De la vechiul Orod la Orașul liber regal Arad - opt secole pe drumul anevoios al urbanizării

Începutul-Orod. Orașul cameral Arad. Orașul sârbesc - Rațfertai - Ráczfertály - Raczverteil - Stari grad. Orașul german - Deutsche stadt. Prezentarea Camerei Regale Arad. Orașul Liber Regal Arad - Arad Szabad Királyi Város. Capitol scris de Király András în lucrarea "Aradul merge înainte!" Versiunea în limba română: Gabriel Roman 

Începutul - OROD

Amplasarea geografică este un factor major în dezvoltarea așezărilor. De-a lungul istoriei orașele au fost în general întemeiate de-a lungul râurilor sau la intersecția rutelor comerciale. În cazul orașului nostru întâlnirea dealurilor Podgoriei cu câmpia care ieșea din strânsoarea munților a creat condiții favorabile dezvoltării rutelor comerciale și a oferit o mare oportunitate pentru dezvoltarea unei aşezări urbane. Sursele arheologice dovedesc că zona a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Fostul oraș Orod din timpul Regelui Bela al II-lea (1131-1141) a fost menționat în documentele regale încă de la începutul domniei sale. 1131 este data sângeroasei Adunări pe țară de la Orod, 68 dintre membrii săi căzând victime răzbunării regelui și reginei. Li se imputa că au făcut parte din complotul care viza orbirea minorului Béla. În 1135 domnitorul a fondat capitlul și centrul ecleziastic Orod. Orașul și cetatea care s-au dezvoltat aici au devenit proprietatea capitlului care și-a pus amprenta asupra dezvoltării lor. La 24 noiembrie 1224 a fost sfințită o biserică uriașă în onoarea Sfântului Martin. Capitlul și-a păstrat importanța timp de aproape patru secole pentru că, potrivit documentelor, avea o arhivă care acoperea zece comitate. Între 1229 și 1552 a funcționat ca loc de autentificare și a eliberat 632 de certificate și diplome în limba latină luând și decizii controversate în chestiunile supuse judecății deoarece recurgea la „probe divine” ca proba fierului de foc sau proba cu apă. Cetatea Orodului a fost menționată la începuturi ca cetate a comitelui. Era protejată de un șanț larg și mai târziu a intrat sub controlul capitlului. A fost menționată în șase documente între 1214 și 1240, dar se știa că în 1242 și 1285 tătarii au invadat-o. Cetatea își pierde treptat importanța, ceea ce era și o consecință a faptului că Béla al IV-lea a construit un nou sistem de apărare și din 1278 cetatea Șoimoș a fost ridicată la rangul de centrul militar. Orașul Orod este menționat în documente ca civitas și oppidum, dar în 1358 era cu siguranță un oraș-târg deschis, neprotejat de ziduri. Avea venituri proprii, avea dreptul să organizeze târguri, fiind unul dintre centrele importante de tranzit pentru transportul sării. Puține consemnări scrise menționează orașul, dar merită menționat actul din 1388 în care există o dispută asupra proprietății între autoritatea ecleziastică, capitlu și oraș. Documentul menționează Strada Mijlocului, strada care traversa orașul în direcția nord-sud. Conform descrierilor cele două laturi ale străzii erau mărginite de o pădure deasă și de iazuri cu pești. Tot în secolul XIV, potrivit unui document de la sfârșitul secolului, prevostul Mihály i-a permis lui Posztóczy Miklós să repare biserica Sf. Petru și Pavel din apropierea orașului pe cheltuiala sa. Datorită materialului scris insuficient și imprecis, a săpăturilor arheologice mai mult întâmplătoare și din lipsa altor dovezi materiale nu a fost clarificată cu adevărat o problemă importantă nici până în prezent, fiind dezbătută de secole cu argumente pro și contra. Si anume; care este relația dintre Orod și Arad, este vorba de aceeași așezare? Sau Aradul de astăzi este o continuare a vechiului Orod într-o locație nouă? Opiniile au fost împărțite de foarte mult timp în rândul istoricilor, iar pe baza stadiului actual al cercetărilor se pare că așa vor rămâne încă mult timp de acum încolo. Potrivit vechilor nume mari ale istoriei locale – Fábián Gábor, Lakatos Ottó, Peretsényi Nagy László - Orodul s-a depopulat treptat și a pierit odată cu înaintarea și răspândirea turcilor; ca oraș deschis acesta neputând oferi nicio protecție locuitorilor săi care, în mod natural, căutau mai mult locuri adăpostite. În schimb, Márki Sándor, referindu-se la documentele menționate mai sus, afirmă cu fermitate că Orodul și Aradul sunt pe aceeași locație în care s-a format odinioară Orodul, în aceeași zonă în care turcii au construit ulterior cetatea din Piața Cetății Vechi și Sarkadul de astăzi (zona cuprinsă între Piața Sârbească și podul Traian).  În opinia sa, biserica Sf. Martin și Capitlul nu sunt monumente aparținătoare vechiului Orod ci sediul mănăstirii Bizere. Această afirmație a fost acceptată și de Somogyi Gyula și comunicată ca atare în monografia sa publicată la începutul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului au evoluat și posibilitățile și metodele de cercetare ale științelor istorice. Materialul arheologic recent, dovezile fizice găsite și prelucrarea hărților militare austriece par să rezolve controversa. La șapte kilometri înspre est de orașul de astăzi, în satul Glogovăț (Vladimirescu), ruinele Bisericii Sf. Martin mai există și astăzi în vecinătatea Bisericii Romano-Catolice, iar la 1-1,5 km distanță de acestea se găsesc și urme ale cetății. Este foarte probabil ca vechiul Orod să fi suferit de pe urma distrugerilor provocate de armatele lui Doja în primăvara anului 1514, iar adunarea comitatensă să fi avut loc aici în 1517. În 1550 din cauza creșterii tot mai mari a amenințării turcești, întreaga arhivă a capitlului Orod a fost evacuată la Alba Iulia, iar funcționarea sa ca loc de autentificare a încetat în 1552. În septembrie 1551 orașul și cetatea au căzut pradă înaintării turcilor. Turcii au incendiat orașul și cetatea, în zona noastră începând astfel o nouă eră, cea a stăpânirii otomane care a durat timp de un secol și jumătate. 

Formarea noului oraș Izvoarele istorice și cei care se ocupă de istoria orașului sunt de acord că vechiul Orod a dispărut până în 1555 și există, de asemenea, acord asupra faptului că noul oraș - Arad – s-a format pe malul drept al Mureșului unde s-a dezvoltat și deja amintita Cetate Veche din zona Sarkad  (zona Teba – Piața Sârbească). De asemenea era important pentru turci să aibă puncte de trecere relativ sigure de-a lungul liniei riverane râului pentru a le permite să se conecteze cu zonele stăpânite aflate la sud de Mureș. Noua cetate a fost construită pe malul drept al Mureşului, la cotul râului. Cetatea era înconjurată de ziduri și întărita cu scânduri. Importanța orașului și a cetății a fost sporită de faptul că până la ocuparea cetății de la Gyula în 1566, acesta a fost centrul sangeacului Arad (subdiviziune administrativă otomană). Locuitorii orașului au suferit din cauza războaielor în cursul cărora orașul și-a schimbat stăpânirea de mai multe ori pe durata Războiului de 15 ani. În 1607 prințul Rákóczi Zsigmond a reușit să recupereze orașul de la turci și, pe lângă titlul nobiliar, a donat orașul celor 160 de soldați sârbi care s-au remarcat prin vitejie în lupte. Luptele necontenite care s-au dat în oraș s-au soldat cu ruinarea Aradului și a împrejurimilor sale. Citând sursele vremii, Fábián Gábor a descris faptul trist că întreaga regiune a fost atât de devastată încât, din lipsa animalelor de tracțiune, oamenii trăgeau singuri plugul. Principele Bethlen Gábor a făcut pace cu turcii pentru a-și consolida stăpânirea în Principatul Transilvaniei, dar condiția pentru realizarea acesteia a fost predarea cetății de la Lipova. Drept urmare Principatul și-a păstrat independența, dar și pentru Arad a fost începutul unei perioade mai liniștite sub domnia Înaltei Porți. În timpul luptelor cetatea de pălănci a Aradului, aproape complet distrusă, a fost refăcută și reparată, iar paza ei a fost încredințată unui număr restrâns de oșteni din orașul care era de altfel slab populat. 

Cât de puțin populat a fost orașul este evidențiat în estimările sangeacului Gyula, așa numitele Defterii. În 1576 și 1579 defterdarii au estimat potențialul uman și material al sangeacului (subdiviziune administrativă otomană). La momentul primului recensământ pe listă erau 18 familii, în timp ce la a doua estimare pe listă erau 19 familii. Aceste cifre se referă probabil la familiile care locuiau în zonele din jurul cetății deoarece mai multe brațe și ramuri moarte ale Mureșului împărțeau zona actuală a orașului în mai multe părți. O schimbare decisivă în viața întregii regiuni a avut loc la sfârșitul secolului XVII și a fost provocată de reizbucnirea războaielor turco-austriece. La 12 septembrie 1683 Kara Mustafa care era marele vizir al oștirilor otomane a suferit o grea înfrângere la Viena și mai apoi la Šturovo. Contraatacul armatelor imperiale nu a putut fi oprit de turci, iar teritoriile aflate sub controlul semilunei au fost eliberate pe rând. 

