Partidului Social Democrat austriac, Peter Strasser, deputat, căruia i-a devenit ulterior soție.²⁴ Adevărat romantism de stânga!La 19 octombrie 1956  apărea pe prima pagină din presă vestea:"Statuia memorială a martirilor din Arad va fi restaurată". "În Arad, în Piața Avram lancu, chiar în mijlocul pieței, se decapează asfaltul. Se sparge asfaltul care acoperă pământul pentru a elibera baza mare octogonală de beton de dedesubt." Deoarece: "În acest stadiu al dezvoltării noastre socialiste, considerăm de la sine înțeles că o operă de artă care proclamă victoria și puterea invincibilă a luptei popoarelor pentru libertate nu poate aduna praf într-un depozit întunecat."²⁵ Jurnalistul a fost prea optimist: monumentul a fost eliberat abia în 1999, dar nu a fost reamplasat la locul său inițial și pesimiștii spun că nu va fi niciodată.Cea de-a 120-a aniversare a fost comemorată doar în prezența "personalităților eminente" ale orașului și județului, în studioul teatrului, dar în spiritul tradițiilor revoluționare comune ale poporului român și ale naționalităților conviețuitoare, coloana memorială și mormintele martirilor de la Macea au fost venerate.²⁶ Au urmat anii 1970 când mici reminiscențe istorice mai puteau fi auzite ici și colo, după care a venit o perioadă - pentru a folosi o expresie uzitată - de o tăcere asurzitoare.În toamna lui 1989 țara (cel puțin conform ziarelor) era interesată în principal de realegerea lui Ceaușescu. Dar "Conducătorul" este brusc scos din scenă, "Előre" redevine „Romániai Magyar Szó”, iar la 6 octombrie 1990, "la ceremonia de comemorare de la Arad, aproape zece mii de persoane au adus un omagiu memoriei martirilor".

_{23     Romániai Magyar Szó, Vol. 3, 1949-10-07, nr. 634, p. 1.}

_{24 https://168ora.hu/tudas/sztalin-parancsara-megtagagadta-szerelmet-a-hos-magyar-partizan-pedig-tudta-hogy-artatlan-148343, 2020.07.26}

_{25 Előre , vol. 10, 1956-10-19, nr. 2797, p. 1.}

_{26 , Előré, vol. 23, 1969-10-09, nr. 6822, p. 1.} 

Paragraful care urma acestor rânduri liniștitoare prefigura deja starea de spirit de la începutul anilor 1990: "Prima comemorare liberă după căderea dictaturii a fost umbrită de relațiile tensionate dintre cele două țări: partea română nu a fost reprezentată nici măcar la nivel local."²⁷

"Gândire profund științifică, creativă în dezvoltarea și aplicarea conceptului de dezvoltare economică". Sau economia comunistă și averea comuniștilor

Timp de mai bine de patru decenii jumătatea mai săracă a Europei a fost dominată de o ideologie care a încercat nu numai să transforme societatea și economia, ci și să modeleze oamenii după propria imagine. Problema nu este că nu a reușit să facă acest lucru, ci că a avut mai mult succes decât cel scontat. Potrivit lui Alexander Solzhenitsyn:"Istoria nu a produs niciodată un tip de om mai dăunător și mai periculos decât comunistul. Cinismul, insolența, pofta de putere, lipsa de scrupule, distructivitatea, anticulturalismul și antiintelectualismul lor sunt inimaginabile pentru orice alt om normal, adică necomunist. Comunistul nu cunoaște rușinea, demnitatea umană și nu are nicio idee despre ceea ce etica creștină numește conștiință. Comunistul este un suflet sucit! Un european sănătos la cap nu poate fi comunist! Nu există minciună care necesită o piele groasă pe obraz pe care un comunist să nu o spună fără să clipească, dacă interesele mișcării sau bunăstarea personală a tovarășilor săi o cer". Scriitorul laureat al Premiului Nobel care a trăit în lagărele de muncă sovietice, poate fi prea tranșant, dar fragmentele de adevăr din cuvintele sale nu pot fi negate.De ce este important acest lucru? Pentru că, oricât de mult le-ar plăcea unora să definească omul ca o mașinărie care funcționează mai mult sau mai puțin bine, cu scopuri și dorințe ușor de ghicit, previzibile, chiar controlabile, eșecul comunismului s-a datorat și faptului că nu au înțeles, nu a vrut să ia în considerare că suntem mai mult decât ființe materiale. Fără îndoială au avut și "ghinion". În loc să ajungă la putere mai întâi în Marea Britanie sau Germania, țări avansate, cu o clasă muncitoare puternică, așa cum au prezis profeții lor bărboși, "Marea Revoluție Socialistă din Octombrie" i-au făcut stăpânii a milioane de mujici analfabeți. După al Doilea Război Mondial au ajuns în Europa Centrală și de Est, dar era prea târziu! Cei care ar fi încercat cu bună credință să reformeze sistemul, să-l facă "cu față umană", au fost nimiciți de proprii lor tovarăși. Noi nu am fost, desigur, într-un astfel de "pericol", cu relaxări de moment, cu gesturi care păreau a fi liberale, dar care 

_{27     Romaniai Magyar Szo , vol. 2, 1990-10-09, nr. 244, p. 1.} 

erau de fapt doar mijloace de luptă pentru putere, pentru avantaje politice.

                                                     _{Plimbarea lui Ceaușescu în Arad}

Ei se considerau materialiști, dar nu erau realiști, ci interpretau lumea, inclusiv economia, prin lentilele deformante ale unei ideologii. Aceasta implica pentru ei omnipotența clasei muncitoare, a industriei și, în cadrul acesteia, a industriei grele. Mai întâi la Lenin și Stalin, apoi la sateliții din Europa Centrală și de Est.²⁸Așa cum a spus Lucian Boia, profilul politic al României comuniste a devenit și el în întregime sovietic. Accentul a fost întotdeauna pus pe"industria grea și precursoarea sa, industria de mașini". A fost o modernizare care a privit înapoi în trecut, înspre secolul al XIX-lea. Performanțele industriale erau determinate de elemente precum producția de oțel. Când mâncarea abia ajungea în farfuriile oamenilor, producția de oțel și ciment era încă în creștere.Întrucât comunismul nu a fost construit pe consum, ci pe producție, cea mai respectată profesie în acea epocă era ingineria. Așa s-a ajuns la "societatea inginerească" din Uniunea Sovietică unde jumătate dintre absolvenții de universitate erau ingineri. Dar România și-a depășit modelul și în acest domeniu. În ultimii ani ai regimului comunist mai mult de două treimi dintre studenții români (68,8% în anul universitar 1988-89) au studiat la facultăți de inginerie de toate tipurile - un record mondial absolut!²⁹Chiar și în țările cu cele mai liberale politici economice, puterea statului poate influența funcționarea economiei în multe feluri. Imaginați-vă posibilitățile nelimitate de care dispune un regim totalitar! În cele ce urmează vom face analiza cea mai simplă, amploarea investițiilor. Conform articolului publicat pe http://www.analizeeconomice.ro, cel puțin sub Ceaușescu, nu existau județe privilegiate.

