File din istoria Palatului Cultural din Arad (1913-1948)

File din istoria Palatului Cultural din Arad (1913-1948). Micromonografie de Puskel Péter, Fekete Károly și Vasile Andrei-Tiberiu. Traducere de Jankó András, Mag Mária & Arad.zone

Introducere

În luna octombrie 2013 Palatul Cultural a împlinit un secol de existenţă. Deşi s-a scris relativ mult despre acest palat, niciodată nu a constituit subiectul unui studiu complex cu un caracter monografic. Nici semnatarul acestor rânduri nu şi-a propus un proiect de o asemenea anvergură, care ar trebui să fie o lucrare vastă şi pretenţioasă. Pe de altă parte, tocmai pentru că mulţi autori au scris despre Palatul Cultural în diferite lucrări, există pericolul repetării. Având în vedere cele două aspecte am purces la scrierea acestor rânduri.

Centenarul Palatului Cultural este de mare importanţă pentru noi şi considerăm că nu se poate derula această aniversare fără prezentarea personalităţilor emblematice care au avut un rol major asupra    funcţionării vestitei instituţii culturale, precum şi a episoadelor semnificative din istora ei. Mulți dintre arădeni sunt de părere că reabilitarea exterioară a acestei clădiri emblematice pentru oraşul nostru a cam întârziat (faţă de aniversarea din luna octombrie 2013). Mai mult decât atât, cu câţiva ani în urmă, sub pretextul unui bal în scop caritabil s-au îndepărtat „provizoriu" scaunele vechi ale sălii de concerte, astfel că sala în care au concertat numeroşi muzicieni renumiţi ai lumii şi care, conform părerilor unor reputaţi specialişti germani, se poate mândri cu cea mai bună acustică din ţară și chiar din această parte a Europei, are locuri puţine şi de calitate discutabilă. Nutrim speranţa că până la urmă şi ele vor fi înlocuite.

Pe de altă parte, arădenii au fost sceptici şi faţă de reabilitarea Sălii de conferinţe, a foaierului şi casei scărilor Primăriei. Nici eu nu credeam că se dorea într-adevăr această restaurare după modelul din 1874 şi dacă da; în ce măsură se putea reabilita în forma inițială. Iar rezultatul a fost unul peste aşteptările mele, fiind chiar o adevărată reuşită. Ne-am bucura, dacă s-ar dovedi că şi în cazul Palatului Cultural ne-am îngrijorat în zadar...

În cei o sută de ani de existenţă Palatul Cultural a necesitat relativ puţine reparaţii, mai mici sau mai mari. Pentru prima dată în anul 1960, apoi aproape douăzeci de ani mai târziu au fost montate schele pe ambele părţi ale clădirii şi s-au făcut anumite lucrări de întreţinere. Exceptând îndepărtarea nejustificată a scaunelor, sala de concerte a suferit o intervenție mai importantă doar în anii '70 când la sugestia directorului — dirijorul şi conducătorul Filarmonicii de Stat din Arad din acea vreme fiind Eliodor Rău, pereţii şi scena deschisă au fost acoperiți cu lambriuri din lemn.(1) Legat de această intervenţie, specialiştii nu au putut conveni nici până astăzi dacă prezenţa lambriurilor a ameliorat sau a dăunat minunatei acustici a sălii de concerte.

Impozantul foaier al Palatului Culturii păstrează şi astăzi notele cinstirii tradiţiei. Faţă de starea inițială, în foaier au fost efectuate doar două schimbări. Noutățile de aici sunt bustul lui Beethoven — realizat de către Cantemir Rişcutia şi pianul patinat la care a cântat Franz Liszt în noiembrie 1846 în sala de concerte şi întruniri a Hotelului „Crucea Albă" (actualmente Hotel „Ardealul") când marele muzician a vizitat urbea noastră. Pianul a fost restaurat de către specialiştii muzeului în vremea directorului Dorin Frandeş, fiind amplasat în holul mare de la intrare. (2)

Palatul Cultural, pe al cărui frontispiciu era scris în momentul inaugurării „Pentru cultura publică” este o clădire reprezentativă a Aradului, nu doar din punct de vedere arhitectural, dar şi în ceea ce priveşte utilitatea acestui ansamblu destinat culturii. În țară nu prea are „concurenţi"; în această categorie se mai poate încadra doar Palatul Culturii din Târgu Mureş, împodobit cu motive artistice secesioniste maghiare; Palatul din Sighetul Marmaţiei care seamănă cu o fortăreaţă — şi Palatul Culturii din Iaşi. Cel din urmă însă, deşi foarte frumos, a avut prin construcţie destinaţia inițială de palat administrativ, doar mai târziu fiind mutate între pereții săi muzeul şi alte instituţii culturale. Dacă Palatul Culturii din Târgu Mureş reprezintă întruchiparea ambițiilor arhitecturale şi civice ale primarului Bernády György, putem afirma că Palatul Cultural din Arad este împlinirea visurilor Asociației Culturale „Kölcsey", structură asociativă înfiinţată în anul 1881 şi care, încă de la începutul fiinţării sale, a fost conştientă de importanţa promovării culturii şi a valorilor spirituale, idei care au fost împărtăşite de către conducerea urbei noastre din perioada respectivă. Nu este întâmplătoare comparaţia făcută între cele două instituţii culturale reprezentative de pe Mureş deoarece înfiinţarea lor este în strânsă legătură, iar asemănările se pot recunoaşte cu uşurinţă până în zilele noastre.

Consider că nu greşesc când afirm că ideea construirii unei astfel de instituţii a apărut mai devreme în Arad, dar trebuie să recunoaştem faptul că primii paşi au fost făcuţi totuşi la Târgu Mureş. Primarul Bernády György a inițiat personal demersuri în acest sens încă din primăvara anului 1907 la Ministerul Religiei şi Educaţiei de la Budapesta, respectiv la ministrul Albert Apponyi, solicitând aprobare şi ajutor pentru construirea unui lăcaş de cultură.(3) La vremea respectivă i s-a răspuns că acest lucru este posibil doar după ce Parlamentul votează legea cu privire la construirea unor astfel de edificii în provincie.(4) În consecinţă deducem că potentații vremii erau preocupaţi deja de înfiinţarea unor centre spirituale de o asemenea anvergură. Notabilul primar din Târgu Mureş a avut un rol indubitabil în votarea, în acelaşi an, a legii cu privire la palatele culturale.(5) Astfel s-au înlăturat obstacolele privitoare la inițiativeIe provinciale. În ambele oraşe, din consideraţii diferite, era mare nevoie de o instituție culturală multilaterală. Aradul avea nevoie de un muzeu cu săli spaţioase, de o bibliotecă cu săli de expunere corespunzătoare şi cu săli de lectură luminoase, precum şi de o sală de concerte. Muzeul de relicve de la etajul doi al clădirii alipite Teatrului devenise neîncăpător, iar între timp se adunaseră şi alte relicve care ar fi trebuit prezentate publicului larg. De asemenea, Biblioteca „Kölcsey" se îmbogăţise de-a lungul anilor cu donaţii extrem de valoroase. Spaţiile puse la dispoziţie erau deja neîncăpătoare chiar şi pentru depozitarea în condiţii corespunzătoare. Şi lipsa unei săli de concerte — corespunzătoare din punct de vedere acustic — a urgentat rezolvarea rapidă a situaţiei existente.