Aradul a fost eliberat de sub dominația turcă în 1688. Cetatea și orașul au fost ocupate de mercenarii lui Karalfa, iar turci au fost alungați. Imperiile austriac și turc au încheiat pacea de la Karlowitz în 1699. În ceea ce privește eliberarea a devenit foarte rapid clar că aceasta era interpretată foarte specific de către Habsburgi, însemnând practic integrarea noilor teritorii care ulterior au devenit treptat parte a Imperiului Habsburgic. Regatul Ungariei și Transilvaniei a intrat sub stăpânirea vulturului austriac. Următoarele decenii nu au dus la dezvoltarea orașului și nici nu au întărit sentimentul de securitate al locuitorilor. Războaiele austro-turce în curs au distrus în continuare așezările și au contribuit la depopularea teritoriilor. Ca efect al păcii de la Karlowitz din 1699 Mureșul a devenit un râu de graniță între cele două imperii. Fiind centrul regiunii grănicerești Mureș, Aradul trebuia să aibă o cetate adecvată și un sistem de apărare pe măsură, astfel că cetatea din Arad a fost întărita semnificativ. Eugeniu de Savoya, comandantul suprem în războaiele antiotomane, a încredințat această sarcină baronului Harruckern. Lucrările de reconstrucție au fost efectuate între 1698 și 1701, iar reconstrucția cetății a fost încredințată baronului Du Mont, inginer militar. Cetatea dreptunghiulară era protejată de două bastioane de tip italian și două semibastioane; zidurile au fost întărite; porțile, bastioanele și sistemul de apărare exterior fiind format din așa-zisele raveline, în fapt metereze triunghiulare proeminente. Clădirile turcești au fost demolate, iar în curtea interioară a cetății a fost construită o biserică franciscană, comandamentul, sediile străjerilor și depozitul de muniție. Podul peste Mureș era protejat de o mică redută. Înspre direcția est se afla retirada - adică zona de retragere care a fost construită de la zidul cetății până la capătul dinspre râu. Aici erau apartamentele ofițerilor, barăcile, 14 clădiri rezidențiale și închisoarea. În 1716 cetatea a fost fortificată, clădirile reparate și chiar extinse cu corpuri noi; o cazarmă, un depozit de alimente, un depozit de praf de pușcă și un turn pentru praful de pușcă. Protecția cetății și a regiunii grănicerești Mureș a fost încredințată soldaților sârbi cunoscuți sub denumirea de rați la vremea respectivă 

Colonizarea sârbească Războaiele austro-turce au adus schimbări semnificative în compoziția etnică a regiunii noastre. De-a lungul istoriei, comunitățile sârbe au fugit într-un număr mare din teritoriile lor de baștină ca urmare a înaintării și cuceririi otomane, refugiindu-se înspre nord-vest. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sub conducerea Patriarhului Arsen Cernović, 32.000 de familii din populația slavilor din sud au primit azil și permis de colonizare de la împăratul Leopold I. Carta imperială din 1691 le-a permis să-și practice religia în mod liber și să-și construiască biserici și școli. În plus, împăratul a dat derogări populației slave din sud de sub incidența legislației imperiale, astfel că; atât în chestiunile ecleziastice, cât și în cele laice ei trebuiau să respecte hotărârile și rezoluțiile patriarhului. Chestiunile curente ale comunităților sârbe stabilite în zonă au fost lăsate în competența oficialilor aleși din rândurile lor. Diploma imperială a recompensat serviciul militar sârb care a continuat să joace un rol important în sistemul de apărare a frontierei. Considerând poziția privilegiată a soldaților sârbi care serveau în armata imperială, în vederea evitării conflictelor cauzate de modul lor de viață și de obiceiurile lor, s-a încercat o oarecare izolare a acestor grupuri de populația civilă.  480 de grăniceri sârbi au fost colonizați la Arad împreună cu familiile lor care după calculele existente însumau peste 2.000 de persoane. În orașul nostru sârbii și familiile lor ocupau cetatea fortificată și zona adiacentă situată între Mureș și Mureșel, perimetru care forma o insulă naturală. 

Orașul Cameral Arad

Habsburgii au organizat rapid teritoriile nou cucerite, iar Aradului i s-a dat statutul de oraș cameral, ceea ce însemna că obligațiile și dările trebuiau plătite către Camera imperială. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea orașul era compus din trei unități teritoriale - cetatea cu zonele sale exterioare, orașul sârbesc și orașul german. De-a lungul timpului vechea cetate a fost demolată, orașul german a fost dat uitării, dar orașul sârbesc ca parte integrantă a orașului este încă un concept viu. Este adevărat că nu îl mai numim oraș, dar numele zonei a rămas Raczfertaly (Rațfertai). 

Harta Ungariei şi Transilvaniei la 1752; Emanuel-Bowen-London

Orașul Sârbesc S-a format pe o insulă naturală mărginită la sud de cetate și de Mureș, iar la nord de Mureșel. Mureșelul curgea de-a lungul traseului care parcugea următoarele străzi – cunoscute după denumirea lor contemporană ca: strada. Plevnei - strada Gr Alexandrescu – strada. G. Barițiu – și în cele din urmă strada Pionierilor – unde se revărsa în Mureș. Mureșelul nu putea fi altceva decât o ramură a râului Mureș, nu mai lată de câțiva metri. După cum îi sugerează și numele, primii care l-au populat au fost soldații sârbi care s-au stabilit aici inițial cu familiile lor, iar ulterior au venit comercianții și artizanii. Potrivit înregistrărilor, în prima fază Orașul Sârbesc era format din 11 străzi și trei piețe, în care se aflau în total 157 de case. Existau grădini mari lângă și între case. Cele trei piețe erau: Piața Bocskay, Piața Sf. Petru și Piața Tököly. Lista străzilor era următoarea: str .Határ; azi Dornei, str. Alsó Molnár; astăzi V. Ureche, str. Sf. Petru, str.Boczkó; azi Tribunul Dobra, str. Fürj; azi parțial Ciocârliei, str.Fácán; azi parțial Ciocârliei, str. Lujza; azi Gavra, str. Gödör, str. Mocsár; azi parțial Cardoș, str. Akác; azi Cardoș, str. Angyal; azi Badea Cârțan. Grănicerii erau sub comandă militară. 

Orașul German A fost locuit de cetățeni de diverse etnii, fermieri și alții cu diverse alte ocupații. Dacă vrem să delimităm teritorial acest oraș, perimetrul era mărginit de Mureș, Mureșel, lacul de la Pădurice și Mureșul mort (alt braț al Mureșului). Cele trei piețe au fost: Piața Principală, Piața Szabadság (Libertății) - astăzi Piața Avram Iancu, Piața Új-városháza (Primăriei noi); azi parțial Bd. Revoluției, și cele 21 de străzi. Străzile sale erau: str. Templom; azi L.Blaga, str. Városháza, mai târziu Hunyadi; azi Gr. Alexandrescu, str. Szép, str. Asztalos Sándor; azi Plevnei, str. Eötvös; azi Bălcescu, str. Bárány, str. Petőfi; azi Unirii, str. Megye, str. Széchenyi; azi Horia, str. Kereszt, str. Batthányi; azi Episcopiei, str. Reggeli, str. Perényi; azi Goga, str.Magyar; azi parțial Goga, str. Három Fekete ló, str. Fábián; azi Cicio Pop, str. Kovács, str. Teleky; azi Eminescu în parte, str. Kápolna; azi Calvin, str. Úri, str. Deák; azi Eminescu, str. Sziget, str. Zrínyi; azi Vasile Goldiș,  str. Kigyó, str. Rákóczi; azi Barițiu, str Kis karika, str.Kosár, str. Fő (Principală). Și lacul Asociației de patinaj. 84 de ferme aparținând pădurii Ceala au aparținut orașului la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