_{28  Și, desigur, lui Mao Tse-tung în China.}

_{29 Lucian Boia, Curioasa istorie a comunismului românesc (și nefericitele sale consecințe) Koinonia, 2017, pp. 53-55, și Murgescu Bogdan, România și Europa, acumularea decalajelor economice 1500-2010, Polirom, p.389.} 

 Județele beneficiare au primit toate cote aproximativ similare din investițiile centrale, deși se recunoaște faptul că zonele mai puțin dezvoltate au primit mai mulți bani decât cele mai dezvoltate. Chiar dacă aveau dreptate, este important de observat că Aradul, Bihorul și Timișul - ca și de altfel Clujul sau Mureșul - au primit mai puține fonduri în 1985 decât în 1972.³⁰Înainte de a începe analiza următorului grafic aparent aglomerat, facem câteva observații: pe de o parte, 2,2% din populația țării locuia în această perioadă în județul Arad, 2,9% în Bihor și 3% în Timiș. Dacă ne uităm la suprafețele celor trei unități administrative, obținem următoarele procente: 3,2%, 3,2% și respectiv 3,7%. De ce am prezentat aceste cifre? Pentru că ele ne ajută să determinăm relația dintre investițiile publice, populație și datele teritoriale. Deoarece nu am avut timp să analizez toate datele pentru întreaga perioadă, am evidențiat trei ani: 1965 a marcat sfârșitul epocii Gheorghiu-Dej, 1975 a marcat începutul unei perioade de industrializare puternică în care chiar și nivelul de trai era încă în creștere, iar 1985 poate fi văzut ca epoca planurilor megalomanice. Să ne uităm mai întâi la cele mai izbitoare fapte:
_{30     http://www.analizeeconomice.ro/2016/03/au-fost-unele-judete-preferate-de.html,2020.07.26} 

1. Cifrele de sfârșitul coloanelor arată procentul din suma totală de bani cheltuiți într-un anumit an pe care județul l-a primit, defalcat pe categorii (industrie, construcții, lucrări publice, telecomunicații, comerț, educație, știință și sănătate). 

2.  Fluctuația marcată este clar vizibilă.

3. Dacă ne uităm la suma totală (toate categoriile), în toți cei trei ani am primit mult mai puțin decât ar fi justificat populația noastră și, prin urmare, zona noastră.

4. Județele Bihor și Timiș au primit mai multe fonduri decât județul Arad în toți cei trei ani și în aproape toate categoriile.

5. Nivelul investițiilor industriale în județul nostru a fost mai scăzut decât în zonele învecinate în toți cei trei ani. Ratele sunt similare pentru comerț.

6. Situația a fost și mai gravă în construcții, unde cifrele au fost de 0,07, 0,44 și, respectiv, 0,24%.

7. În 1965 eram încă în frunte în ceea ce privește suma cheltuită pentru transport, dar după aceea am coborât pe locul al treilea și la această categorie. Situația este ceva mai bună pentru telecomunicații.

8. Nici cheltuielile pentru "resurse umane" și știință nu sunt cu mult mai bune. În acest din urmă caz, sumele uriașe alocate Timișoarei sunt, desigur, de înțeles, deoarece Timișoara era un oraș universitar. Dar în domeniul sănătății am fost din nou în scădere, ca și (cu excepția anului 1965) în învățământ. Dacă ar fi să formulez concluzia în termeni populiști, aș spune că se făceau economii pe seama viitorului nostru.

De asemenea, la nivel național accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei. În statistici erau definite două categorii: A) care includea industria grea, utilaje etc., și B) care cuprindea industriile producătoare în principal de bunuri de consum (de exemplu, textile, produse alimentare). În România chiar și în 1989, 37,7% din sumele investite în economie mergeau către categoria A) și doar 6% către categoria B). Cu patru ani mai devreme, textilele, îmbrăcămintea, pielăria și încălțămintea și produsele alimentare reprezentau împreună puțin sub 1% din totalul sumelor investite în industrie. În partea de vest a țării situația era ceva mai bună: Arad 11,72, Bihor 4,83, Timiș 16,82. Desigur este o altă întrebare ce procent din alimentele, îmbrăcămintea și încălțămintea produse aici a ajuns pe rafturile magazinelor locale.Și care au fost rezultatele? În aproximativ 40 de ani România a devenit o țară socialistă cu o economie multilaterală foarte dezvoltată, nu doar un concurent demn de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, ci și un producător de bunuri pe care oricine, din Orientul Îndepărtat până în America, era fericit să le cumpere. Cel puțin conform statisticilor oficiale. În cele ce urmează, vom reveni la cifre și procente. Să vedem cum a evoluat producția din Arad și din județ sub conducerea partidului, în procente, grație planurilor cincinale. 

Acestea sunt valori pe care chiar și un oraș japonez sau, sau mai nou, un oraș chinez ar putea fi mândru să le afișeze. Mergând înapoi în timp, declinul din 1980 este clar vizibil. Unul dintre motive este faptul că președintele a decis să consacre toate resursele țării rambursării datoriilor externe. Lipsa de investiții/întreținere suficiente a afectat, de asemenea, producția. Boom-ul din industria chimică s-a datorat, desigur, Combinatului chimic construit lângă Glogovăț/Vladimirescu. Deși, la prima vedere, importanța industriei grele pare evidentă, rezultatele industriei ușoare sunt, de asemenea, impresionante.Dacă fabricile sunt grupate în funcție de numărul de muncitori pe care îi aveau, Aradul și-a păstrat dominația de dinainte de al doilea Război Mondial. La acea vreme, în Timișoara existau doar trei firme cu peste 500 de angajați, în timp ce în Arad erau cinci. În 1967 existau deja 11, iar pe deasupra aveam două societăți cu peste 5 000 de salariați, în timp ce în Bihor exista doar una și în județul Timiș niciuna. Dar, așa cum am văzut deja, datorită investițiilor dirijate de la București, economiile celor două regiuni învecinate s-au putut dezvolta într-o măsură mai mare. Acest lucru este ilustrat de graficul de mai jos care arată creșterea numărului de muncitori între 1950 și 1975. Timișul era deja înaintea noastră, dar Bihorul ne-a depășit abia după 1955. 