Nu trebuie să uităm nici faptul că prin înfiinţarea unui Conservator pentru predarea cunoştinţelor muzicale de bază încă din anul 1833, Aradul a jucat un rol de pionierat în acest domeniu, aşezându-se înaintea altor metropole europene. Asociaţia Filarmonică înfiinţată în anul 1890, reunind profesorii şcolii de muzică, dar şi mulţi amatori însufleţiţi, organiza frecvent concerte în Arad sub bagheta unor dirijori cunoscuţi; ca Höszly Jakab, Unger Mór,— şi mai târziu Mandl Vilmos   — în sala „Krispin" sau în sala mare a Hotelului „Crucea Albă", săli care nu corespundeau întrutotul, mai ales sub aspect acustic. Melomanii arădeni avuseseră ocazia să se delecteze cu prilejul celor două concerte memorabile din luna noiembrie a anului 1846 care l-au avut ca protagonist pe celebrul Franz Liszt, iar în deceniile următoare aveau să se bucure de concertul dat de către pianistul Anton Rubinstein în anul 1867, de concertele lui Pablo de Sarasate şi Henryk Wieniawski în anul 1879, precum şi de virtuozitatea violonistului Joachim József acompaniat la pian de Johannes Brahms. Mai târziu, dar tot într-o sală improvizată, a cântat şi celebrul violoncelist Pablo Casals (1912). De asemenea, pentru prima dată la Arad a răsunat şi Rapsodia Română nr. 1 a lui George Enescu, tot în anul 1912.(6) În puţine oraşe central-europene concertaseră atâţia artişti renumiţi, dar în condiţii deosebit de precare. Dar acum în anul centenarului, putem spune că sala de concerte a Palatului nostru Cultural corespunde nivelului european atât ca arhitectură exterioară, design interior, cât şi din punct de vedere acustic. Mai mult, ne putem mândri şi cu faptul că destinaţia a fost păstrată până în zilele noastre.

Biblioteca cu peste o jumătate de milion de cărţi, rarităţi şi incunabule — mutată între timp într-o altă locaţie este considerată şi la ora actuală printre primele astfel de instituţii din ţara noastră.(7) Secţia de artă a Muzeului este tot de rangul întâi, cu un patrimoniu bogat şi comori nepreţuite. Digitalizarea şi restaurarea colecţiei relicvelor revoluţiei paşoptiste printr-o colaborare româno-maghiară între specialişti — ne dă speranţa că ele vor fi accesibile în curând şi publicului larg.

Nevoia și aspiraţia de dezvoltare civică

Asociaţia „Kölcsey" a insistat în mod consecvent în sprijinul propunerii făcute în anul 1897 în vederea construirii unui sediu cultural care pe lângă o sală de concerte, să ofere un spaţiu corespunzător Muzeului relicvelor revoluţiei de la 1848-1849 — colecţie unică la acea vreme — dar şi a altor relicve din alte etape istorice. De asemenea, era necesar un loc pentru valoroasele tablouri ale galeriei de pictură şi pentru bibliotecă, care dispunea de volume valoroase, de incunabule şi rarităţi din secolul al XVI-lea în limbile franceză şi latină, moşteniri ale marilor familii aristocratice arădene, precum şi o sală de lectură pentru numeroşii cititori şi cercetători interesaţi.

Unei astfel de instituţii de cultură gigant nu-i putea lipsi monumentalitatea exterioară şi interioară. În perioada respectivă însă, nu prea existau modele europene adaptabile. Situaţia a fost ceva mai simplă în cazul sălii mari de muzică clasică, în Europa vremii existând deja câteva săli de concerte construite încă din secolul al XIX-lea, renumite până în zilele noastre. Astfel, în oraşul imperial Viena renumitul Concert de Anul Nou al Filarmonicii are loc şi astăzi la sala „Musikverein" inaugurată în anul 1870. La Basel se deschisese din 1876 „Stadtcasino", la Leipzig exista din 1884 „Neue Gewandhaus", la Amsterdam se ţineau concerte în „Concertgebouw" încă din anul 1887, iar la Zurich „Tonkhalle" funcţiona deja la 1895. În Budapesta sala de concerte a Universităţii de Muzică „Franz Liszt" (Academia de Muzică) fusese inaugurată cu mare fast în anul 1907. În cazul Aradului, clasificat printre primele zece oraşe provinciale și ţinând cont de posibilităţile locale existente, sălile de concerte enumerate mai sus puteau reprezenta exemple de urmat.

Situaţia economico-financiară a ţării a impus însă cumpătare. „Serbările milenare", prin care se aniversau o mie de ani de la constituirea statului maghiar secătuiseră destul de mult bugetul, astfel că ar fi fost nevoie de câţiva ani de stagnare în ceea ce priveşte abordarea construcţiilor de mari edificii culturale, pentru revenire.

Odată cu începutul secolului al XX-lea nici Aradul nu a fost ocolit de schimbări majore. În liniştea relativă a vremurilor de pace — „La belle epoque", toate domeniile de manifestare artistică; pictură, arhitectură, tipografie — dar şi celelalte domenii ale vieţii sociale au fost influenţate de un nou curent artistic; „Jugendstil" cum era cunoscut în Germania, „Art Nouveau" denumit ca atare la Paris, sau „Secesion", după cum începuse să fie cunoscut în Austria şi Ungaria. Acest stil de artă a cucerit cu iuţeala fulgerului întreaga Europă Centrală şi revendica fără preget noi forme de manifestare în diferitele aspecte ale vieţii. În Arad „Secesion-ul" s-a manifestat imediat după 1900 când au fost construite în acest stil multe clădiri în centrul civic. Febra construirii de  palate din ce în ce mai frumoase şi mai bine ornamentate s-a împletit în chip fericit cu simţul estetic şi cu dragostea pentru cultură, astfel că cele două deziderate s-au întregit în mod armonios.

Asociaţia „Kölcsey", prin iniţierea strângerii relicvelor revoluției de la 1848-1849, a eliberat spiritul naţional care dormita în sticlă şi a declanşat numeroase alte proiecte. Astfel a fost iniţiată construirea teatrului, ridicarea Monumentului Libertăţii, au fost construite şcoli, spitale şi diferite alte instituţii. Aşa s-a ajuns şi la necesitatea construirii unei instituţii culturale complexe care să asigure spaţiu într-un singur loc pentru mai multe segmente importante ale culturii arădene.(8)

Cum să arate Citadela culturală a acestei urbe

După cum am amintit, la sărbătorirea a 50 de ani de la Revoluţia din 1848-1849, Asociaţia „Kölcsey" a solicitat forului legislativ al oraşului să treacă pe ordinea de zi şi construirea unei clădiri care să adăpostească Muzeul relicvelor. Cu această ocazie s-au înfiinţat şi diferite comisii pentru soluţionarea problemei. Cu toate acestea, abia în anul 1901 a început disputa care a durat un deceniu — având ca subiect construirea unui edificiu impozant, corespunzător.(9)

Iniţiatoarea şi plămada acestei propuneri a fost şi de această dată Asociaţia „Kölcsey". Am dori să menţionăm faptul că prestigiul acestei asociaţii culturale a fost neştirbit în faţa conducerii urbei de la vremea respectivă, colaborarea cu primarul Salacz Gyula, precum şi cu succesorii acestuia: marele iubitor de artă Institoris Kalman şi Varjassy Lajos — fiind una de excepţie. Această colaborare era facilitată şi de faptul că atât edilii menţionaţi mai sus, cât şi alte mari personalităţi din conducerea urbei au fost membrii sau chiar au făcut parte din organele de conducere ale Asociaţiei „Kölcsey". Controversele apărute între conducerea oraşului şi asociaţie au rămas şi au fost soluţionate întotdeauna în mod principial, spre marele merit al ambelor părţi.

Obeliscul din Subcetate, Statuia Libertăţii şi colecţia de relicve paşoptiste erau dovezi grăitoare că asociaţia nu făcea doar act de prezență în viaţa comunităţii, ci era deosebit de activă și avea proiecte de viitor. Printre primii susţinători ai ideii de a se realiza un edificiu cultural de mari dimensiuni s-a numărat arhitectul Vidor Emil din Pesta. El s-a oferit să execute un astfel de proiect pentru Arad în mod gratuit. Însă asociaţia nu dorea să se grăbească, ci să rezolve situaţia mod adecvat aspiraţiilor sale. În prima fază a scos la concurs proiectul clădirii ce cuprindea instituţiile amintite. Apoi a stabilit condiţiile asigurării garanţiei materiale şi financiare necesare execuţiei lucrării. La acea dată nici comitetul asociaţiei desemnat pentru realizarea acestui proiect, dar nici Consiliul de Urbanism al Primăriei Arad nu realizau că s-au înhămat la o treabă gigantică.