Locația excelentă a orașului a încurajat Camera imperială să permită dezvoltarea orașului, acordându-i dreptul să aleagă un judecător și un primar ca prim pas. O dată importantă în viața orașului a fost 6 octombrie 1702 când a fost vizitat de un comisar regal care a luat măsuri semnificative pentru dezvoltarea orașului. A autorizat construirea unei primării, a unui han, a unei fabrici de bere, a unui abator și a unei mori. În plus au fost autorizate fabricarea și arderea cărămizii, precum și exploatarea cuptoarelor cu țiglă. Orașului i s-a dat dreptul de a organiza târguri; târgul săptămânal fiind organizat joi, iar două târguri mari anuale puteau avea loc în ziua Sfinților Petru și Pavel și cea a Sfântului Dumitru. Pe lângă acestea orașului i-a fost acordată o pecete proprie pentru o mai bună administrare a afacerilor publice . Pe lângă concesiunile enumerate de comisarul regal în Freiheits Punkten (Scrisoarea de eliberare) a fost oferită și o oportunitate de a crește populația orașului datorită drepturilor acordate care au avut ca urmare faptul că mulți au fost cei care s-au mutat în orașul cameral, spre nemulțumirea rezidenților existenți. Aceștia se plângeau că nou-veniții apar din toate direcțiile fără nici un control și selecție, mai ales cei care nu aveau nicio ocupație. A fost imposibilă selecția meșteșugarilor pricepuți sau să se acorde preferință negustorilor serioși cu o reputație solidă. Oamenii s-au înghesuit din toate părțile pentru că tuturor li s-au acordat drepturi civile în temeiul unui decret regal. În plus o altă problemă semnificativă care a împiedicat dezvoltarea pașnică a vieții civile a orașului era generată de soldații sârbi. Comandantul și ofițerii trupelor grănicerești de pe Mureș s-au îmbogățit considerabil după ce au pus stăpânire pe stepele din jurul orașului, au ocupat grădinile goale, au deschis cârciumi și măcelarii fără autorizare și unii chiar au furat cerealele cetățenilor și alte recolte în multe rânduri. Cetăţenii au asediat autorităţile cu plângerile lor constante până când în 1724 s-a ajuns la un acord. 

Aradul în secolul XVIII

La sfârșitul primului deceniu al secolului al XVIII-lea anii războiului au revenit.  Evenimentele războiului de independență legat de numele lui Rákóczi Ferenc al II-lea au ajuns și în orașul Arad. Orașul și cetatea au fost devastate din cauza arbitrariului provocat de trupele conduse de Károlyi Sándor în încercarea de a asedia cetatea. La 1 iulie 1708 a sosit la Dombegyháza (astăzi localitate în Ungaria situată la 18 km nord-vest de Arad) armata de kuruți care pe 7 iulie a ridicat un pod peste Mureșel și a asediat cetatea timp de trei zile cu artilerie grea, dar nu a reușit s-o ocupe. Cetatea a rezistat, dar orașul a suferit pagube semnificative deoarece kuruții, frustrați fiind de eșecul asediului, și-au revărsat furia asupra cetățenilor orașului. Între 17 și 19 iulie orașul a fost incendiat de trei ori, un număr mare de case fiind distruse în Orașul Sârbesc și în vecinătatea Bisericii Minoriților din Orașul German . 

Aradul la mijlocul secolului XVIII

Primele recensăminte

După înfrângerea Războiului de Independență a lui Rákóczi a urmat o perioadă mai calmă, unul dintre rezultate fiind creșterea populației urbane, deschizând astfel și  posibilitatea unui recensământ cameral general. Având în vedere statutul Orașului Sârbesc, recensământul a fost limitat la doar la Orașul German. Registrul include 102 familii de fermieri și 10 zilieri fără avere. Cetăţenii deţineau 81 de terenuri arabile şi 170 de acri de pajişti şi poieni.

Situația Camerei Regale Arad în 1715

conform evidenței Arhivei Regale Maghiare - secția veche

Zilieri fără avere  

*Lakatos Ottó – Arad. 1881, II., 203–206. ll.

Recensământul din 1720 a fost extins și în Orașul Sârbesc (Rațfertai) unde au fost recenzați 412 soldați si familiile lor. Pe lângă soldați au fost recenzați 36 de meșteri, 8 comercianți, 3 morari și 4 pescari. În Orașul German au fost recenzate 166 familii, în dreptul a 93 locuitori fiind trecute și ocupațiile. Cei mai mulți au fost meșterii, în număr de 57, dar găsim și hangii, cărăuși, comercianți, morari și alte ocupații, în total 23. Aflăm din date că judecătorul se numea Hechmann Boldizsár, iar judecătorul înlocuitor  Béli Márk. Conform datelor recensământului aflăm că venitul anual al meșterilor era de 30 forinți. Aceste venituri erau realizate și de către comercianți și grăniceri. Cei cinci mari comercianți din oraș aveau un venit anual de 150 forinți, dar ei pe lângă comerțul cu vite se ocupau și cu creșterea vitelor. Aflăm că cele mai bune pământuri erau în proprietatea soldaților, care ocupau discreționar noi parcele. Această stare de fapt a încetat odată cu desființarea regimentelor grănicerești de pe Mureș când s-au creat cutume solide privind proprietatea asupra terenurilor. Locuitorii orașului aveau în proprietate 795 de parcele. Cei mai bogați dețineau 70-75 parcele, iar cei mai bine situați 2503 parcele. Proprietatea soldaților însuma nu mai puțin de 9433 parcele. Printre ofițeri erau numeroși cei care dețineau 100-200 de parcele. Odată cu recunoașterea drepturilor orășenești supravegherea camerală a încetat, iar comandantul grănicerilor și ofițerii, profitând de această stare, au ocupat abuziv terenuri din intravilanul și extravilanul orașului și au jefuit din bunurile cetățenilor. Autoritățile comitatului au fost asaltate cu plângeri din partea cetățenilor, situația detensionându-se abia în 1724, dar soluția a venit abia odată cu desființarea regimentelor grănicerești de pe Mureș.

Recensământul cetăţenilor Oraşului Cameral Arad la 1720

Agniskovics Joncza, Aigner János,Andrényi Jakab artizan/meşter, Andrényi István artizan/meşter, Andrényi Simon artizan/meşter, Aragyán János,Aragyán Mihály,Arinhoffer Tamás artizan/meşter, Armagyanin I1ia,Bablár György artizan/meşter, Bablongyin Mittár artizan/meşter, Babó György,Babó István artizan/meşter,Babó Milutin,Babó Terkó artizan/meşter 1 Arhiva regală maghiară – secţia veche.

Babó Vilma,Banin János, Begedinácz Mihály, Beisan Vince negustor, Béli István zilier,Béli Marc birău mic, Berr Tódor hangiu, Bója Corni,Bója Brovtaya artizan/meşter, Bojácz Damascén,Bojácz Dávid hangiu, Bojácz Dragvilo, Bojácz Márton,Budai Rakó artizan/meşter,Bugariu Broján negustor, 

Bugasiu Iván, Burger tâmplar, Csamadácz Jusztó, Cserni János,Csizmár Péter artizan/meşter, Csizmás Cusmon artizan/meşter, Csizmás Demjén,Csizmás Gábor artizan/meşter, Csizmás Tódor artizan/meşter, Csizmadia György artizan/meşter, Csizmadia János artizan/meşter, Csizmadia Miloszláv,Csoravi Liván, Csosco Péter birjar,Csömölvári Mlagen artizan/meşter, Csurcsia Rafael artizan/meşter, Czaurus Antal artizan/meşter, Czigán Stoján.Czoyo Csernic artizan/meşter,Daszner János,Deák Mihály negustor,Douretrovich Ábrahám artizan/meşter, Exel Ádám artizan/meşter,Gergh Mihály hangiu, Gergh Miklós, Gothhuber János,Gracsanin Mihály negustor, Gyurka Icit,Hagyja Broján, Halácz János, Halácz Simon,Hechmann Boldizsár birău, Hegler Jakab artizan/meşter, Hogyin Pál negustor,Horvát György artizan/meşter, Icsál Hieronimus,Ineme János hangiu, Jagbirger János negustor, Jancsi János, zilier,Járich János artizan/meşter, Jeromer Marcel artizan/meşter, Jescsiás Mittár birjar,Jovo Sovi, 

Jukaczki Arszin artizan/meşter,Jung Xard hangiu,Jurko György artizan/meşter,Kanisa,Kasapin Sivko artizan/meşter, Kecskemerácá Sivko,Kégli Jakab hangiu, Kelmi István zilier, Kinglieb Joan,Klein János artizan/meşter,Kolb Ferenc birjar,Koszta artizan/meşter, Krausz Godelfried hangiu, Krausz János birjar, Kreszto artizan/meşter, Kuzmon,Lasni János negustor, Lauthapach József hangiu, Lautman Tamás artizan/meşter, Lets Lőrincz birjar,Limocz Timkó negustor,Loncsár István, Lower József, Lubeisz János, LubMái András,Máli Mihály negustor, Máli Mihály negustor, Markó Béla negustor, Markó János, Marinkó,Marsin Miklós artizan/meşter, Mártin Miklós artizan/meşter, Mathiacz János zilier, Mészáros János artizan/meşter, Miller János artizan/meşter, Miller Novák,Mikics Mátyás artizan/meşter,Moger János,Molnár Balázs artizan/meşter, Móricz Tamás,Nedelko,Neimüér Antal artizan/meşter, 