 În 1977 producția industrială totală era cu mult peste nivelul din 1938: de 21 de ori în Arad, de 27 de ori în județul Timiș și de 37 de ori în județul Bihor. Aceste cifre, desigur, arată nu numai cât de mult s-a dezvoltat Bihorul, ci și de unde a plecat. Situația este similară dacă ne uităm la creșterea puterii mașinilor în megawați. Dar ceea ce este și mai interesant este graficul de mai jos care arată productivitatea. Cel mai simplu mod de a defini acest concept este că productivitatea este valoarea produsă de o persoană. Cu alte cuvinte, indică cât de eficientă este o anumită forță de muncă - de exemplu, câte biciclete poate asambla un lucrător într-un anumit timp.  Acest grafic ilustrează și schimbarea, adică cât de mult a crescut productivitatea muncii în țara noastră între 1960 și 1985. 

Pentru a oferi o comparație, sunt incluse nu doar cele trei județe vestice, ci și Bucureștiul și cifrele naționale, și, ca o pildă, județul Giurgiu, unde cifra era cea mai mică și chiar a scăzut. Proeminența capitalei este evidentă, desigur, dar Aradul și Bihorul nu erau prea departe de media națională care era depășită de județul Timiș. Din păcate, nu am găsit serii de date - deși aș fi fost foarte curios să le văd - care să ofere date doar pentru orașe. Am o vagă bănuială că diferența dintre orașele din provincie și capitală este mult mai mică decât diferența dintre județe."

O mai bună organizare a muncii pentru mai multă ordine și disciplină", sau instantanee din apogeul și tristul sfârșit al industriei manufacturiere din Arad

Legenda spune că romanii au presărat cu sare locul Cartaginei distruse. Dar fabrica de mobilă din Arad nu merita atât de mult, bălăriile crescând în voie acolo (în 2020) unde acum câteva decenii se afla una dintre cele mai renumite fabrici din țară. Este vorba despre societatea Lengyel (furnizor al curților al caselor regale imperiale și românești), înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea, și fabrica de mobilă curbată din Pâncota (înființată în 1912) care făceau parte din Combinatul de Prelucrare a Lemnului, format prin fuziunea societății Kornis în 1923.  În ceea ce  privește aceasta din urmă unitate, produsele sale au fost mult timp considerate printre cele mai populare mărci din lume și, chiar și în 1988 producea încă 15 milioane de lei pe zi și avea relații comerciale bine stabilite cu Austria, Republica Federală Germania, Franța, Țările de Jos, Suedia, Ungaria și, desigur, Uniunea Sovietică.³¹ De asemenea, "firma-mamă" exporta peste 90 la sută din produsele sale, fiind renumită pentru mobilierul de epocă, setul de sufragerie Regence, vitrinele Rubens și Rembrandt sau setul de mobilier de epocă Louis XIV. Înainte de a merge mai departe, să spunem câteva cuvinte despre oamenii care lucrau acolo, cel puțin în 1971, când un jurnalist de la „Előre” a vizitat compania."Unul dintre cele mai importante departamente din fabrica de mobilă este atelierul de montaj. Managerul acestuia este meșterul Gheorghe Manta. Aici este asamblat mobilierul la comandă din componentele finite. Aici am văzut celebra suită de sufragerie Regence în "forma sa finală". ... Muncitorii Kondor Lajos și Lécz József au realizat o construcție foarte simplă, dar ingenioasă pentru masă. De atunci, ei au fost capabili să livreze mai multe seturi într-un timp mai scurt. ... O altă parte a sălii de asamblare este domeniul meșterului Virok Mihály. Aici sunt asamblate componentele dulapurilor cu 3-4 uși de tip Parisot. Lucrul interesant în legătură cu aceste dulapuri este că sunt livrate beneficiarului dezasamblate și în bucăți; ele sunt astfel construite astfel încât oricine poate cu ușurință

_{31 21     Előre, vol. 42, 1988-12-20, nr. 12768, p. 3.} 

să instalaze și să asambleze dulapul în propria casă în cel mai scurt timp. ... "Marele maestru" al minuțiozității este muncitorul Schankula Ferenc care acordă cea mai mare atenție pentru a se asigura că fiecare cutie conține un dulap și doar componentele acelui dulap. Dar o muncă la fel de precisă și conștiincioasă este realizată de Mihoc Nicolae, Bús Miklós și Kovács József, pentru a-i menționa doar pe cei mai remarcabili dintre fruntași.... Bújdosó Mihály este șeful departamentului de tapițerie, dar este și una dintre cele mai "neliniștite" persoane din atelier. Întotdeauna lucrează la ceva. Întotdeauna încearcă ceva nou și diferit. ³²Există și un mic "consiliu de strategie internă".

_{Trebuia să fie cadoul de ziua lui Ceaușescu, dar cum acesta a fost împușcat înainte de a-l primi, fabrica de mobilă a fost "obligată" să îl vândă pentru „doar” 50.000 de euro.}

În 1970 nava amiral a industriei arădene, Uzina de Vagoane furniza 30 la sută din producția industrială a orașului, iar treisprezece ani mai târziu 45 la sută. La fel de adevărat este că atunci când Weitzer János și-a fondat fabrica în 1891, niciun arădean nu s-a gândit că urmașii săi vor lucra în fabrica de vagoane G. Dimitrov peste aproximativ 60 de ani. Numele, desigur, nu era cel al jucătorul de tenis bulgar Grigor Dimitrov,  ci al comunistului Georgi Dimitrov, arestat de naziști pentru incendierea Reichstagului (și achitat la procesul de la Leipzig). A fost ales președinte al Internaționalei Comuniste.