Cu lansarea proiectelor nu au fost probleme deosebite, însă baza principală a disputei era legată de problema financiară. Suma de 250.000 de coroane stabilită de către comitetul asociaţiei era doar în parte adunată, din care doar un mic procent îl constituia contribuţia Primăriei. Restul banilor trebuiau obţinuţi din subvenţii de stat, respectiv din fondul Millennium. Fireşte, cititorului de astăzi această sumă nu îi spune prea multe. Era mult, era puţin? Făcând o comparaţie, după moartea poetului Ady Endre, casa Boncza din Ciucea a fost cumpărată de Octavian Goga cu suma de 280.000 de coroane.(10)

În această parte a continentului nu era „la modă" construirea unor astfel de edificii complexe. Mulţi oameni, mai ales constructorii, au considerat că suma destinată acestui scop este prea mică. Dată fiind însă tema atractivă a concursului, mai ales din punct de vedere al carierei, mulţi arhitecţi și-au trimis proiectele proprii. În total s-au primit un număr de 27 de proiecte, în mare parte din ţară, dar şi din Viena sau din Berlin. Comitetul de jurizare desemnat de către asociaţie nu dorea să-şi asume responsabilitatea unei decizii atât de importante, considerându-se că nu este suficient de competent din punct de vedere strict profesional. Lucrările codificate au fost trimise la Budapesta pentru jurizare la Liga Inginerilor şi Arhitecţilor Maghiari.

Ziarele vremii au manifestat un interes deosebit; tema a umplut săptămâni întregi paginile jurnalelor cu fel de fel de dispute în legătură cu proiectul Palatului Cultural din Arad. Cei mai mulţi dintre jurnalişti au fost de părere că asociaţia a procedat corect atunci când a apelat la jurizarea competentă a specialiştilor, dată fiind importanţa lucrării. “În orice caz, putem constata că arădenii, procedând astfel, au arătat o pildă de urmat provinciei, care încă nu considera că este importantă consultarea artiştilor specialiști în probleme de artă." scria Pesti Napló preluat de Aradi Közlöny în 25 ianuarie 1902. Ziarele arădene au preluat în întregime aceste comentarii. De exemplu, Budapesti Hirlap analiza detaliat calităţile şi defectele fiecărui proiect, iar jurnalul “Függetlenség" din 11 octombrie 1913  a preluat articolele care s-au ocupat de proiectele trimise. Într-un loc scria: „...toate sunt rodul unei munci cinstite și sârguincioase. Cele mai bune sunt cele care au încercat să rezolve problema, gândind ungureşte, simţind ungureşte folosind motive ungureşti."

Dar nici cei din capitală nu şi-au asumat responsabilitatea deciziei. S-au eschivat în primul rând sub pretextul — nu departe de adevăr; că din cele 250.000 de coroane nu se poate realiza un edificiu corespunzător aşteptărilor. Totuşi, în cele din urmă Liga Inginerilor şi Arhitecţilor Maghiari a făcut o propunere privind premierea concurenţilor, suma pusă la dispoziţie urmând să se împartă în mod egal între proiectul cu codul „Panteon" — aparţinând fraţilor Vágó József și László din Budapesta — şi încă două proiecte, propunere care nu a fost acceptată de către comitetul din Arad. Premiul pentru primul loc de 1.000 de coroane nu s-a mai atribuit, iar premiul al doilea de 500 de coroane l-au primit fraţii Vágó.(11) Au mai fost premiaţi cu sume mai mici încă trei concurenţi, printre care şi doi arhitecţi arădeni: Szántay Lajos şi Tabaković Emil Milan.(12) Totodată, s-a hotărât ca lucrarea premiată împreună cu următoarele cinci lucrări vor fi date unui arhitect local care să realizeze un proiect în măsură să se încadreze în limitele sumei puse la dispoziţie. Însă această propunere s-a lovit — nu fără temei — de contraargumente cu caracter etic, care chiar şi după construirea clădirii au cauzat unele probleme. „Această hotărâre locală  jignește profund demnitatea artistică și drepturile de autor. Proiectul plagiat din altele 6 nu poate să fie decât rău. Pe deasupra, se iau ideile și munca a 6 autori și se dau celui de-al şaptelea" scria  Lyka Károly  în numărul 3 al revistei Művészet („Arta") din 1912.

Disputele pro şi contra s-au cam lungit mult timp. Până la urmă s-a pus punct disputelor şi a fost desemnat mandatarul lucrării, în persoana lui Szántay Lajos, un tânăr arhitect arădean care avea doar 30 de ani în anul 1902. Pe atunci, tânărul şi talentatul arhitect nici nu putea să creadă că a primit posibilitatea de a crea, la începutul carierei, capodopera vieţii sale.

După ce această problemă și-a găsit rezolvarea a urmat imediat alta, la fel de disputată; alegerea locaţiei. S-au luat în considerare, bineînţeles, mai multe posibilităţi, printre care şi amplasarea noului edificiu cultural în centrul urbei; doar că Aradul nu dispunea în zona centrală de un teren corespunzător unei astfel de instituţii. Cele mai mari şanse l-a avut jumătatea de drum dintre Parcul „Baros" şi Parcul „Salacz", terenul din faţa Colegiului gimnazial (azi Moise Nicoară) folosit la vremea respectivă ca patinoar, precum și Piaţa „Vasile Roaită".

În cele din urmă, în data de 9 decembrie 1909 a fost emisă decizia irevocabilă conform căreia Palatul Cultural se va construi pe malul Mureşului în Parcul „Baros".(13) Numai că în Arad tăierea copacilor şi decimarea spaţiilor verzi a stârnit întotdeauna nemulţumirea generală, astfel că şi de această dată stabilirea locaţiei s-a lovit de o opoziţie înverşunată. Cel mai combativ adversar al mutilării spaţiilor verzi a fost cunoscutul profesor şi jurnalist Krenner Miklos, care semna sub pseudonimul „Spectator", membru în Consiliul Local, dar şi în preşedinţia Asociaţiei „Kölcsey". Pe marginea disputei el scria: în calitate de consilier municipal m-am opus până acum cu îndârjire, încercând să-mi salvez prietenii necuvântători de topoare ucigaşe, cu toate că topoarele de multe ori s-au dovedit mai puternice."(14)

Conform proiectului Szántay cele cinci părţi laterale ale Palatului Cultural urmau să reprezinte tot atâtea stiluri arhitecturale, în primul rând stiluri ce nu caracterizau arhitectura arădeană. Totodată, prin această metodă proiectantul evita monotonia faţadelor lungi de câte 100 de metri. Între timp, cheltuielile de construcţie au crescut de două ori şi jumătate faţă de cele estimate iniţial, fapt care a amânat din nou începerea efectivă a construcţiei. Din această cauză, lucrările la fundaţie au fost începute doar în anul 1910, cu toate că între timp costurile de execuţie s-au ridicat şi mai mult, până în final ajungându-se la o sumă mult superioară celei prevăzute inițial.

Începerea lucrărilor a fost posibilă doar după ajutorul acordat de către Inspectoratul Naţional al Muzeelor şi Bibliotecilor. Suma alocată în rate constituia garanţia finalizării lucrărilor. În fapt, Inspectoratul Naţional al Muzeelor şi Bibliotecilor a acordat un ajutor bănesc de 150.000 de coroane, în rate anuale de 10.000 de coroane.(15) Ulterior, ministrul culturii Zichy Géza a mai alocat 50.000 de coroane, după ce municipalitatea din Debrecen a renunţat la construirea unei instituţii culturale.(16) Aradul a avut șansa să beneficieze de aceste sume, dar totuşi suma adunată nu a fost suficientă. Municipalitatea, având ca garant Ministerul Culturii, a reuşit să obţină un credit de 100.000 de coroane fără dobândă, lucrările fiind începute doar după obţinerea acestui credit.