Német János hangiu,Netko,Oláh István,Orniproster Mátyás artizan/meşter, Pop,Paucz Pál,Péter Lőrincz birjar,Pisoff György artizan/meşter,Prodán Bojác,Puskanin Risztó artizan/meşter,Quoxa János, Rácz János, Rácz Mihály, Rácz Miklós,Ratihard Pál artizan/meşter, Reishuber Xristophorus, Richter Venczel artizan/meşter, Reisetaller György hangiu, Romi Liván artizan/meşter, Scobl Verbanus artizan/meşter, Scolár Moysin,Scorhuber János birjar. Semmper Antal, Sorbegyi István, Siczenhoffer Simon, Suszter Jakab birjar,Schloszer András artizan/meşter, 

Schloszer György negustor, Srobl János artizan/meşter, Starac Lazo,Starac Maxim,Stoiko Jovin negustor, Strangar Jakab artizan/meşter, Svarcz György birjar,Svarczer Vencel,Terzia Miklós artizan/meşter, Terzia Mihály artizan/meşter, Terzia János artizan/meşter, Temesvária Brankó artizan/meşter, Tortáncz Antal birjarTirto János,Tringli Mihály artizan/meşter, Umorlin Dániel artizan/meşter, Veisz János birjar,Vonbord Claud artizan/meşter,Vörös János birjar, Vinkuza Mihály, Vuicza Mihály, Vláh Péter,Vláh Markó, Vláh Kiszál, Vláh Graicson, Vláh Tódor

Recensământul cetăţenilor militari sârbi ai Oraşului Cameral Arad la 1720

Acskovics Jovucza zilier,Adria Romi artizan/meşter, Arhanaczko Oroszlanosan zilier, Armagynin Ilia zilier,Barecz Sztoiko, Bavko Csiia, Balaczovics Pavel, Babó Mercia zilier, Bazagyin Gyuro,Barjavvarovics Jovan, Barbil Gavrilo, Bacsniko Sztoiko,Bacsovcsin Petár artizan/meşter, 

Bacsvanin Athanasko zilier, Babin Marián zilier,Bako Milos, Babnizer Gyurka, Berták Radisa, Berkucza Siván, Beslia Grujo,Berko Sivan artizan/meşter, Beczlangyin Jovan, Belgradinacz Joso băcan, Birov Savo Máli,Biro Stephan,Biloberka Sivan, Bosnyak 

Marko Corveni, Boingor Trifun, Bosidár Vujo, Bosnyakov Radoszáv, Bosits Paval, Bocskala Radoszáv, Botni Livi, Bogarasinin Lazo, Borko,Bubasa Maxim, Buzagyin Sivan, Buzagyia Petimics, Bugasiu Perul, Bugasiu Milko,Bugasiu Jovan artizan/meşter, Buzagyin Trumo,Bugami Marko, Buganin Péter. Buganin Péter junior, Blaso,Brancsics Mali, Breczrukin Radan, Czerni Gyurka, Czerni Mato, Czerni Vuicza, Czerveny Marko, Czerveni Nikola, Czvyulo Radosav, Csalinasz Noso, Cserni Monar, Csekorgyia Marko,Csizmás Nesko artizan/meşter, Csizmás Gregoria artizan/meşter, Csizmás Marinko artizan/meşter, Csizmás Kreszta artizan/meşter, Csismás Milos artizan/meşter, Csismás Jovan artizan/meşter, Csismás Kuzman,Cstpcsíei Lázár, Csipcsics Osztoja,Csizmadia Mihok artizan/meşter,Csotani Péter, Csokov Marko, Csokov Miat, 

Csoszó Lukics, Csuczo Iván, Csokovecz Mihály,Csokovácz Radován zilier, Csongradácz Sztojánov artizan/meşter. Csongrodácz Radoica,Csobán Radoszáv, Csobán Miloszáv, Csobán Nedo, Csobán Gyurka, Csonin Siván, Csolyak Velya, Csoics Relya, Csurcsia Moysa,Csurcsia Iszák artizan/meşter. Csurcsia Osztoja artizan/meşter, Csurcsia Petko artizan/meşter, Csurcsia Petár artizan/meşter, Csurcsia Sztoiko artizan/meşter Csurcsia Csoyo,Dabo Tabak artizan/meşter.Dálácz Vuko, Dalácz Pejo, Dánics Jován, Deák Radován, Drrpácz Stoics, Depalovics Sztojo, Dobroszávni Nomir,Dohrostiv ronyauici, Dobroszáv Stipan, Doleman Sztaracz, Egri Miksa căpitan, Filipov Sivko, Gavran M. Vigil, Gavran Gyurko, Gavodar Milics, Gerbavi Pejo,Gomovics Sivan zilier, Goloyavuka Szuba, Glui Ocztoja,Gruics Siván, Granatir Radoszáv, Gregona zilier Grujo Mihály, 

Grujo Tuczo, Gruyo, Grubanov Mitre,Grodics Sivko artizan/meşter,Gyezdivoi zilier, Gyurka locotenent. Gyurka jurat, negustor, Gyurka Miloszáv, Gyurinácz Péter, Gyulinácz Szavo, Gyulinácz Radivoi, Gyuiinacz Mihát, Gyulimácz Joko, Gyulácz Kuzmaja, Hajduk Peja.Hajduk Nikola, Hajduk Kreszta, Hajduk Sztoján, Hatyin Miroszáv, Iván Csáics,Jabak Vuica artizan/meşter,Jakcsicsa Máli, Janicska Jován, Jako Maxim, Jegerácz Demeter, Jegerácz Mihailo, Jegerácz Mihály,Jegerácz Czvijó zilier, Jeirics Marko, Jenesovics Mittra, Jeremia Căpitan, Jitek Radoszáv, Joamics Malicza, Jován locotenent, Katona Ádám, Katona Petko,Katona Nikola artizan/meşter,Katona Laza, Katona Belán, Katona Illia, Katona Jeso, Katona Simo, Katona Sztoiko, Katona Ilyés. 

Katona Illia, Katona Miho, Katona Nikola, Katona Gyurko, Katona Péter, Katona Sztojan, Katona Groso, Karin András,Kapamagyin Viát artizan/meşter,Kerbal Mato, Kersikaja Marko, Ketrenicza Sivko, Kerkbalta Grujo, Kelyn Nikola,Kiurszki Sivan artizan/meşter,Kiura Nikola, Kosztnicsár Gyurko, Kosztnicsár Péter, Kosztnicsár Marin, Kovacsovics Osztoja, Kovacsovics Szavan, Koláz Radoszáv,Koláz Milko artizan/meşter,Koutrics Nikola, Kocsias Vaszo, Kocsias Miladin, Kolár Gyuro, Koczmicsár Milos,Konstantina Mejo pescar,Koja,Kupar Broján, Kurucz Broján, Klaszti Jován, Klakovi Poicza, Klaics Gavullo, Krekics Maro, Krányik Vuk Kreszta, Lalosovics Gyera, Lasicsics Milos, Lisicsics Neso, Lazin Vuiko, Lazin Trifun, Lakatos Bóra, 

Leta Sivan, Livan zilier,Liokovics Stipán artizan/meşter,Losics Mihály. Loncsár Lazo, Loncsai Mihály, Lucsánszki Gyujo,Lupsics Marko artizan/meşter, Lupsics Jován artizan/meşter, Lubaricza Jován artizan/meşter, Mazgo Marko,Madusir Joso artizan/meşter.Mato Cerni negustor, Matni Vuica, Magyar Siván, Magaracsics Jovan,Marián locotenent, pescar, Malcsinbrat Pavel, Malcsinbrat Lukas,Máli Gyurira, Máli Bubo, Máli Miklós,Máli Markó zilier, Máli Illica zilier, Máli Stevan, Malibriov Osztaja, Mihály locotenent,Milaván Vecilif artizan/meşter,Miklós Nikola, Milics Romi, Milcsics Radoszáv, Milicsics Raicza, Mirin Vuica, Mihasav Naum, Mirovszavlin Momir, Mihailo,Mihok Rocko, Misko rebellis, Mudrich Trifun, Mucsiszaba Sivko, Mundics Sztoján, Munivan Ivan, Nagylakcsanin Boj,Nagylakcsanin Boso, 

Nagylakcsanin Nikola,Nasztin Miskó artizan/meşter,Nenád Vexilif (stegar), artizan/meşter,Nenadov Gyurka zilier, Nedelkics Sztojkó, Nessesich Jovan,Nikolo Jabak artizan/meşter,Ninkovics Petár, Ninko zilier, Novák pescar, Novák Mutavi, Nocsovics Vidák, Nyeskó pescar, Orlanics Nedelkó, Pininacz Gyurecz,Panjanacz Sztojan, Pancsovacz Szuba, Parnyik Mandari. Pallia Ferko, Perkovics Javan, Perila Radoszáv zilier, Perla Radoszáv,Perla Béla, Perla Rako, Perla Gyruka, Perla Lipot,Perla Jovan zilier, Perla Nikola, Petár zilier, Perdikucska Vacil, Perbul Thodor, Pero Sztojakov, Peperin Sivko,Potrovics Osztoja pescar, Peics Trumo,Pejo Gluhi, Pesiamosanin Illia, Pecskanin Palko, Pecskanin Jovan, Pecskinacz Luca, Péter Muliszav, Pili jurat,Pobunin Braye, Posztica Illia zilier, 