_{32 21     Előre, vol. 25, 11-09-1971, nr. 7416, p. 3.} 

 După 1945, în acord cu Tito, a dorit să unească statele balcanice. Acest plan l-a înfuriat atât de tare pe "omul de oțel"- Stalin, încât Dimitrov a murit pe neașteptate în timp ce se afla sub tratament medical în Uniunea Sovietică. Până în 1970 fabrica de vagoane avea 10.000 de muncitori și producea trenurile pentru metroul din București. În anii 1980 o medie de 4000-6.000 de vagoane erau vândute anual clienților străini, din Peru până în Indonezia. Nu am date despre naționalitatea muncitorilor fabricii care avea unul dintre cele mai moderne departamente de cercetare din țară, dar... în 1985, ziarul "Előre" a publicat un articol al inginerului-cercetător Kis Ákos despre companie și, mai precis, despre inovațiile de nivel mondial implementate acolo. El menționează, printre altele, experimentele realizate de inginerul Tusz Ferenc, cum ar fi sudarea într-o atmosferă de dioxid de carbon, și chiar "Introducerea sudării prin puncte în fabrica noastră a fost o adevărată revoluție. Avantajele sale sunt economisirea de material și păstrarea rezistenței inițiale." Datorită noilor proceduri Aradul a obținut în această operațiune rezultate similare cu cele obținute în fabricile din SUA. Regulatorul automat de tensiune minimă al inginerului de uzină Visky Ferenc, oprește bateriile atunci când tensiunea scade, protejându-le de o defecțiune bruscă, alături de invenția inginerului Gheorghe Gheorghe constând într-un sistem autoreglabil pentru a asigura un flux constant de aer cald în compartimente. Produsele au fost verificate cu ajutorul unui sistem complex de instrumente de măsură construite de inginerul Mărăștel Ferovian și de inginerul de uzină Weiss Peter. În esență, vagoanele sunt împinse pe atâtea bucați de șină echipate cu electro-tensiometre câte roți există. Acest lucru a permis ca structura șasiului să fie testată la presiune separat de secțiunile caroseriei.³³

Cealaltă fabrică este mult mai tânără. În 1949 o nouă fabrică metalurgică a fost creată prin fuziunea mai multor companii mai mici, sub auspiciile Ministerului Industriei. "Fuziunea Industriei Metalurgice Arad (Armătura), a fabricilor „Janto”, „Invasa”, a „Primei companii de roți dintțte” și a fabricii „Juhász” a dus la formarea Fabricii de Strunguri, mai cunoscută sub numele de Fabrica „Iosif Rangeț.”

_{33 Elöre, vol. 39, 1985-10-11, nr. 11778, pp. 2-3.} 

Inițial au fost produse mașini de pompieri -  desigur, "cantitatea țintă" a fost depășită cu 66%. Ulterior, datorită mașinilor sosite din Uniunea Sovietică, s-a început producția de strunguri sub conducerea lui Szatmári Géza, șeful de echipă. Calitatea ridicată a acestor unelte se datora și faptului că aveau angrenaje lustruite care, bineînțeles, erau realizate cu ajutorul mașinilor trimise de sovietici. Apropo de sovietici, bineînțeles că fabrica din Arad avea propriul său strungar stahanovist, Molnár József, care depășea norma de producție cu 200%. 34 În 1950 noua clădire a fabricii a fost finalizată grație companiei mixte sovieto-române “Sovromcostrucție”.

Friedmann Benjamin, corespondentul ziarului maghiar din București la Arad, a scris un lung articol despre mutare, despre faptul că mașinile au fost transferate de la "departamentul Jantó" la noul atelier în două zile și nu în două săptămâni. De altfel, în epoca de aur a lui Ceaușescu, acest articol nu ar fi apărut, deoarece autorul său ar fi fost acuzat de naționalism. De ce? Păi a realizat interviuri cu muncitorii din fabrică care au fost în prima linie: Weisz László, care lucra în industrie de 34 de ani, Melák Erzsi, Ekker Károly, Weisz Zoltán, Tóth Erzsike, Salex Antal, Géza Réti, Stella Bordas, Hetmann Márton, Róbert Ratsman, Illés Antal, Wéber Árpád, Pál Horváth, Seidl István, Ferenc Timár, Szendrei Antal, Ráskai János. Deci - cred eu - este de înțeles de ce.... ³⁵Ceaușescu era mândru de fabrică, iar în 12 ani a vizitat-o de șapte ori,

_{34 Sovromurile erau întreprinderi mixte sovieto-române, prin intermediul cărora rușii controlau cele mai importante sectoare ale economiei românești și își însușiseră cea mai mare parte a bogăției produse. Istoria Sovtomconstrucție (nr. 6) este interesantă și pentru că predecesoarea sa a fost o întreprindere germano-română, "Deutsche Rumanisches Bau".}

_{35 Romaniai Magyar Szo, vol. 3, 1949-02-02, nr. 425, și 1949-09-15, nr. 615.numărul 4, volumul 4, sau 1950-05-24 numărul 822, paginile 1-4.} 

iar conform "indicațiilor" sale la Arad s-au fabricat strunguri din ce în ce mai moderne. De exemplu, "SF 400-1-CNC cu comandă numerică computerizată" și "strungul vertical SV 2/5 CNC cu comandă numerică", sau mașina de frezat FUS - 50 NC pentru realizarea numerelor de serie. Mașina de rectificat universală de mare precizie RU 350 - 2 PH - este capabilă de performanțe aproape miraculoase. Datorită caracteristicilor lor tehnice și operaționale mașinile de rectificat sunt, de asemenea, de mare interes pentru profesioniști: came cilindrice, mașini de rectificat angrenaje și mașini de rectificat cilindrice, de exemplu."Deși, conform gurilor rele, au existat mai multe cazuri în care o mașină cumpărată din străinătate a fost dezmembrată la Arad, copiată și vândută ca o dezvoltare proprie. Dar cum această metodă este folosită și de superputerea emergentă a secolului XXI, putem ierta ingeniozitatea inginerilor arădeni. Au existat, desigur, și unele greșeli, de exemplu SN 1250, o copie a strungului elvețian Oerlikon, a avut un mare succes în China. S-a întâmplat însă ca unul dintre transporturi să fie deteriorat, iar mecanismele să nu funcționeze corect. Tovarășii de la Beijing i-au rugat pe cei de la București să îi trimită la ei pe cei care s-au ocupat de strung. Delegația a sosit, au fost primiți cu obișnuitul tam-tam, iar cinci zile mai târziu i-au însoțit pe arădeni la o mare adunare. Ei aveau la dispoziție și un interpret, care le traducea cu entuziasm cuvintele vorbitorului: "Tovarăși, aici îi puteți vedea pe cei care ne-au făcut să nu ne îndeplinim planul". Îmi amintesc că au fost apoi escortați direct la aeroport, iar valizele lor erau deja acolo. Tovarășii chinezi au fost atât de conștiincioși încât au împachetat totul pentru ei, chiar și mucurile de țigară din scrumiere.³⁶În a doua jumătate a anilor 1980 la comandă cehoslovacă