Aici trebuie să facem o nouă analogie cu edificarea Palatului Culturii din Târgu-Mureş. Inspectoratul Muzeelor şi Bibliotecilor din Budapesta a alocat şi mureşenilor un ajutor bănesc de 100.000 de coroane cu un termen de restituire de 50 de ani, în rate anuale de câte 15.000 de coroane.(17) Evident, după 1920 restituirea nu a mai avut loc.

Arădenii au fost martorii celui mai mare val de investiţii de dinaintea primei conflagraţii mondiale. În perioada respectivă se desfăşurau lucrările de construcţie la noua gară feroviară, au fost începute lucrările la căminul muncitoresc şi la spitalul de copii, dar şi construirea bisericii româneşti greco-catolice şi a şcolii româneşti ortodoxe de pe strada Eminescu (azi Spitalul TBC). De asemenea, se afla în curs de executie şi electrificarea liniei ferate spre Podgoria Aradului.

Din cauza îndelungatelor tărăgănări cu proiectele trimise la jurizare, Aradul se găsea din nou într-o situatie similară celei din anii 1870, când se impusese finanţarea şi executarea construirii teatrului, a liceului regal şi a primăriei în acelaşi timp. De data aceasta însă, subventiile acordate de stat erau mult mai substanțiale.

Între timp a mai existat încă o dispută principială între conducerea urbei şi cea a Asociaţiei „Kölcsey" referitoare la viitoarea conducere a Palatului Cultural şi la eventualitatea gratuităţii accesului la bibliotecă pentru membri asociaţiei. (Despre aceste polemici se găsesc multe amănunte în lucrarea “Az aradi Kölcsey Egyesület története” - „Istoria Asociaţiei Kölcsey"-, apărută la Arad la aniversarea a 130 de ani de la înfiinţarea acesteia în anul 2011,  autori fiind Almási Gábor, Jankó András și Fekete Károly). Repetarea lor ar fi de prisos.

La un moment dat s-a vorbit şi despre eventuala abandonare a proiectului generos, având în vedere greutăţile apărute în timpul construcţiei gării feroviare, unde lucrările se împotmoliseră de câteva ori, în vreme ce preţurile creşteau neîntrerupt. Constructorii Palatului Cultural au lucrat însă repede şi cu seriozitate. Arhitectul Szántay a fost atent la toate detaliile. Tot el a proiectat toate lucrările interioare, de la cele mai mici corpuri de iluminat până la scenă, supraveghind personal executarea lor.

Aici apar şi deosebirile între cele două palate de pe Mureş. Primarul Bernády de la Târgu-Mureş a angajat cei mai buni proiectanţi din acele vremuri, personaje marcante ale arhitecturii secesioniste de la Budapesta (Jakab Dezso şi Komor Marcell.), dar şi cei mai buni designeri; Róth Miksa, Nagy Sándor, Körösfői - Kriesch Aladár (18). Dimpotrivă, Aradul era cunoscut deja în ceea ce priveşte încrederea în arhitecţii şi meşteşugarii locali. Toate fazele de construcţie; de la zidărie până la tâmplărie — au fost executate de meşteri locali de la firmele Kenderessy, Stohl, Kohn, Kotsis, Mairovitz, Urbán, respectiv fabricile Weitzer şi Benoid, care au contribuit cu lucrări de calitate şi executate la un nivel ridicat, chiar artistic. Şi interiorul a fost executat în mare parte de către anteprenori arădeni, inclusiv cele mai mici detalii, dovedind peste tot talentul şi bunul lor gust. Doar scaunele şi lojele au fost aduse din Budapesta.

Cu toate acestea, cheltuielile planificate iniţial au fost cu mult depăşite, suma totală ajungând la 1.100.000 de coroane. Dar în cele din urma, în luna iulie 1913 lipseau doar ultimele finisaje; astfel că inaugurarea oficială a putut fi planificată pentru cea de-a doua jumătate a lunii octombrie.

Armonia stilurilor arhitecturale

Ce impresie emană, de fapt, eclectica Citadelă culturală arădeană?

Însumând părerile turiştilor care ne vizitează oraşul — autorul fiind şi ghid turistic — expresia cea mai uzitată şi nimerită ar fi; impozantă.

Faţada aminteşte de pantheoanele greceşti de inspiraţie neoclasică, dar se regăsesc şi elemente neorenascentiste. Un larg rând de trepte duc spre intrarea principală, după care şase stâlpi în stil corintic sprijină grandiosul timpanon. Muzele înconjurate de harfe ce decorează timpanonul simbolizează funcţia esenţială a clădirii; lectura, muzica şi contemplaţia. Turnul pătrat este acoperit de un coif în formă de piramidă, iar la colţuri de stâlpi ce amintesc de turnuleţe.

Proiectantul a acordat o atenţie deosebită părţii dinspre bulevardul deja existent atunci în linii mari, aceasta fiind realizată în stil neorenascentist italian. Alături, partea dinspre parc aminteşte de castelul Huniazilor. Micul balcon reprezintă stilul neoroman, dar în detalii sunt prezente şi elemente neogotice şi neobaroce. Sculpturile de pe frontispiciu au fost executate de Rubleczky Géza. Tot el a lucrat şi sculpturile din foaier şi din sala de concerte.(19) În cele două părţi ale faţadei, sub câte o mică cupolă, două rânduri de trepte cu parapet duc la intrările secundare. În foaierul spaţios, treptele de marmură roşie conduc, pe două direcţii, spre galerie, a cărei foaier este prevăzut cu parapet în formă de arc de cerc din marmură şi balustrade din fier forjat. Uşile uriaşe sunt împodobite cu decoraţiuni de cupru.

Decoraţiunile interioare au fost realizate în mod accentuat sub semnul secesionului, la limitele bunului gust, fără exagerări cu elemente decorative. Fresca de pe tavanul foaierului reprezintă sistemul solar şi cometa „Halley" care a trecut prin apropierea Pământului în acel an. În foaier s-a montat o placă de marmură cu numele celor care au contribuit la realizarea construcţiei, care însă a fost îndepărtată sau zidită ulterior. Candelabrele şi geamurile din flintglas din sala de concert nu sunt supradecorate. Și acest lucru dovedeşte bunul gust, rafinamentul constructorilor şi dă o notă distinctă, de eleganţă Palatului nostru.

După dispute îndelungate, Asociaţia „Kölcsey" a ajuns la o înţelegere cu conducerea oraşului în privinţa impărţirii şi utilizării clădirii şi astfel s-a putut începe şi aranjarea interioarelor. S-a început mutarea Muzeului de Relicve şi a Bibliotecii. Primul director al noului institut cultural a fost Varjassy Árpád, consilier regal şi preşedintele Asociaţiei „Kölcsey", care a avut mari merite în organizarea colecţionării relicvelor şi a deschiderii primei expoziţii publice.(20)

Biblioteca „Kölcsey ", împreună cu moștenirea familiei număra la acea vreme 18.000 de titluri şi 25.000 de volume.(21) În clădire s-a asigurat loc şi unei săli de lectură spaţioase, iar Muzeul Relicvelor a primit trei săli la etajul I. Colecţia de arte frumoase ce cuprindea picturi şi sculpturi a fost aşezată în sala cea mai mare de la etajul al doi, care avea iluminare naturală prin tavanul etajului.