Popov Radiovi Popav Plavto, Popovret Sztoiko, Poplok Mittar zilier, Pobarecz Jovan, Pubun Thodor, Putunyik Sztaracz, Putunyik Marko, Puzikoza Gyura, Plavsin Mirko, Plaskovics Csudimir, Prada Nikola,Prackoboyecz Stephan, Radomirov Vuica, Radovanec Mali, Radovan Jovan, Radovan Magazas, Radivoi Jakoblov, Radivoi Bosnyak zilier, Radivoi Bosnyak, Raniszáv Szivacz, Raniszáv Brodási,Radicsinszki Sztojan artizan/meşter,Ravoicsics Monir, Ráják Milos, Romi Sztoiko, Roicz János, Rupár Vujo, Rusnyák Mibo,Rusnyák Trifun zilier, Sagan Jovica, Sárácz Sztoján, Seper Milics zilier, Serbegyia Grujo, Siván pescar,Sipos Pető, Soracz Jovan, Suppono Vazo, Skoplanin Jovan,Stanoe Marko zilier, Stephanov Brato, Stephanov Mitre, Stepam Niko, Stevinbrat Nikola, 

Szabó Lazo negustor, Szabó Gyuro negustor, Szabó Péter,Szakács Illia, Szaradacz Osztaja Szalaguarda Paval,Szapungyia Jocko artizan/meşter,Szedi Lazo, Szegedinacz Milos, Szemlecsan Mirko,Szentyanni Branko artizan/meşter, Szerbegyin     Osztoja            artizan/meşter, zilier,Szivacz Sztipan, Szuba Gyulanac, Slovak Jovan, Szmilasics Paval, Sztankics Marko,Sztanivukovics Kreszta, Sztaracz Gyura zilier, Sztanoja Máli, Sztaracz Iván, Sztaracz Radoica,Sztaracz Dorasan, Sztaracz Jovan, Sztaracz Plavko zilier, Sztaracz Petár, Sztaracz Blagoc, Sztari Gyuró negustor, Sztojan Mersavi, Sztojan Jakonya, Sztojan Gavrillo, Sztoin Mihat,Sztojan Golágy,Sztojancsev Vuica artizan/meşter,Sz. Poteracz Beda, Sztrasa Czoijo, Szverzia Illia pescar,Taidaukovics Péter pescar, Tapkal Sivan,Tekelniczet Rusia negustor Terzia Sztanko artizan/meşter, Terzia Dávid artizan/meşter, Terpi Gyurko,Topulovics Jovicza negustor 

Tosbicsics Jovan Tököli Venczelin, Török Raka, Thodorov Milovan, Thodorácz pescar,Thomasinczky Boso zilier, Sz. Thomasinin Sztipan, Thomasinin Milinko, Varjasanin Sivko, Varjasanin Vuisko, Varagyanin Jovan, Varagyanin Péter, Varagyan Sztanko, Veczelin Tabak,Velicsko zilier, Viliszav Vexilif, 

Vitricza Szima, Vodenicsár Mihály morar, Vodenicsár Jovan morar, Vodenicsár Milko morar,Voinovics Mihály artizan/meşter, Vucziproja Venczelin,Vujo Romi artizan/meşter,Vucseta Sivan,Vukovics Janko artizan/meşter,Vlaikovics Misko, Vláh Jovan,Vláh Petru. Vláh Jovanin, Vláh Neda, Vláh Jovan, Vláh Gyurgy. 

Potrivit statisticilor din 1720 cetăţenii Oraşului Cameral Arad aveau 795 de parcele, din care teren de cosit era pentru 526 de căruţe și 84 de parcele cu viţă de vie. Moșia totală era de 123 de acri în mâinile cetățenilor și 9 acri în posesia zilierilor.Soldații dețineau de peste zece ori mai mult teren, aceștia având 9.433 de parcele de pământ, pajiști pentru 1.816 căruțe și 48 de parcele de viță de vie. Erau 381 de soldați împroprietăriți și 31 de soldați zilieri. Suprafața totală era de 1774 de acri. Cel mai bogat dintre cetățeni era negustorul Gracsanin Mihail care avea 72 de coți de pământ și fân pentru 15 care; Elisei, judecătorul principal, avea 36 de coți de pământ și pajiști pentru 21 de care de fân; Herschmann Boldizsár, judecător al orașului, avea 48 de coți de pământ și pajiște pentru 14 căruțe cu fân de cosit; Schlosser George avea 36 de coți de pământ și 9 vii; Negustorul Mali Mihály avea 24 de coți de pământ și 6 vii. Dintre ciobani de menționat sunt: Babó Ferenc care avea 42 de coți de pământ, pajiște pentru 7 căruțe și 5 parcele cu viță de vie șiMiklós Terzia care avea 30 de coți de pământ și pajiște pentru 6 căruțe de fân.Printre soldați erau mulți care aveau 100 până la 200 de coți de pământ. Deci, între proprietatea cetățenilor și cea a soldaților era o diferență majoră. Soldații au luat în stăpânire cele mai bune pământuri, cetățenii pe cele mai sărace și nici măcar acelea nu puteau fi stăpânite netulburat de către cetățenii săraci pentru că dacă domnilor le-ar fi plăcut ar fi ocupat pământurile din oficiu și nu exista nici un„recurs” împotriva acestei ocupații.O împroprietărire solidă a urmat abia după dizolvarea regimentelor grănicerești militare. 

*Lakatos Ottó – Arad II., 1881, 207–214. 11.

Aradule, Aradule noroios ...spunea zicala din epocă, iar apoi a continua...nici oraș, și nici sat..... Sunt multe adevăruri aici pentru că albia Mureșului a fost destul de instabilă mult timp și drept urmare prin oraș treceau două brațe active; Mureșelul care despărțea Orașul Sârbesc de Orașul German, și Canalul cu apă vie, cunoscut actualmente sub numele de Mureșul Mort ... În plus, au existat patru-cinci pârâuri capricioase care se umpleau adesea cu apă din cauza revărsărilor frecvente ale Mureșului, dar dependența de Camera imperială făcea dificilă sistematizarea și dezvoltarea unui peisaj urban ordonat. Până la începutul secolului al XIX-lea orașul nu avea nicio stradă pietruită. Au fost luate măsuri pentru a ajuta la schimbarea peisajului urban și pentru a accelera procesul de urbanizare. Scenele războaielor austro-turce s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de oraș, drept urmare în 1741 regimentele grănicerești au fost desființate, iar orașul a fost trecut în proprietatea Trezoreriei riverane Mureșului. Prin aceasta orașul a încetat să mai fie centrul regiunii de graniță, oferindu-i-se posibilitatea de a accelera dezvoltarea civică. În 1746 decretul Mariei Tereza a unit Orașul Sârbesc cu Orașul German, iar Aradul a rămas sub jurisdicția comitatului ca oraș cameral. Decretul a abolit privilegiul grănicerilor sârbi, iar un număr mare de soldați activi au fost redirecționați către alte zone de grăniceri. Potrivit decretului, etniile care locuiau aici; maghiarii, germanii, românii, sârbii formau o comunitate - cetăţenii Aradului - Orașului i s-a dat dreptul de a adopta reglementări proprii, a fost ales consiliul orașului, iar conducătorii orașului s-au rânduit după o anumită ordine; primarul, judecătorul și trezorierul au fost aleși dintre locuitorii maghiari, germani și sârbi; în timp ce consiliul orașului era format din cinci consilieri romano-catolici şi cinci de rit oriental. Grefierul era romano-catolic în toate cazurile. Un alt recensământ a avut loc în 1774 și datele arată un trend ascendent. În orașul unit existau 1.100 de case în care locuiau 1.249 de familii. Acest număr includea cele 25 de familii nobiliare care locuiau în oraș și casele lor. În oraș erau 219 meșteri și 51 de comercianți, dar datele arătau că majoritatea erau încă fermieri și crescători de animale. Majoritatea celor 790 de fermieri dețineau între 10 și 15 acri de pământ, în timp ce cei mai bogați dintre ei dețineau între 40 și 50 de acri . 

Situația conducerii Camerei Regale Arad în 1774

Extras din 'Conscriptio-Regio-Camoralis Dominalis Arad 1774.' Document obținut prin bunăvoința procurorului cameral regal Koliányi Mór prezentat cititorilor noștri în același mod, întrucât am considerat că este interesantă  imaginea vremii.