_{36 https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/tag/fabrica-de-strunguri-arad/,2020.07.26} 

a fost construit un strung marcat SN-281. Doar pentru comparație, echipa de proiectare din subordinea lui Gheorghe Gîrbovan era formată din inginerii Kleits Zoltán, Dumitru Tămaș, Kurtzweil Anton și inginerii de instalații Barkász Dániel și Otilia Miclăuș.³⁷ 

"TEBA", "Tricoul Roșu", "UTA": nume care, probabil, nu mai înseamnă mare lucru în zilele noastre, cu excepția ultimului. Acestea erau bastioanele industriei textile și de confecții din Arad, UTA fiind fondată de familia Neuman, deși, chiar și în vremea comunismului, mulți oameni se gândeau la aceasta doar ca la o echipă de fotbal. "Multă vreme, UTA a însemnat clar pentru mine echipa de fotbal, iar ceea ce este și mai deranjant este că mi-am imaginat că fabrica cu fotbaliștii ei excelenți, era deservită exclusiv de bărbați. Mai târziu, la o oră de geografie, am aflat în sfârșit ce însemnau cele trei litere magice și atunci mi-a fost rușine în secret în fața a sute de țesătoare. De atunci, sutele s-au transformat în mii. Femeile reprezintă aproape 70 % din forța de muncă a fabricii, adică peste 6 000 de persoane. Dar acest număr este mai mare decât cel al celor unsprezece băieți cu "picioare de aur". În 1970 a luat naștere un uriaș conglomerat, Combinatul Textil Arad din care făceau parte fabrica ITA/UTA înființată în 1909, societatea FITA înființată în 1918 (devenită Societatea de tricotaje "Tricoul Roșu" prin fuziunea mai multor societăți mai mici și mai mari), societatea "TEBA" născută în 1926 și Fabrica de confecții. Deși era numită industrie ușoară, munca nu era ușoară aici, iar un articol din „Dolgozo Nő” - "Femeia muncitoare" o lăuda pe Püspök Zsófia din Șimand, care "locuiește în Curtici, de unde călătorește cu trenul sau cu bicicleta, iarna cu primul, vara cu a doua". Iar în fabrică... "aleargă vreo zece kilometri în fiecare schimb pentru că firul se rupe pe mașini; trebuie să-l descurce, iar dacă nu e nimic de descurcat; îndreaptă pânza, dacă nu face asta; pregătește schimbarea bobinei, iar dacă nu face nici asta; "doar" privește firul care intră". Și, deși salariul său este de 2.800-3.000 de lei, "nu pleacă în vacanță, deoarece o așteaptă grădina, păsările, porcii", doar "când e un film", mai face o pauză de vizionare".³⁸

_{37 Elöre, vol. 39, 1985-10-04, nr. 1772, și 1985-10-24, nr. 11789, p. 3.}

_{38 Dolgozo nö, vol. 40, 1984-09-01, nr. 9, p. 4.} 

În perioada sa de glorie, "Tricoul Roșu" (din anii 1980 numele a fost folosit în presă doar în limba română) a întreținut relații active cu societăți comerciale străine din 15 țări. Deși o parte dintre mașinile sale nu mai erau de ultimă generație capacitatea sa de export a continuat să crească. Aproximativ optzeci la sută din producția sa totală a fost exportată în alte țări socialiste, precum și în Statele Unite, Anglia, Franța, Olanda și RFG.³⁹ Un produs popular a fost prosopul din fibră de bumbac, pentru care clienții făceau coadă la propriu. Și nu doar ei. În 1980 un deficit de 377 889 de lei a fost descoperit în departamentul 2 al TEBA. ⁴⁰Furtul a fost organizat de șeful grupului de transport al produselor și a implicat aproximativ cincisprezece persoane. Desigur, presa locală și națională a fost îngrozită, dar până atunci devenise o practică sistemică faptul că cine putea își lua acasă una-alta de la locul de muncă.

În Arad a existat o fabrică despre care s-a crezut multă vreme că a supraviețuit șocului schimbării de regim, fie și numai pentru că nu avea rival în Europa Centrală și de Est. Dar nici acesteia nu i-a mers prea multă vreme. La "Arădeanca" în 1976, 600 de persoane produceau 1.700.000 de păpuși pe an, și nu miniaturi gen Barbie, ci "zugrăvitoare de plafon" cu înălțimi de 75 de centimetri. Printre cele mai noi erau blonda aurie Tabata și păpușa neagră numită Betsy. Câțiva ani mai târziu s-au născut Geta, care avea acum articulații mobile, și Olivia care atunci când i se ridica mâna stângă, mergea alături de copilul care se juca, ca o soră. În mod firesc grupuri de copii din toată țara au vizitat fabrica. "Aceste vizite sunt utile și pentru noi și ne bucurăm când ne vizitează "consumatorii" produselor noastre", declara Berecz Hajnal, șefa atelierului de croitorie, unul dintre cele mai importante departamente ale companiei, în numele colegelor sale. Ele pregăteau păpușile pentru comercializare. “De asemenea, testăm în secret copiii, spune ea - observând ce le place mai mult, ce le stimulează mai mult imaginația.⁴¹      