Muzeul Naţional de Arte Frumoase din Budapesta a donat Palatului Cultural 73 de picturi în ulei şi acuarelă pentru întemeierea unei galerii valoroase. Aşa au ajuns la Arad tablouri pictate de artişti valoroşi, precum Munkácsy Mihály, Lotz Károly, Liezenmayer Sándor, Iványi-Grünwald Béla, Feszty Árpád şi Zichy Mihály. Valoarea donaţiei primită de la Budapesta a fost evaluată atunci la suma de 232.000 de coronae.(22) Nici acest gest nu a fost unic, deoarece şi cei de la Târgu-Mureş au primit un număr de 63 de tablouri.(23) Trebuie menţionat că aceste opere artistice primite de la Budapesta au rămas definitiv la Arad.

Pentru o ultimă paralelă, amintim că sala de concerte de la Palatul Culturii din Târgu-Mureş are aproximativ aceeaşi mărime ca şi cea din Arad, doar că acolo sala de concerte a fost dotată şi cu o orgă foarte valoroasă şi performantă. Sala noastră însă are o acustică net superioară.

În luna octombrie a anului 1913 a sosit şi vremea dării în folosinţă a Palatului Cultural din Arad.

Bucuria inaugurării

Ziua cea mare a fost a fost fixată pe 26 octombrie. De fapt, organizatorii au planificat inaugurarea cu o zi mai repede, motiv pentru care în unele documente figurează data de 25 octombrie — numai că, din cauza faptului că unii invitaţi de onoare nu au putut sosi la data fixată, festivitatea inaugurală s-a ţinut pe data de 26 octombrie 1913. De exemplu, actriţa Jászay Mari, pictorul Jendrassik Jenő şi sculptorul Róna József au sosit cu trenul de la ora 12,00, în vreme ce scriitorul şi parlamentarul Herczeg Ferenc, profesorul Ilosfalvy Lajos, precum şi redactorul şi scriitorul Rákosi Jenő au sosit şi mai târziu.

Au fost invitate la festivitatea inaugurală şi alte mari personalităţi ale vremii, ca de exemplu renumitul profesor, istoric şi academician Márki Sándor care a fost o perioadă şi preşedintele Asociaţiei „Kölcsey", dar care la momentul respectiv nu mai trăia la Arad, precum și scriitorul Tömörkény István, directorul Muzeului din Szeged, poetul Szabolcska Mihály sau Szendy Árpád, directorul Academiei de Muzică din Budapesta. Cu toate că festivitatea inaugurală principală a fost mutată pe data de 26 octombrie, nici ziua de 25 octombrie nu a trecut fără eveniment. S-a ţinut un concert extraordinar, în faţa unei săli arhipline. „În aceste zile notabilităţile culturale ale Ungariei au ,fost musafiri ai Aradului. Au venit la noi să se bucure împreună cu noi, ca prin prezenţa lor să ridice nivelul sărbătorii noastre, când inaugurăm și dăm în slujba oamenilor impozanta instituție de cultură a oraşului nostru" — scria ziarul Függetlenség în ziua de 28 octombrie 1913.

În numele Asociaţiei Philharmonia, Mandl Vilmos a rostit o cuvântare, mulţumind tuturor celor care au făcut ceva pentru ridicarea minunatului edificiu. A lăudat separat talentul şi simţul artistic al arhitectului Szántay Lajos. Orchestra Societăţii Philharmonia — secondată de cea a Teatrului Naţional Arad şi de cea a Centrului Militar Arad au interpretat compoziţia „Sunete de sărbătoare", compusă şi dirijată de către Contele Zichy Géza. Apoi a preluat bagheta de dirijor Zellner Sándor, iar orchestra a interpretat prima parte a „Simfoniei în h-mol" (și bemol minor) de Schubert, apoi piesa „Nunta la ţară" de Goldmark şi L'Arlesienne de Bizet, după care concertul s-a încheiat cu uvertura muzicală cât se poate de potrivită momentului, Van die Weihe des Hauses („Inaugurarea casei") a lui Beethoven.

A doua dimineaţă, la festivitatea propriu-zisă, musafirii au umplut până la refuz sala de spectacole a noului edificiu cultural. După intonarea Imnului — care a fost cântat de către un ansamblu coral format din corurile reunite din Arad — actriţa Jászai Maria a recitat poezia „Prolog" a poetului Herczeg Ferencz, scrisă special pentru acest eveniment. A urmat ministrul culturii Jankovich care a rostit o scurtă alocuţiune. Discursul de inaugurare a fost rostit de către scriitorul şi ziaristul Rákosi Jenő, fiind urmat de cel al primarului Varjassy Lajos, mai apoi de preşedintele Asociaţiei „Kölcsey"; Varjassy Árpád şi de Ioan Ignatie Papp, episcopul ortodox al Aradului. După rostirea alocuţiunilor inaugurale, primarul oraşului l-a rugat pe Varjassy Árpád, preşedintele Asociaţiei „Kölcsey", să primească cârmuirea noii instituţii culturale tocmai inaugurate. Au urmat apoi şi alte cuvântări rostite de către invitaţi — preşedinţi de asociaţii culturale, deputaţi, reprezentanţii altor oraşe — care au evidenţiat importanţa edificiului inaugurat. Festivitatea inaugurală s-a încheiat cu recitarea poeziei „Szózat" scrisă de poetul Vörösmarty Mihály.

După programul inaugural participanţii la festivitate au fost conduşi într-un tur al  întregii clădiri a Palatului Cultural. S-a vizitat Muzeul Relicvelor, expoziţia cu vestigii preistorice, galeria de tablouri, biblioteca, iar la subsolul clădirii expoziţia de covoare a întreprinzătorului Domán Sándor, precum şi exponatele de faianţe și majolică a Fabricii de la Hódmezővásárhely.

La prânz musafirii au servit masa la restaurantul Hotelului „Crucea Albă" (actualmente Hotel „Ardealul"). După masă au participat la o recepţie la Primărie, iar seara au vizionat piesa „Falu rossza" la Teatrul Naţional din Arad.(24)

„Din alocuțiunile rostite s-a remarcat în mod deosebit cuvântarea chibzuită a episcopului român Ignatie I. Papp care a accentuat necesitatea convieţuirii paşnice între cetăţenii de diferite limbi" — a remarcat cotidianul „Függetlenség” ("Independenţa") în 28 octombrie 1913. Jurnalul arădean „Românul" din 29 oct.1913 a scris despre acest eveniment sub titlul: „Momente de mare sărbătoare ungurească."

Szántay Lajos a realizat o capodoperă. Nu întâmplător s-a scris despre el mai târziu că dacă ar fi proiectat doar această clădire, și singură ar fi fost suficientă pentru ca numele lui să intre în galeria personalităţilor de seamă ale Aradului (25.) Placa comemorativă pentru cinstirea arhitectului Szántay Lajos a fost aşezată pe clădirea proiectată de el pe strada Horia, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, în anul 2011. Tot în acel an, a mai fost aşezată de către Primăria Municipiului Arad şi Asociaţia Kölcsey şi o altă placă comemorativă pe peretele Palatului Cultural în cinstea proiectantului, cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la înfiinţarea asociaţiei. În cariera arhitectului construirea Palatului Cultural a fost un moment crucial. Când a primit însărcinarea nu avea nici o realizare de răsunet, nimic nu prevestea talentul său de excepţie. Dar la terminarea construcţiei avea deja încă alte câteva realizări remarcabile în portofoliul său, ca de exemplu; Biserica Evanghelică-Luterană, aşa zisa Biserică Roşie şi casa parohială de lângă ea, Palatul Bohus de pe actuala stradă Vasile Goldiş sau Palatul Szantay de pe strada Horia pe care a şi fost aşezată placa comemorativă.

În perioada respectivă arhitectul a ajuns pe culmile carierei, ocupând un loc important și în viaţa socială a oraşului. Dar bucuria lui nu a fost deplină. Trebuia să suporte acuzaţii din partea unor duşmani invidioşi, cum că ar fi preluat detalii importante de la colegii săi care au trimis proiecte la concurs. Cu timpul însă acuzaţiile răutăcioase au fost date uitării iar arădenii au fost şi au rămas până astăzi mândri de această nouă instituţie, de frumuseţea și eleganţa clădirii, de acustica excepţională a sălii, stârnind invidie din partea vecinilor urbei.