Până în 1746 majoritatea locuitorilor Aradului era formată din sârbi; grăniceri și familiile acestora. Ei formau, de asemenea, o parte separată a orașului. Dar glorioasa noastră Doamnă Regina Maria Tereza a desființat privilegiul special al  Orașului Sârbesc (Rácváros - Rațfertai) și a înglobat ungurii, germanii, sârbii și românii în Camera Regală a Aradului care a câștigat dreptul de a legifera și de a alege Consiliul Orășenesc în așa fel încât, alternativ în fiecare an, să fie primar sau judecător un sârb de rit oriental, respectiv în anul următor un german sau un maghiar catolic; pe lângă care au fost rânduiți  5 consilieri catolici și 5 consilieri de rit oriental pentru a rezolva treburile orașului. Notarul orașului trebuia să fie catolic. În Arad existau două biserici catolice. Una aparținea minoriților din oraș care au predat retorică pe lângă orele de gramatică; cealaltă era a franciscanilor și era situată în cetate. Parohia era gestionată de minoriți.

 În acel an în orașul Arad existau 1.100 de case, inclusiv 25 de locuințe nobiliare. În Arad erau 1249 de familii, aici erau numărați și nobilii. Din acest număr se poate observa că orașul cameral Arad putea să aibă o populație de aproximativ 5000 - 6.000 de locuitori. Capii familiilor sunt parțial comercianți și parțial meșteșugari care plăteau dări pentru toate meșteșugurile lor, dar mulțimea mare era angajată în agricultură și creșterea păsărilor. Pe lângă cele 1.100 de case numerotate în oraș existau următoarele clădiri nenumărate: Mănăstirea minorită cu școala; Biserica franciscană din vechea cetate; Oficiul treizeciuirii, Camera Regală, Oficiul salin cu depozitele de sare; Vechea berărie cu vase de cupru bogat echipate care a fost închiriată în 1769. Întregul echipament a fost estimat la 7108 forinți și 35 coroane. Aceasta berărie era pe strada Domnească (Uri) în vecinătatea Capelei Sfântului Florian. Această berărie bine întreținută a fost cumpărată de orașul Arad în anul 1771 la un preț mai mare. În afara orașului la un sfert de oră distanță, pe drumul de lângă insulă, la jumătatea drumului în construcție se afla o nouă berărie a trezoreriei; această fabrică de bere costa 37.666 forinți. În plus, o serie de clădiri în afara de acestea erau: Clădirea comitatului; Primăria; Biserica Sârbească de rit Răsăritean - Ortodox din Rațfertai (Orașul Sârbesc) și o alta biserică în Orașul German; Școli primare; maghiară, germană, sârba şi română; Cazarma orașului; Palatul central și palatele din cartiere ale episcopului român de rit răsăritean- cu opt popi tolerați care îndeplineau îndatoriri ecleziastice conform privilegiilor deținute; Oficiul poștal; Oficiul vamal la ieșirea spre Aradul Nou şi spitalul orăşenesc. Existau 11 case israelite nenumerotate împreună cu sinagoga, Parcela pentru casă a lui Pulkov Moise Parcela pentru casă a lui David Plau. Winkler Herschel avea jumătate de parcela pentru casă. Kálmán Jakab - parcelă pentru casă Piukes Jakab-teren de casă. Elijah James-teren de casă. Jakab Palkov – teren de casă. Wolf Jakab – teren de casă. Léld Nathan – teren pentru casă. Lébl Schneider și Léz Moses-teren pentru casă. Goldschidt Michael și rabinul - teren pentru case. Se organizau trei târguri pe țară în Arad; unul de Ziua Sfântului Dumitru, unul în cea a sfinților Petru și Pavel și unul în Duminica Floriilor. Primele două târguri se țineau după vechiul calendar. Târgul săptămânal se ținea în fiecare vineri. Târgurile cunoscute erau aglomerate și aduceau beneficii deloc neglijabile locuitorilor. În cartierul Poltura existau grădini cu plantații de viță de vie. Camera nu avea niciun folos din aceste plantații deoarece proprietarii nu plăteau dijmă, ba mai mult, beneficiau de facilități pentru a-și comercializa liber vinurile timp de șase luni. Suprafața agricolă a orașului Arad avea 8544 de acri și era compusă din suprafața cătunelor Sânpaul, Gellény, Șega care era cunoscută și ca Szög, Sarczháza sau Szerecs, Péll, Orovill și Gai. Se învecina la est cu Micălaca, la sud cu râul Mureș, la vest cu pusta Andrássy și Sântoma, la nord cu pustele Marczíbányi, Variaș, Pétertry, Lovriszy, Sânpaul și Bohuș Zimand. 

Veniturile vistieriei Aradului în 1774    

Aradul era un oraș de câmpie liber scutit de sarcina dărilor moșierești. Sub președinția lui Andrássy István, consilier de curte și comisar domnesc între Trezoreria regală și orașul Arad a fost încheiat următorul contract: 

În primul rând. Orașul Arad livrează 600 de franci pe an fiscului regal. În al 2-lea rând. Măcelăria boierească plătește 200 de franci. În al 3-lea rând. Plătește 153 de forinți pe an pentru cele 25 de mori de pe Mureș (6 forinți pe fiecare moară) și 3 forinți pentru o moară uscată. În al 4-lea rând. Pe baza unui contract încheiat la 24 aprilie 1770, în schimbul răscumpărării dijmei, plătește 800 forinți până în 1776. În al 5-lea rând. Pentru pescuitul pe Mureș plătește 3 forinți pe an. În al 6-lea rând. Szabó  József, în calitate de succesor al lui Jung, printr-o decizie a Trezoreriei obținută la 10 aprilie 1773, plătește 600 de franci pe an pentru utilizarea fabricii de bere, În al 7-lea rând. Același Szabó Jozsef plătește 12 franci pe an pentru terenurile vacante achiziționate fără cunoștința și acordul Oficiului Domnesc de la vecinii terenului scutit de impozit. În al 8-lea rând. Pentru 25 de locuințe aristocratice, conform hotărârii Domnului, plătește câte 6 forinți pe locuință, adică în total 150 de forinți. În al 9-lea rând. Evreii locali plătesc câte 120 de franci pentru dreptul de a locui în oraș, în total 2638 de forinti. După ce în 1751 bunurile ducelui de Modena și Mirandola au fost trecute la Camera regală, de la 1 ianuarie 1774 până în ultima zi a lunii decembrie 1786, Pusta Utvinișului a fost dată în chirie de către Kruspér Pál, consilier regal al comitatului Bács către Lovászy Antal și Zsigmond pentru 190 de forinți pe an. În timp ce armata turcă a ocupat Banatul, Valea Mureșului a fost locuită de armata sârbă până în 1751, de la Șoimoș până la Apátfalva . De asemenea, aceste zone grănicerești, precum și iosagurile prințului de Modena și Mirandola au intrat în posesia Camerei Regale, astfel că Radna și Micălaca au fost și ele incluse.   

Prezentarea detaliată a Luncii Mureşului. 

În Șoimoș erau 131 de familii de grăniceri sârbi până la 1.751. Păulișul a fost locuit de 156 de familii de sârbi. Aveau terenuri întinse în localitățile componente Barațca, Almaszeg, Panatul mic și Földvár. Pe vremea Căpitanului Tökőly Ferenc în 1751 Sâmbăteniul era locuit de 162 de familii de sârbi. Cicirul număra în 1751, 81 de familii ale grănicerilor sârbi. Mândrulocul avea în același an 97 de familii de sârbi. Glogovățul era trecut în anuarul Camerei Regale din 1751 ca zonă grănicerească. Dar în 1752 au fost colonizate 190 de familii germane în locul sârbilor. În orașul câmpenesc Pecica în 1750 încă staționa armata grănicerească sârbă dar în 1752 s-au stabilit acolo 733 de familii maghiare. Nădlacul era locuit în 1751 sub Căpitanul Csorba de 448 de familii de sârbi care se ocupau de treburile grănicerești. Șeitinul era locuit în 1751 de 259 de familii sârbești. Semlacul era locuit în  1751 de 291 de familii sârbești. La Palota până la 1768 familiile germane au emigrat sau au dispărut pe cale naturală, iar locul lor a fost ocupat de 205 familii maghiare care s-au așezat acolo. La Cenad trăiau 163 de familii sârbe în 1751 și se ocupau de treburi grănicerești. La Apátfalva în 1754 s-au stabilit 209 familii maghiare.

Totalul Camerei Regale Arad în 1774

Indicatorul animalelor domestice

Efectivul de negustori, artizani şi meşteri în 1774.

În afară de casele numerotate, clădirile publice și cele ale instituțiilor nu au fost numerotate. Printre acestea; Primăria, Clădirea Comitatului, Școlile primare maghiare, germane, sârbe și române, Școala minoriților, clădirile franciscane, antrepozitul de sare, Oficiul poștal, Palatul central  și cele din cartiere ale episcopului ortodox român. În orașul sârbesc și în cel german merită menționate și o biserică ortodoxă sârbă, un spital orășenesc, o clădire de sinagogă și 11 case israelite. Conform decretului împărătesei orașului i se permitea să organizeze trei târguri pe țară; de ziua Sfântului Dumitru, Ziua lui Petru și Pavel și în Duminica Floriilor. Vineri avea loc târgul săptămânal. În calitate de oraș cameral, următoarele obligații erau datorate trezoreriei: impozit anual 600 forinți pe an, exploatarea unui abator 20 forinți, răscumpărarea zeciuielii 400 forinti pentru doi ani, 150 forinți pentru moară, 600 forinți pentru fabrica de bere, 150 forinți pentru curtea nobiliară. Taxa de locuit a evreilor din oraș era de 2 638 forinti. Camera a permis răscumpărarea robotei și închirierea drepturilor moșierești pentru 6 000 forinți, respectiv 1 500 forinți. Orașul voia să scape de povara dependenței camerale pentru că toate planurile de dezvoltare trebuiau aprobate de Cameră, ca să nu mai amintim de obligațiile financiare anuale ale acesteia. 