_{Nadia Comăneci și "păpușa" ei}

_{39 Elöre, vol. 40, 1986-10-31, nr. 12105, p. 2.}

_{40 Elöre, Vol. 34, 1980-11-01, nr. 10248, pp. 2-3.}

_{41 Dolgozo nö, vol. 45, 1989-06-01, nr. 6.} 

În 1988 Pereteatcu Carmen își rezuma experiențele de la Londra, subliniind, printre altele, unul dintre defectele tipice ale comerțului comunist; „Ceea ce m-a enervat a fost de ce nu puneam noi mai mult accent pe prezentarea mărfii și, mai precis, pe faptul că nu puteam prezenta păpușa, considerată impecabilă atât ca și calitate, cât și ca aspect estetic, într-un ambalaj frumos, atrăgător. Ambalajul este în prezent foarte important în vânzare; acesta poate devaloriza bunurile de cea mai bună calitate și poate spori valoarea celor de calitate mediocră. O cutie colorată, concepută cu gust, poate crește semnificativ prețul unei păpuși”

_{În zilele noastre, poate că astfel de păpuși care sugerează stereotipuri rasiste nu s-ar putea comercializa.}

-     Care este cel mai tare lucru de pe piața mondială a păpușilor?–     Așa-numita „păpușă mecanică” care plânge, râde, merge. Am început sau de fapt începem să producem și din acestea. Dar, pe lângă acestea, piața caută în continuare așa-numitele păpuși tradiționale, care, totuși, urmează moda vremii în ceea ce privește îmbrăcămintea și coafura. Cele două păpuși pe care le-am menționat, pe care le-am dus la Londra, se deosebeau, de asemenea, de omoloagele lor prin îmbrăcăminte și coafură. În special păpușa cu părul în codiță a avut mai mult succes.”⁴²Unul dintre cele mai cunoscute produse ale companiei era o replică a gimnastei Nadia Comăneci (prima din lume care a obținut cel mai mare punctaj – zece - la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976).

Doar pentru a vă arăta că nu totul era lapte și miere pe atunci - și chiar și laptele nu era întotdeauna disponibil - iată un exemplu de cum și

_{42     Elöre, vol. 42, 1988-06-03, nr. 12598, p. 3.} 

cât de mult îi păsa statului muncitoresc de muncitori. Următorul articol a fost scris de poetul Kányádi Sándor, redactor la “Dolgozó nő” - "Femeia muncitoare", despre condițiile din fabrica de pantofi "Libertatea" din Arad. "Una dintre muncitoarele la Fabrica de încălțăminte LIBERTATEA din Arad aflate în concediu se plângea: "Da este frumos aici în aceste douăsprezece zile, la mare. Dar mă duce gândul cu tristețe la căldura și lipsa de ventilație din fabrică. Dacă deschizi fereastra, e curent, dacă o închizi, te sufoci de căldură, noi lucrăm cu acetonă..."–     Și de ce nu ați cerut să vă instalaleze un ventilator?–     Am cerut inistent, dar fără succes. Conducerea spune mereu că nu sunt bani, nu există fond de investiții alocat în acest scop. Apoi am mers la fabrică unde s-a dovedit că femeia care se plângea avea perfectă dreptate. Dar pentru a vă face o idee despre situație, trebuie să vă spun următoarele; Fabrica are aproximativ 6 ani. A crescut de la o companie mică la o fabrică de pantofi. Mai mult de jumătate din muncitori sunt femei. Produc în principal încălțăminte pentru copii până la mărimile 26-31. La început muncitorii lucrau la mese, ca niște cizmari obișnuiți, acum sunt echipați cu benzi transportoare, nu tocmai construite pentru o fabrică de pantofi, dar au o clădire luminoasă, spațioasă, iar pentru 1 leu și 78 de bani poți lua un prânz bun la cantină. Așa că nu se poate nega că fabrica a parcurs un drum lung și s-a dezvoltat. Singura problemă este că atmosfera neplăcută, adică nu există ventilație.Și de ani de zile se promite și se promite din nou ventilatorul. Odată, sub celălalt director, chiar au instalat unul, a funcționat o jumătate de zi, apoi motorul s-a ars - și totul s-a oprit.Directorul, tovarășul Tekar, fiind un om direct, pare să-mi fi spus ceea ce le spune muncitorilor despre ventilator:–     Nu avem bani pentru el, nu există fond de investiții alocat.–     Și când va fi?–     Noi nu știm. Și nici măcar nu mi-a promis, ci a încercat să explice de ce nu există nicio perspectivă pentru un ventilator pentru moment (deși l-au întrebat deja pe directorul general, tovarășul Ene, de mai multe ori și îl vor întreba din nou). Dar cât ar costa acel ventilator? - l-am întrebat în cele din urmă pe director.–     În jur de opt mii de lei.–     Doar atât? - am întrebat indignat–     Da. Într-adevăr", m-a liniștit directorul, "dar dacă nu există un fond de investiții alocat, nu se poate face nimic. Nici eu și nici redacția nu putem face altceva decât să vă recomandăm următoarele: Direcția Generală a Industriei Pielăriei să analizeze cât mai repede cum se pot strânge fonduri de investiții pentru Fabrica de încălțăminte Libertatea din Arad, nu doar pentru un ventilator, ci suficiente pentru a se construi o toaletă și un grup sanitar, pentru că cele existente sunt o rușine".⁴³

_{43      Dolgozo nö, volumul 12, 1956-09-01, numărul 9} 

În 1971, în timp ce Ceaușescu vizita China, s-a ivit o altă problemă. S-a trecut la folosirea pieii artificiale, dar pvc-ul furnizat de compania timișoreană nu era, ca să ne exprimăm elegant, la înălțimea așteptărilor. Cizmele din plastic, de exemplu, au crăpat la -10 grade Celsius, distribuitorii au anulat comenzile, iar compania a rămas cu un depozit plin de încălțăminte inutilizabilă. "Bineînțeles, o unitate economică socialistă nu poate da faliment, deoarece întreaga societate îi vine în ajutor, oricum se găsea o soluție". Și care a fost aceasta? Din acel moment doar sandalele de vară au mai fost fabricate din materialul problematic.⁴⁴ Desigur, în "epoca de aur" care era pe cale să înceapă, astfel de gafe nu mai puteau avea loc, deoarece jurnalistul nu avea voie să scrie despre acestea.

Cooperativa "Precizia" a fost înființată în orașul nostru la începutul anilor '50. Ceasornicari de renume din Arad au realizat primele mostre, iar peste doar câțiva ani au devenit și mândria orașului, „angajații primei și timp de zeci de ani a singurei fabrici de ceasuri din țară au pus și bazele singurei fabrici de umbrele din România care aproviziona întreaga țară. În 1956 pe locul fostelor fabrici Hendl de pe strada Mărășești, a fost construită o fabrică de ceasuri pentru a produce ceasuri cu alarmă.