În ziarul de mare tiraj „Vasárnapi Újság" de la Budapesta din 2.11.1913 a apărut pe prima pagină fotografia Palatului nostru, iar pe pagina doi au fost relatate pe larg evenimentele ocazionate de inaugurarea festivă. În scurt timp Palatul Cultural a devenit clădirea emblematică a oraşului, imaginile fotografului arădean Ruhm Ödön au înconjurat toată ţara, iar mai târziu fotografiile palatului au fost folosite la tipărirea multor vederi, citadela culturală a Aradului devenind cunoscută în toată ţara.

Marea operă a fost deci finalizată. A urmat o sarcină la fel de grea; utilizarea  clădirii conform destinaţiei, animarea încăperilor dintre pereţii săi cu un climat de emulație și efervescență culturală.

Vântul prevestitor al războiului

Primul concert care a fost găzduit după inaugurare de noul Palat Cultural din Arad a fost susţinut pe data de 23 noiembrie 1913 — deci la o lună după festivităţile inaugurale — de către Asociaţia Philharmonia. Au fost interpretate „Concertul în sol major pentru pian" al lui Beethoven şi câteva arii din operele lui Verdi. Cu această ocazie a fost achiziţionat şi un pian pentru concerte, marca „Bösendorfer".(26)

După angajarea personalului necesar funcţionării corespunzătoare a instituţiei s-a început activitatea de zi cu zi, motorul fiind şi de această dată Asociaţia „Kölcsey". Cărţile din Bibliotecă, mobilierul donat de către Fabian Gabor (27), precum şi colecţia de numismatică Abray au fost catalogate. De asemenea, au fost preluate cărţile vechi colecţionate şi deţinute pană atunci de Liceul Regal. În plus, colecţia de relicve privitoare la Revoluţia paşoptistă s-a îmbogăţit şi cu documentele familiei Bohus. Cu alte cuvinte, a fost dată în funcţiune o instituţie culturală multifuncţională, fiind asigurate în sfârşit toate condiţiile pentru organizarea unor expoziţii muzeale sau artistice de excepţie, loc corespunzător pentru expunerea şi pentru conservarea cărţilor, sală de lectură pentru cititori, precum şi o sală monumentală şi de o calitate acustică deosebită pentru concerte.

Cu toate acestea, vizitatorii n-au avut prea mult timp să se bucure de beneficiile acestei instituţii de cultură, deoarece suflul Primului Război Mondial avea să schimbe totul. Dar, până la începerea războiului s-a mai intâmplat câte ceva. La Muzeul Relicvelor au ajuns rămăşiţele pământeşti ale generalilor Schweidel József şi Lazar Vilmos, exhumaţi în toamna anului 1913 din şanţul Cetăţii.

Biblioteca orăşenească de la Palatul Cultural a devenit foarte populară într-un timp destul de scurt, cu toate că la acea vreme în urbea noastră, alături de bibliotecile şcolare şi profesionale, funcţionau şi câteva biblioteci particulare renumite: biblioteca „Lőbl", biblioteca „Krispin", biblioteca „Kerpel" și altele. Ca să exemplificăm, biblioteca „Kerpel Izsó" avea un fond aproximativ de 100.000 de volume. La un an de la inaugurare, în 1914, biblioteca de la Palatul Cultural avea 10.199 de cititori care împrumutaseră deja un număr 111.976 de cărţi. Menţionăm faptul că la acea vreme împrumuturile nu erau gratuite, ci cu taxă, iar Asociaţia „Kölcsey" obţinea o bună parte din capitalul de funcţionare tocmai din taxele provenite din împrumutul de carte.(28) Primul bibliotecar-şef a fost Farkas József, cel care a catalogat donaţiile Atzél, Fábián și Czárán.

De parcă n-ar fi fost suficiente necazurile prilejuite de Primul Război Mondial, că în anul 1915 s-a stins din viaţă Varjassy Arpád, preşedintele Asociaţiei „Kölcsey" şi directorul Palatului Cultural, un om cu un talent înnăscut de organizator, care a activat cu foarte multă eficienţă atât în procesul de fondare, cât şi la conducerea Palatului Cultural. În plin război Palatul Culturii a rămas fără director, fără o personalitate cu adevărat conducătoare. Pe de altă parte, au apărut şi alte probleme legate tot de război, ca de exemplu înrolările repetate ale personalului.

În faţa acestor provocări Asociaţia „Kölcsey" căuta omul potrivit la locul potrivit. Pentru postul de director al Palatului Cultural au fost propuse două personalităţi ale momentului: istoricul Márki Sándor şi reputatul scriitor Gárdonyi Géza. Márki Sándor fusese în anii '80 profesor la Liceul Regal din Arad şi scrisese Monografia judeţului Arad — lucrare în două volume care este şi în prezent o lucrare de referinţă pentru istoria judeţului nostru — luând parte activă la viaţa culturală a urbei. În schimb, la acea vreme Márki Sándor era deja profesor universitar şi nu a dorit să renunţe la catedră.

Gárdonyi Géza a lucrat în tinereţea sa câteva luni în Arad, ca jurnalist. Nu s-a acomodat cu munca redacțională şi s-a mutat la Eger, unde a scris apoi romanul său de succes „Egri csillagok” („Stelele din Eger"). Periplul său arădean era legat de memoria tatălui său, care fusese armurier în armata lui Kossuth, iar după Revoluţie a fost condamnat la închisoare, ispăşindu-şi pedeapsa în Cetatea Aradului. Amintirile tatălui său l-au adus pe tânărul şi romanticul jurnalist la Arad, la revista „Arad és Vidéke", unde după doar câteva luni, redactorul care l-a invitat inițial l-a sfătuit mai apoi să renunţe la gazetărie. Mai târziu, fiind pe culmile gloriei scriitoriceşti, poate că ar fi dat uitării momentele debutului nefericit de la Arad, dar numirea lui pe postul de director al Palatului Cultural a fost contestată de mulţi contemporani, mai ales de către cei care-i reproşau lipsa calificării profesionale pentru acest post. Până la urmă el însuşi a refuzat oferta primită, printr-o telegramă cât se poate de politicoasă, motivând că nu ar fi potrivit pentru funcţia de director al Palatului Cultural din Arad. Despre această temă putem citi alte amănunte în lucrarea lui Ficzay Dénes, „Gárdonyi Géza la Arad" (Emlékkönyv, Arad, 2007, pag. 130-131). Până la urmă a fost numit pe funcţie profesorul arădean Fényes Dezső. Noul director a dorit să înfiinţeze şi o secţie de ştiinţele naturii, însă din cauza morţii sale premature acest proiect a eşuat.

În timpul războiului Asociaţia „Kölcsey" a organizat serate literare şi spectacole caritabile, dorind astfel să contribuie la cheltuielile întreţinerii instituţiei şi la reorganizarea secţiei de artă. Mai târziu, dorind să anime viaţa culturală din Arad şi să alunge disperarea oamenilor cauzată de război, Asociaţia „Kölcsey" a organizat şi un concurs literar. În timpul revoluţiei din Ungaria, ce a urmat Primului Război Mondial, apoi în timpul terorii albe şi a ocupaţiei franceze, s-a considerat că cel mai înţelept lucru este supravieţuirea, păstrarea şi ocrotirea valorilor spirituale inestimabile care au fost colecţionate în Palatul Cultural din Arad.

Asociaţia „Kölcsey", în calitate de „coordonator extern" al celor trei instituţii de cultură în acea perioadă şi mai ales după 17 mai 1919, data intrării armatei române în Arad, s-a situat pe o poziţie de aşteptare. Într-o perioadă politică destul de tulbure, în 1919 a urcat la pupitrul sălii de concerte Carl von Garaguly — ajuns ulterior dirijor de renume mondial — iar Palatul Cultural a găzduit în acele vremuri, în sala mare, mai multe conferinţe şi evenimente politice. Odată cu schimbările petrecute pe plan politic, noua administraţie a pus accent pe promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti. În această situaţie rolul Asociaţiei „Kölcsey" a trecut într-un plan secundar, cu atât mai mult cu cât şi-a pierdut şi calitatea de persoană juridică.