În 1760 conducerea orașului a solicitat Camerei Regale titlul de Oraș Regal Liber în interesul dezvoltării sale. Pe lângă creșterea rapidă a orașului cererea lor a fost susținută și de faptul că pe linia Szeged-Pesta, Aradul era singurul oraș care putea atinge o dezvoltare economică și comercială serioasă, iar cetatea putea reprezenta în continuare o forță militară și defensivă serioasă. Planurile imediate includeau necesitatea regularizarii albiei Mureșului întrucât numeroasele ramuri moarte și cele două ramuri funcționale ale râului făceau imposibilă sistematizarea și construirea unei imagini de oraș ordonat, si cu atât mai puțin construirea unui sistem serios de diguri. Ca urmare a inundațiilor succesive, ramurile moarte se umpleau cu apă și arătau ca și scăldătoarele de cai, iar după ce apa se retrăgea deveneau atât de noroioase încât făceau imposibilă trecerea pentru mult timp. Trecerea peste canalele Mureșel și Canalul cu apă vie era asigurată de șase poduri de lemn, care trebuiau reparate continuu. În această perioadă orașul nu era un oraș în adevăratul sens al cuvântului, fiind foarte noroios, dar nu mai era nici sat de mult timp. Pe lângă caracterul neregularizat al albiei Mureşului, urbanizarea a fost îngreunată de lipsa completă a unui sistem de diguri, ceea ce a lăsat oraşul şi locuitorii săi vulnerabili în timpul inundaţiilor. Pe baza evidențelor ordinului minoriților știm că între 1738 și 1741 râul se revărsa în fiecare an. Potrivit înregistrărilor între 1738 și 1850 orașul a fost devastat în total de 32 de ori din cauza potopului și a tuturor neplăcerilor care l-au însoțit. Viitura dintre 21 și 29 iulie 1771 a cauzat pagube remarcabil de mari. Nivelul apei era mai înalt decât piața centrală, 240 de case fiind avariate și trei mori aproape distruse. În timpul inundației din 1777 apa revărsată a pătruns în Piața Principală. Pentru a reduce pagubele cauzate de inundații, deși începutul era dificil, conducerea orașului a intervenit și a început să construiască diguri în 1778. Pe lângă inundații pagubele provocate de gheață au fost de multe ori însemnate. În 1728 sloiurile de gheață au măturat atât podul vechi, cât și cel nou, precum și cinci mori. Chiar și în februarie 1774 sloiurile de gheață și-au făcut simțită prezența din nou și au luat trei mori, în timp ce mișcarea gheții din 1775 a deteriorat podul din Aradul Nou. În 1783 gheața aglomerată a provocat o inundație după ce digul care fusese ridicat cu doar cinci ani în urmă a cedat în fața apelor înghețate. Pe lângă toate acestea orașul a avut de-a face cu cea mai periculoasă epidemie a epocii, boala glandelor, cum era numita la acea vreme. În toată Europa epidemia cunoscută sub numele de holeră sau ciumă și-a luat luat tributul de victime fără discriminare; tineri sau bătrâni, fără să țină cont nici de rang, nici de situația financiară. Epidemia și-a găsit din nefericire un teren propice de propagare în așezările fără cele mai elementare condiții de igienă, iar Aradul nu făcea excepție. Drenarea apelor reziduale nu era rezolvată, canalele existente duceau rezidurile de canalizare în Mureșel, Mureșul mort sau direct la Mureş, și mai mult decât atât; ramurile moarte cu o mulțime de bălţi de mare întindere nu erau nici ele zone igienizate. 

Biserica minorită veche a fost construită în 1751 și demolată în 1902

Potrivit înregistrărilor în secolul al XVII-lea în trei rânduri - în 1639, 1642 și 1679 - ciuma a făcut ravagii în Ungaria, dar erau puține victime ale epidemiei la Arad. La începutul secolului al XVIII-lea boala contagioasă a fost adusă în oraș de grănicerii sârbi care luptau cu turcii, iar victimele acesteia proveneau în principal din randul locuitorilor din Orașul Sârbesc. În 1738 și în anul următor locuitorii orașului au fost nevoiți să se confrunte din nou cu eforturile de limitare a efectelor ciumei. În măsura posibilităților conducătorii orașului au luat măsuri conform cărora cei infectați trebuiau transportați la mansardă, iar locuințele erau dezinfectate prin afumare. Era interzisă ieșirea din curte, străzile erau străjuite de paznici care semnalau bolnavilor ora mesei cu un clopoțel. Morții au fost îngropați într-o groapă comună mare din afara orașului, iar peste cadavre a fost turnat var stins. Hainele, mobilierul și bunurile personale ale defuncților erau arse și duse în afara orașului. Perimetrul respectiv era supravegheat de un cordon și soldați înarmați astfel ca nimeni să nu poată intra în timpul epidemiei. Ultima mare epidemie a secolului a avut loc în 1788 când 339 de oameni au căzut victime ciumei. În memoria victimelor ciumei cetățenii orașului au decis să ridice o statuie a Sfintei Treimi. Statuia a fost finalizată la Buda în 1746, iar în 1751 a fost sfințită de către episcopul diecezei de Cenad, în cadrul unei mari ceremonii. În 1776 statuia a fost complet renovată. Statuia a fost demolată în 1882 și înlocuită cu opera lui Róna József care poate fi văzută și astăzi.   

Dezvoltarea economică a orașului 

Potrivit recensămintelor, în ciuda tuturor dificultăților, orașul s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Concesiile au fost făcute prin Freiheits Punkten din 1702 și decretele Mariei Tereza care au unit Orașul Sârbesc cu Orașul German. Toate acestea au permis o dezvoltare economică mai sigură. Linia frontului de război s-a îndepărtat semnificativ de oraș, ceea ce a dus la plecarea grănicerilor sârbi. Caracteristica perioadei era că activitatea economică a meșteșugarilor și comercianților se desfășura în cadrul breslelor. Regulile breslei erau aproape aceleași, primele zece articole reglementau relația ucenicului cu meșterul, iar articolele al 11-lea și al 20-lea reglementau relația dintre flăcăi și stăpâni. Important era articolul 55 care enumera puterile și sarcinile meșterului, precum și posibilitățile de despăgubire legală împotriva abuzurilor și exceselor. Perioada de ucenicie era de obicei de patru ani, după care ucenicul era eliberat și dacă era posibil, putea migra timp de trei ani pentru a-și dezvolta cunoștințele profesionale și abilitățile practice. Din lipsa documentelor este dificil de stabilit data exactă a formării breslelor, dar cu ajutorul proceselor verbale se poate deduce anul începerii activităților breslelor. 

În secolul XVIII în orașul nostru au funcționat următoarele bresle: 

Breasla Unită a Dulgherilor și Lăcătușilor - 1761 

Breasla Tâmplarilor - 1766 

Breasla Dogarilor - 1769 

Breasla Cizmarilor - 1731 

Breasla Unită a Fierarilor, Breasla Cizmelor - 1730 

Breasla Butonierelor - 1769 

Breasla morarilor - 1770 

Breasla țesăturilor subțiri și a filatoarelor - 1723 

Breasla sârbă de cojocarie, Breasla sârbă de croitorie, a confecționerilor de perini, a zidarilor, a dulgherilor, breasla unită a pietrarilor - 1765 

În cursul secolului al XIX-lea s-au format noi bresle, ceea ce indică faptul că oferta și cererea din oraș erau în continuă creștere. Noile bresle au fost: 

Breasla împletitorilor de frânghii – 1817 

Breasla Tăbăcarilor 1817 

Breasla Țesătorilor din 1817 - 1818 

Breasla Germană de cojocărie - 1817 

Breasla producătorilor maghiari de curele - 1817. 

Pe lângă acestea încă din secolul al XVIII-lea, 13 negustori și două băcănii au fondat o companie comercială al cărei sigiliu în limba germană provenea din 1738. Este interesant de menționat că în 1702 s-a stabilit în oraș primul negustor care se numea Schosalem Johann. În 1873 sistemul breslelor a încetat să mai existe, iar în locul lor s-au format asociații profesionale, ceea ce a dus la dispariția titlulului de meșter și a legăturilor strânse dintre aceștia. În cadrul asociațiilor profesionale toți au devenit meșteri independenți. În loc sa se dezvolte liniștit, orașul a fost pus în fața unei decizii dificile a Curții Imperiale din cauza războaielor în desfășurare. 

Rămâne Aradul? 