_{44 Elöre, vol. 25, 1971-06-09, nr. 7335, p. 1.} 

Și etajul va fi construit în acest an".⁴⁵ Inițial, sub conducerea lui Berenz József se produceau doar trei sute de ceasuri în fiecare an. Dar fabrica a crescut constant, iar până în 1989  avea  1300 de angajați care produceau aproximativ 1.000.000 de ceasuri în 365 de zile. Compania se numea Victoria (și una dintre mărcile renumite de ceasuri rusești se numea Pobeda, care înseamnă victorie), semn al lipsei de imaginație a celor care au dat numele companiei. Planul nu era doar de a produce un ceas cu alarmă care "...nu va zornăi fără milă în cel mai dulcele somn al cuiva, ci își va trezi proprietarul cu un ticăit discret, secundă cu secundă. ⁴⁶ Dacă trezirea blândă nu ajuta, acesta urma să sune la volum maxim după cincisprezece secunde." , dar s-a încearcat și producerea de ceasuri de mână. Guvernului i-a plăcut ideea, dar a făcut o modificare "minoră":  a hotărât înființarea unei noi companii la București. Aceasta a devenit OREX (ORaEXactă = ora exactă). Așa că producția s-a limitat la ceasuri deșteptătoare și ceasuri de perete (care costau între 16 și 60 de lei, în funcție de calitate și de factori externi), și fabricau și ceasuri cu cuc la mare modă la vremea respectivă, dar acestea erau destul de rare și, în multe cazuri, puteau fi cumpărate doar "sub tejghea". În anii '80 exporturile au luat amploare, 60% din produsele fabricii ajungând în Anglia, Republica Federală Germania, Bulgaria, mai multe țări din Africa, Grecia și Canada. Însă cele mai mari comenzi veneau din partea Republicii Democrate Germane. Existau și zvonuri conform cărora aceste structuri erau adesea vândute în străinătate sub prețul de cost. Chiar și în Japonia specialiștii arădeni erau apreciați - cel puțin conform unui articol din Előre. Inginerul-șef Grubei care se afla într-o misiune economică în Japonia, aducând utilaje moderne la fabrica din Arad, i-a povestit jurnalistului următoarea întâmplare:"Așa cum am menționat, am cumpărat o mașină de filetat - un fel de tăietor cu scântei - folosită în construcția de scule în Japonia, dar înainte de a o aduce, am învățat cum să o folosim. Eram patru, așa că ne-am apucat de treabă pentru că, ei bine...Japonia e cam departe, nu putem să dăm o fugă înapoi și să spunem că am uitat să întrebăm sau să încercăm asta sau aia. Când am terminat cu totul, șeful japonez ne spune: știm oare că am reușit să cunoaștem mașinăria mai repede decât celebrii tehnicieni americani? El știa doar pentru faptul că lucrase cu ei și a vândut mai multe astfel de mașini unor companii americane, iar oamenii lor au petrecut de două ori mai mult timp încercând-o. Noi eram mai harnici și mai disciplinați, nu ieșeam și nu ne distram tot timpul, dar japonezii ne vedeau mai bine pregătiți și din punct de vedere teoretic. De asemenea, ne-a întrebat cum era la noi formarea profesională, cum era relația dintre teorie și practică. Desigur, nu trebuia să tragem concluzii pripite dintr-un singur exemplu, dar chiar și în Elveția am fost întrebați la ce fel de școală sau universitate am studiat, pentru că ei nu ar fi crezut că avem o idee atât de bună despre ceea ce facem și că la noi

_{45 Elöre, vol. 10, 1956-05-17, nr. 2666, p. 3.}

_{46 Elöre, vol. 22, 1968-05-28, nr. 6394, p. 3.} 

profesioniștii sunt atât de receptivi. De aceea spun: trebuie să avem mai mult respect pentru noi înșine, nu trebuie să cădem pe spate, nici măcar în fața tehnicienilor țărilor industrializate care sunt atât de faimoși! ⁴⁷ Să învățăm de la alții, să ne uităm la lume, dar să ne uităm și la noi înșine.

_{"Lebovits Béla și Haász György erau mecanicii fabricii de ceasuri din Arad}

Nu a fost însă totul numai lapte și miere. În același ziar - în special în anii '70, dar și la începutul anilor '80 - puteți găsi o mulțime de articole și opinii ale cititorilor care erau foarte negative. Este probabil că, la fel ca în cazul multor alte produse, exista o mare discrepanță între produsele destinate pieței interne și cele destinate pieței externe. Într-un articol plin de umor intitulat "Misteriosul ceas de perete" Majtényi Erik atrăgea atenția asupra unei neglijențe minore, dar obișnuite în timpul regimului comunist."Roșu, în formă de tigaie și ieftin! Ceasul de perete pentru bucătărie produs de fabrica de ceasuri Victoria din Arad. L-am cumpărat, l-am agățat, urma să-l trag a doua zi. Ei bine, arcul abia se mișca. Dar ceasul funcționa. A treia zi am uitat să-l trag. Și a patra zi la fel. Ce l-a apucat? Tocmai mi-am amintit să verific garanția. E lungă... Dacă nu era scrisă cu litere atât de mici, nu încăpea pe două file. Dar, după un lung studiu, aflu că ceasurile de perete P7 și P71 funcționează după tragere 24 de ore, iar P10....13, 14, 15 și 16 zile, iar unele durează două săptămâni. Care dintre ele? Genial! Ceasul de două săptămâni funcționează două săptămâni după o tragere! Mă întreb oare al meu de care este? Nu era scris pe cardul de garanție. Mă uit la ceasul în sine. Scrie Ni 1 95260-74. Da, cu acest număr, ar putea funcționa un an  Dar nu există indicativul P7 sau P10 care să mă ghideze. În cele din urmă adopt abordarea empirică: aștept. Și ceasul a funcționat timp de opt zile și jumătate. Punctual, disciplinat. Așa cum îi stă bine unui bun Ni 1 95260-74... Așa că îl voi trage în fiecare luni dimineața. Și anul acesta îmi voi aminti de cercetările mele exhaustive asupra misteriosului ceas de perete de 52 de ori. Și tot de 52 de ori pe an, când cineva lansează un produs excelent, nu strică să îi fac puțină publicitate: un ceas ieftin, dar totuși funcționează după o tragere

_{47 Elöre, vol. 42, 1988-06-03, nr. 12598, p. 3.} 

timp de până la o săptămână! Sau poate că asta au vrut modeștii arădeni? Ca să pierd puțin timp, să experimentez puțin, să învăț puțin și să mă bucur de tigaie pentru a doua oară? Opt zile și jumătate mai târziu..."