La acea vreme încă nu fusese făcut public manifestul lui Kós Károly intitulat Kiáltó Szó (29) şi nici eminentul publicist al ziarului Függetlenség, dr. Krenner Miklos (30), nu-şi scrisese încă studiul “A kisebbsgi ildom” (,,Decenţa minorității"), care ar fi putut constitui pentru maghiarime posibilitatea recunoaşterii celor mai urgente probleme ale statutului de minoritate. La acea vreme dr. Krenner Miklos încă mai lucra la proiectele sale strategice din domeniul culturii, pe care le însuma astfel: „Pe  noi, maghiarii din est, încorporaţi definitiv prin ratificarea păcii în corpul unui stat străin, ne interesează în primul rând ca pe teritoriul românesc să se dezvolte nestingherit cultura."

Perioada de după destrămarea Imperiului

Controlul asupra Palatului Cultural fost preluat până 1921 de către Inspectoratul de Cultură din Ardeal, iar mai târziu, după un an, a fost preluat de către Primărie. Primul director român a fost profesorul Nichi Lazăr, care a ocupat această funcţie până în anul 1944. Sub conducerea lui Muzeul s-a străduit să se acomodeze cât mai repede noilor cerinţe şi structuri social-politice. Din concepţiile noului director reţinem îmbogăţirea patrimoniului Muzeului cu obiecte și exponate din moştenirea culturală românească, mai ales din zona Aradului, precum şi îmbogăţirea numărului de cărţi româneşti din bibliotecă. Sala mare a Palatului Cultural a găzduit tot mai multe evenimente culturale româneşti.

Un eveniment remarcabil al anilor '20 a fost donaţia făcută de către văduva profesorului Alexandru D. Xenopol, Coralia Xenopol, care respectând ultima dorinţă a soţului ei, a dăruit Bibliotecii Palatului Cultural o parte dintre cărţile renumitului savant; circa 2.200 de volume scrise în mare parte în limba română. Drept recunoştinţă, începând din ziua de 21 mai 1921, piaţa din faţa Palatului Cultural şi Biblioteca Judeţeană poartă numele „Alexandru D. Xenopol" (între timp, piaţa a fost redenumită după George Enescu).(31)

În Consiliul orăşenesc s-a hotărât amplasarea în zona verde din faţa Palatului Cultural a unor busturi, reprezentând personalităţi de seamă ale culturii româneşti. Astfel au fost ridicate busturile lui A.D. Xenopol şi George Coşbuc în anul 1929, ambele fiind opera sculptorului Gheorghe Groza din Moneasa. Mai apoi, în anul 1930 au fost aşezate şi busturile altor personalităţi româneşti marcante: Gheorghe Popa de Teiuş, Ioan Rusu-Şirianu, Mircea V. Stănescu şi Petru Pipoş, definitivându-se astfel aleea actuală.(32)

Conducerea urbei a intenţionat în luna iulie a anului 1925 să mute Statuia Libertăţii, demontată în luna iulie, în incinta Palatului Cultural. Spaţiul s-a dovedit însă neîncăpător pentru elementele statuii, astfel că s-a ajuns la depozitarea lor în magazia de lângă Turnul de Apă. Plachetele de bronz cu efigiile celor treisprezece generali martiri au ajuns până la urmă în depozitul Muzeului. Această încăpere din curtea Muzeului a devenit „domiciliu forţat" şi pentru plăcile comemorative sau pentru busturile de o valoare inestimabilă şi reprezentative pentru cultura maghiară care au fost îndepărtate în perioada interbelică de pe clădirile sau spaţiile publice din oraş. Fireşte, ne referim la cele care nu au dispărut. Aici au ajuns la mijlocul anilor '70 şi o mare parte dintre exponatele Muzeului de Relicve, desfiinţat din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

Foaierul şi sălile Palatului Cultural au găzduit şi expoziţii ocazionale de artă. În perioada interbelică aici au fost vernisate expoziţii cu lucrări aparţinând unor artişti consacraţi: Anyos Viola, Beleznay István, Nicolae Chirilovici, Petru Feier, Romul Ladea, Cornel Minişan, Pataky Sándor, Sima Dezső, Iulian Toader junior, Szántó György, etc. Publicul arădean a luat contact pentru prima dată cu lucrările marilor pictori români; Aman, Grigorescu, Iser, Tonitza — cu ocazia unor expoziții organizate la Palatul Cultural în anul 1924. Mai târziu, sculptorul Marcel Olinescu a înfiinţat gruparea de artă „Pro Arte". Apariţia publică a grupării a avut loc tot în cadrul acestei instituţii. (33)       

Invitaţii filialei arădene a Societăţii culturale ASTRA - Nicolae Iorga, Onisifor Ghibu, Sextil Puşcariu și alții - şi-au ţinut conferinţele publice în sala de concerte. Tot aici au fost organizate serate literare ale celor mai mari scriitori din Bucureşti.

În Palatul Cultural a activat şi Societatea „Ady" care a luat fiinţă în anul 1926, cu durată efemeră, la inițiativa redactorului şi mai apoi scriitorului şi traducătorului remarcabil Franyo Zoltán. Pe lângă promovarea operei marelui poet Ady Endre, această societate a propus şi iniţiat colaborarea româno-maghiară pe tărâmul culturii. După eşecul revistelor Genius în 1924 şi Uj Genius, Franyo Zoltán a inițiat formarea unei grupări literare cuprinzând scriitori români şi maghiari, fără a avea însă rezultatul scontat. Expunerile lui Krenner Miklós, Dálnoky Nagy Lajos, Tabéry Géza, Kuncz Aladár au încercat să recucerească publicul maghiar, care se obişnuia cu greu cu statutul de minoritar.

Pentru Asociaţia „Kölcsey" care avea încă sediul oficial în Palatul Cultural, construirea sălii festive în incinta Palatului a constituit o reală gură de oxigen. Din iniţiativa Ordinului Minoriţilor în anul 1927 s-a inaugurat în curtea bisericii romano-catolice sala de spectacole ce corespundea din toate punctele de vedere cerinţelor epocii,  amenajată pe baza proiectului arhitectului arădean Szömörkényi Rudolf. Decoraţiunile interioare  au fost proiectate de către Weil József. Aici au apărut pe scenă cu ocazia diferitelor evenimente şcolare elevii Liceului Romano-Catolic, în mai multe rânduri. În aceeaşi curte funcţiona editura şi tipografia revistei  culturale “Vasárnap” („Duminica”), clădirea având spaţii şi pentru birouri — fapt deosebit de potrivit, în situația dată, pentru găzduirea evenimentelor culturale maghiare.

Treptat, acest spaţiu a preluat rolul de centru al evenimentelor culturale maghiare. Practic, aici s-a instalat statul major al Asociatiei „Kölcsey". Dacă înainte, cu ocazia unor serate literare sau prelegeri ştiinţifice, se umplea sala mare a Palatului Cultural, acum sala Palatului Minoriţilor — mult mai mică — ori cea de la Casa de Cultură a Meşteşugarilor (astăzi Teatrul de Marionete ) ce fusese construită între timp, se dovedeau  neîncăpătoare pentru publicul maghiar.

Galeria de Artă a Palatului Cultural a început în aceşti ani să achiziţioneze lucrările marilor pictori români: Aman, Grigorescu, Luchian, Tonitza etc.