Orașul s-a confruntat cu o serie de încercări, iar acest lucru a creat probabil o rezistență și o voință de a supraviețui a locuitorilor însoțite de un atașament față de orașul în care aceștia vedeau oportunități de dezvoltare în ciuda dificultăților. Interesul numărul unu al orașului – am spune astăzi că era o prioritate – a fost obținerea titlului de Oraș Regal Liber. Promisiuni în această direcție au fost făcute de mai multe ori la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar de fiecare dată invocând interese militare, cererea a fost respinsă. Mai mult, noua strategie imperială a determinat întărirea militară a flancului situat de-a lungul frontierelor sudice. Potrivit noii concepții s-a cerut  construirea unei noi cetăți la Arad. În 1763 Consiliul orășenesc a predat peninsula naturală de pe malul stâng al Mureșului în vederea construirii noii cetăți. Generalul Ferdinand Philippe Harsch a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de construcție la noua cetate. Conform planurilor noua cetate nu era proiectată în sistem Vauban în totalitate, ci mai degrabă, a fost preferat sistemul tenaille – foarfece, față de sistemul cu bastioane. Cetatea urma să arate ca un hexagon regulat cu 530 metri pe latură și un perimetru total de 3180 metri. Este interesant, dar și inedit, că părțile laterale ale hexagonului au fost rupte spre interior și ca urmare proiectilele ricoșau de pe pereți. Vârfurile hexagonului au fost construite mai sus, astfel încât acestea deveneau poziții excelente de tragere. Între vârfuri s-au construit apărări exterioare în formă de pană înconjurate de un sistem de metereze și pe alocuri de un șanț. Au fost construite cazemate sub secțiunile peretelui în care puteau fi dislocați 600 de soldați în fiecare cazemată, pentru un total de 3.600 de soldați. S-au format hublouri pe părțile laterale ale celor șase cazemate. În mijlocul curții cetății erau situate trei clădiri mari - Casa gărzii principale, Comandamentul cetății și Biserica cetății. Potrivit experților, cetatea era unică prin construcția sa, așa că a primit denumirea de sistem arădean. Cetatea a fost construită timp de 20 de ani, în tot acest timp mutarea sau rămânea pe loc a orașului fiind în permanență pe ordinea de zi. Potrivit unui decret emis de Consiliul Militar din 1775, lucrările de construcții au fost interzise în oraș, iar în afara orașului erau posibile numai cu acordul comandantului. În 1776 un ordin imperial prevedea mutarea orașului în pusta Zimandului, iar familia Bohuș primea în schimbul acestei locații localitățile Șiria și Galșa. Exista și promisiunea că, după mutare, orașul va primi râvnitul titlu de Oraș Regal Liber. Inginerii militari au întocmit planul noului oraș cu patru străzi lungi și șase scurte formând un dreptunghi cu o piață în mijloc. Bisericile, școlile, clădirile publice au fost proiectate în aliniament cu piața. Mutarea a fost amânată, iar numeroasele delegații conduse de contele Zichy Ferenc, comisar, între 1779 și 1780, au avut cu siguranță un rol important în acest sens. La 14 ianuarie 1781 Împăratul Iosif al II-lea a dispus printr-un ordin scris – să nu se mai discute despre mutarea Aradului! Decretul imperial nu a adus însă o siguranță deplină orașului deoarece războaiele repetate au introdus încă o dată restricții privind dezvoltarea orașului. După încetarea războaielor cu turcii în 1788 orașul a fost din nou confruntat cu ciuma. Probabil că acesta este și motivul formării primelor organizații umanitare - Casa săracilor, Spitalul,  asociațiile pentru sprijinirea cerșetorilor și săracilor. La începutul secolului al XIX-lea s-a dorit introducerea de noi interdicții, iar mutarea orașului a revenit pe agenda zilei. La 8 octombrie 1816 arhiducele Ferdinand, comandantul-șef al Armatei Imperiale, invocând interese militare a dorit demolarea tuturor clădirilor aflate la mai puțin de 1800 de metri de malul drept al Mureșului. În cele din urmă s-a convenit să se lase 400 până la 500 de metri spațiu liber pe malul drept al râului. Cu aceasta dezbaterile s-au terminat, iar rămânerea Aradului pe vechiul amplasment a fost definitivată. 

Visul devenit realitate -  Orașul Regal Liber Arad

Controversa s-a încheiat, orașul putea rămâne pe loc, dar răspunsul la cea mai importantă întrebare cu privire la data când orașul va primi rangul de oraș regal liber a fost din nou amânat. În 1807 împăratul Francisc I a vizitat cetatea și orașul, iar în timpul negocierilor s-a stabilit că obținerea rangului dorit va costa orașul 200.000 de forinți în prima rundă. Efectele războiului se mai resimțeau în numeroase cazuri, negocierile fiind întrerupte, dar orașul s-a dezvoltat semnificativ și devenea din ce în ce mai frumos. Alegerile comitatense desfășurate în luna mai 1816 au adus schimbări semnificative în viața orașului, în urma preluării mandatului de către tinerii reformatori; Edelspacher Zsigmond, Bittó Albert, Török Márton și Szőke Sámuel. Alegerea unui consiliu format din 28 de membri însărcinați cu conducerea orașului a avut loc sub președinția prefectului cameral. S-au luat în primul rând măsuri în domeniul urbanismului, după planurile inginerului Reiner József fiind umplute scăldătoarele de cai și șanțurile care dădeau un aspect neîngrijit orașului, s-au desființat haldele ocazionale de gunoi și s-a trecut la sistematizarea și amenajarea zonelor Pârneava, Bujac și a zonei cuprinse între piața Ferenc (Francisc) și abator. În octombrie 1828, după planurile inginerului Pikuley Lajos, centrul orașului a fost construit în jurul Pieței Libertății (Szabadság), iar zona din jurul străzilor Kossuth, Wesselényi și Spitalului (Kórház) a fost amenajată în așa fel încât să poată fi construite noi străzi. În 1817 zona din jurul bisericii minorite a fost modernizată; gardul gros de lemn care proteja biserica a fost demolat, gropile au fost umplute și s-a pavat strada Bisericii (astăzi Lucian Blaga), devenind astfel prima modernizată din oraș. Între iulie și septembrie 1831 ciuma și-a cerut din nou tributul, numărul morților depășind două sute. Având în vedere situația dată, dar și pentru tratarea altor boli,conducerea orașului a decis în 1833 să construiască un spital. 

Orașul a făcut pregătirile necesare pentru a obține titlul de oraș regal liber. Între 1829 și 1833 s-au continuat negocierile la Buda și apoi la Viena de către prefectul Orczy Lőrinc. Negocierile au avut succes deoarece Suveranul și-a dat acordul la 28 martie 1834, lucru pe care l-a comunicat delegaților la 16 aprilie. Pe 24 iunie în același an Suveranul a finalizat acordarea titlului de oraș regal liber, acceptând cei 336.092 de forinți oferiți pentru a cumpăra acest rang. 

Stema oraşului regal liber Arad

Intrarea în rândul orașelor regale libere a Aradului a avut loc pe data de 21 august 1834 când, după procesiunea bisericească, în fața primăriei a fost citită Diploma care atesta ridicarea la acest rang. 

Ce drepturi și privilegii pentru oraș erau consemnate în document? 

— va primi invitație regală în Parlament 

- nu va fi obligat să recunoască nicio altă autoritate superioară decât Regele 

—orașul avea dreptul de a alege un primar, un judecător, opt consilieri în condițiile legii, fără nicio discriminare religioasă 

—dreptul de a constitui un consiliu ales al orașului format din șaizeci de cetățeni inamovibili care puteau fi înlăturați doar prin decret regal 

- grefierii, funcționarii, registratorii urmau sa fie numiți și revocați de către consiliu 

-șefii funcționarilor urmau să fie aleși cu majoritate de voturi pe baza unei triple nominalizări 

—orașul putea exercita dreptul de paloș 

- orașul își asigura securitatea internă, fiind responsabilitatea căpitanului să angajeze un număr suficient de gardieni 

—în materie de patrimoniu era competent procurorul orașului 

—amenajarea și întreținerea podurilor, străzilor, drumurilor era sarcina orașului 

- imobilele puteau fi doar în mâinile cetățenilor orașului 

— fără dobândirea drepturilor de cetățean, imobilele puteau rămâne în mâini străine doar timp un an 

—deciziile autorității locale nu puteau fi revizuite de autoritățile militare, de trezorerie sau de autoritățile comitatense (județene) 

—orice afacere era autorizată de consiliul orașului 

- în caz de infidelitate față de rege sau ingratitudine, sancțiunea era pierderea patentelor acordate 

La sfârșitul lunii august au fost aleși consilieri externi și interni, primarul Heim Domokos și judecătorul-șef Lazăr Mihailovici. În noua situație orașul s-a dezvoltat foarte repede, acest avânt al orașului fiind prezentat în capitolele următoare.

Pecetea şi prerogativele oraşului liber regal Arad