_{Helstern Margit, producător de piese de ceas}

În Arad, tot mai mulți oameni se plângeau că există câteva fabrici de ceasuri în oraș, dar nu există ceasuri publice. Au existat. Dar a existat și obișnuitul "dar": "după un timp, când se oprea un ceas, când celălalt... Se întâmpla ca în tot orașul să nu funcționeze niciun ceas. Tehnicienii însărcinați cu întreținerea lor puneau apoi ceasurile din nou în funcțiune, iar acestea funcționau o zi sau două, uneori o săptămână. Apoi se opreau din nou. Și acest lucru se întâmpla de ceva timp: uneori ceasurile funcționau, alteori nu. Dar chiar și atunci când mergeau, nu se putea avea încredere în ele, pentru că, în mod curios, atunci când erau pornite, nu erau reglate; așa se făcea că un ceas arăta șapte fără un sfert, altul unsprezece și trei sferturi, sau altul trei și zece".⁴⁸ Aradul trebuie să fi semănat puțin cu castelul de învățătură al lui Jókai Mór din "Micii regi": "ceasul de pe turnul calvinist arăta ora șase seara, iar ceasul papist ora douăsprezece amiază, de unde oricine înțelege astronomia putea calcula că era aproximativ ora trei după-amiaza."

În 1983 Fabrica de Orologerie Industrială își deschidea porțile, fiind probabil cel mai modern centru din țară pentru producția de repere de mecanică fină, inclusiv producția de programatoare de timp pentru operarea mașinilor concepute pentru a efectua diverse sarcini complexe în mod independent. La 21 decembrie 1989 la ora 7 dimineața, tinerii muncitori de la Intreprinderea de Orologerie Industrială au refuzat să înceapă lucrul, au ieșit în oraș și au mărșăluit spre sediul Comitetului Județean de Partid conduși de muncitorul Dănilă Onofrei. Pe drum ei i-au chemat să li se alăture pe muncitorii de la Uzina de Mașini Unelte, de la Fabrica de Vagoane de Marfă și Fabrica de Vagoane Călători, de la Intreprinderea de Textile UTA, de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului și pe cei de la „Tricoul roșu”, iar mulți dintre aceștia au dat curs chemării.⁴⁹

_{48 Elöre, vol. 28, 1974-07-07, nr. 8291, p. 5.}

_{49 Együtt és külön: az erdélyi magyarok önszerveződése (1989–1990), Publisher kiadó, 2015, 60. old. 2015, p. 60.}

În mai puțin de un deceniu, majoritatea acestor companii fie au dat faliment, fie erau în pragul falimentului. A meritat? - ne-am putea întreba, dar nu o facem. Pe de o parte, pentru că suntem printre cei care dau vina pe "democrație" pentru lichidarea industriei manufacturiere tradiționale din Arad, iar pe de altă parte, suntem siguri că adevăratul vinovat este regimul comunist. Dar să începem cu faptele. Schimbarea de regim din 1989 nu a făcut prea mult bine Aradului care la începutul secolului avea un potențial industrial enorm. Privatizarea întreprinderilor de stat a semănat mai mult cu o economie de pradă decât cu o privatizare în interes public. Procesul a fost lung și dureros, iar o mare parte a populației industriale, încă activă în 1989, a devenit șomeră. Chiar dacă privatizarea fabricilor de vagoane din Arad a fost un succes relativ, toate celelalte privatizări au fost în mare parte eșecuri răsunătoare. Cea mai mare fabrică de zahăr din Crișana fost prima victimă și a fost urmată de dispariția Uzinelor textile UTA, înființate între cele două războaie mondiale, a fabricii de mașini-unelte și, nu în ultimul rând, a faimoasei distilerii Neuman, devenită Indagrara, care a murit și a fost închisă după 150 de ani activitate.⁵⁰ Desigur, putem vorbi despre transformarea economiei mondiale, invazia de produse chinezești ieftine, acuzația că întreprinderile occidentale și-au eliminat în mod sistematic concurenții din Europa Centrală și de Est pentru a transforma oamenii de aici în consumatori și forță de muncă ieftină. Este, de asemenea, un fapt că în ultimele trei decenii au dispărut în regiunea noastră "profesioniștii" de modă veche, competenți, precum Rátz István de la fabrica de ceasuri, care era "renumit pentru ingeniozitatea sa constantă. El lucra aproape întotdeauna în rezervă, schimbându-și natura muncii în fiecare zi, uneori în fiecare oră. Prin urmare, inovațiile și raționalizările sale ocazionale nu ajungeau niciodată la biroul tehnic. ⁵¹"El le introducea și le elimina "operațional"." Astfel de specialiști ne lipsesc acum, fie și numai pentru că întreprinderile care administrează actualele "fabrici din tablă modulară" caută în principal muncitori calificați. Altă chestiune este, desigur, că nici aceștia nu au un viitor strălucit în față, nu se știe cât timp va mai fi nevoie de ei, ce se va întâmpla cu ei atunci când robotizarea va prelua controlul în următoarele decenii?Nu este ciudat că întreprinderile care au supraviețuit primului și celui de-al doilea război mondial, crizei economice devastatoare din 1929, s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc la începutul anilor 1990? Cred că ceea ce le-a lipsit cel mai mult nu au fost banii, nu capitalul care a fost venerat, ci oamenii care au deținut proprietatea, care au creat și au făcut aceste fabrici mari. Neumannii, cei din familia Andrény și alții ca ei au dispărut, iar comunismul a distrus burghezia talentată care a condus economia orașului nostru, la bine și la rău.

_{50 https://erdelyinaplo.ro/aktualis/osszeallitasok/az-erdelyi-magyar-ipar-multideje#,2020.07.26}

_{51     Elöre, vol. 14, 1960-02-19, nr. 3828, p. 1.}