George Enescu a concertat în sala Palatului Cultural pentru prima oară în anul 1922, după care a revenit să concerteze încă de opt ori. Aici a preluat în anul 1931, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, titlul de cetăţean de onoare al Aradului.(34) Sala de concerte şi-a desfăşurat activitatea nestingherit în perioada dintre cele războaie mondiale. Numeroşi muzicieni şi dirijori ai vremii au apărut pe podiumul sălii de spectacole, printre aceştia numărându-se tenorul Traian Grozăvescu, pianiștii; Dohnőnyi Ernő, Arthur Rubinstein, Bartók Béla (1924, 1926), Kodály Zoltán (1934), Fischer Annie (1936), violoniştii Jacques Thibaud și Natha Milstein (1936), George Enescu (1923, 1927, 1936, 1937, 1942 şi 1943) și alții.

Un eveniment important l-a constituit concertul jubiliar al Societăţii Philharmonia care a avut loc cu o mică întârziere la începutul anului 1934, în cinstea împlinirii a 100 de ani de la inaugurarea Conservatorului de Muzică din anul 1833. Acest concert a constituit, de fapt, ultimul spectacol public al orchestrei, după care practic s-a destrămat.

În aceşti ani eminentul profesor de istorie al Liceului Romano-Catolic, dr. Kara Győző a efectuat catalogarea cărţilor bibliotecii deoarece numeroase cărţi rare şi incunabule din colecţia bibliotecii Orczy-Vásárhelyi (aproximativ 20.000 de volume) ce fuseseră depozitate mult timp în spaţiul Liceului Regal (Liceul „Moise Nicoară" de astăzi) au fost trecute în posesia bibliotecii judeţene. Tot aici au ajuns şi cărţile rămase din moştenirea uneia dintre personalităţile  marcante ale Marii Uniri, Vasile Goldiş. Inventarierea acestor cărţi s-a realizat de către un excelent profesionist în domeniu, Nestor Covaciu. În cea de-a doua jumătate a anilor 1930 biblioteca a fost închisă pe parcursul a două luni.

Muzeul Relicvelor revoluţiei paşoptiste care înainte era cel mai vizitat punct al Palatului Cultural — era deschis acum doar patru zile pe săptămână, iarna fiind închis. Colecţia nu s-a mai îmbogăţit, numărul vizitatorilor abia trecând de 2.000 de persoane. Secţia de arheologie a Muzeului a fost reorganizată pe baze ştiinţifice de către profesorul clujean Roska Márton, ca o recompensă pentru săpăturile arheologice anterioare, organizate în imprejurimile Aradului.

În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, un eveniment de seamă l-a constituit continuarea săpăturilor în Cetate şi în împrejurimile acesteia, sub motivul apărării oraşului de inundaţii, avându-se în vedere totuşi şi eventualitatea găsirii rămăşiţelor pământeşti ale generalilor executaţi pe data de 6 octombrie 1849. De fapt, se continuau săpăturile începute înaintea Primului Război Mondial. Siturile au fost deschise în împrejurimile Cetăţii în intervalul 12 mai — jumătatea lunii septembrie 1932. În cursul săpăturilor conduse de către dr. Kara Győző s-au găsit şi identificat osemintele generalilor executaţi prin spânzurare, lângă osemintele acestor martiri fiind găsite şi cârlige şi resturile stâlpilor. Inginerul Dömötör Bertalan şi pictorul Pataky Sándor au făcut schiţe la faţa locului, notând cu exactitate locul sitului. Directorul Palatului Cultural, Lazăr Nichi a luat şi el parte la 12 lucrări.

Rezultatele descoperirilor a fost cauza numeroaselor polemici ulterioare, mai ales în presa românească. Istoricii români locali se îndoiau de veridicitatea relicvelor, acuzându-i pe participanţii la lucrări de reânvierea forţată a cultului pentru Kossuth. Săpăturile au demontat definitiv şi o falsă teorie - conform căreia locul execuţiei s-ar afla acolo unde se găseşte obeliscul şi unde a fost stabilit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe baza declaraţiilor unor martori oculari. Locul real al execuţiei este cu câteva sute de metri mai înspre cetate, unde se află acum digul Mureşului, de fapt sub drumul de la pod şi cartierul Subcetate, în dreptul cioturilor stâlpilor vechiului pod care se mai vâd şi astăzi, atunci când apa Mureşului este mică.(35)

Între două alarme aeriene

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial activitatea instituţiilor principale ale Palatului Cultural a stagnat, mare parte a valoroaselor obiecte muzeale aşteptând vremuri mai bune împachetate în lăzi. Mai mult, instituţia a avut într-o anumită perioadă şi alte meniri. În unele săli de la parter au fost instalate săli de clase pentru Liceul Romano-Catolic care fusese transformat în spital militar. Acest lucru nu era ceva neobişnuit, în timpul Primului Război Mondial existând situaţii similare.

Palatul Cultural a găzduit pentru o scurtă vreme şi Scoala de Muzică. S-a vehiculat pe atunci chiar şi ideea de a pune în funcţiune şi un cinematograf în Palatul Cultural, astfel ca prin veniturile realizate să se acopere cheltuielile de întreţinere a clădirii. Monumentala sală de concerte a fost închiriată pentru multe evenimente cu caracter diferit decât cel cultural, chiar şi pentru manifestări politice. Din păcate, nu demult s-a practicat ceva asemănător, când au fost scoase chiar şi scaunele din sala de concerte, iar la subsol a funcţionat până şi un bar de noapte. Instituţia în sine, la fel ca şi în perioada anterioară, se găsea în subordinea Primăriei.

După grozăviile războiului, trecerea de la război la pace nu s-a făcut foarte repede. Populaţia se delecta mai mult cu lectura cărţilor. Astfel că, mai întâi s-a deschis sala de lectură a bibliotecii, după cum anunţa ziarul „Patriotul" din 17 iunie 1947. Viaţa muzicală s-a reluat cu debutul orchestrei de amatori de la Intreprinderea de Textile (ITA), înfiinţarea orchestrei fiind iniţiată de către patronul acesteia, baronul Francisc Neuman. Tot atunci s-a reorganizat şi Filarmonica oraşului. Alături de vechii membri, orchestra a fost întregită cu noi absolvenţi ai facultăţilor de muzică. Primul concert de seamă care s-a ţinut în sala mare a avut loc la 19 ianuarie 1948 sub bagheta dirijorului Nicolae Brânzeu (1907-1983), care a preluat funcţiile de dirijor şi director, după plecarea mai tânărului său coleg Nicolae Boboc (1920-1999).

Societatea Philharmonia, cu gloriosul ei trecut şi multele-i reprezentaţii — peste 150 de concerte — a fost aruncată în lada cu relicve ale istoriei în anii democraţiei populare. Atunci, pe baza unei logici ciudate, s-a considerat că începutul orchestrei simfonice este luna aprilie 1948, când oficial a luat fiinţă Filarmonica de Stat, sau practic luna octombrie a aceluiaşi an. Aceasta a reprezentat o desconsiderare a bogatului trecut muzical al oraşului nostru, o încercare de ştergere din conştiinţa publică a ceea putea să fie un titlu de glorie şi un prilej de mândrie locală. Este un lucru cert că în ultimii 60 de ani pe scena Filarmonicii de Stat din Arad au evoluat numeroşi artişti de renume mondial, iar orchestra şi corul au efectuat turnee în Europa şi în Statele Unite ale Americii şi s-au făcut înregistrări muzicale valoroase. De fapt, orchestra simfonică şi Corul Academic sunt veritabilii „ambasadori" ai culturii, spiritualităţii şi toleranţei arădene.

Obiectele şi documentele colecţiei de relicve au numărat, după război, aproape 4.000 de exemplare, în prezent numărul acestora trecând de 17.000.(36) După naţionalizare multe obiecte de artă au ajuns din proprietate privată în posesia Muzeului. În ultimii ani o mare parte dintre aceste obiecte de artă au fost retrocedate foştilor proprietari de drept sau urmaşilor acestora.

După anul 1948 instituţia Palatului Cultural a fost împărţită în trei părţi: Complexul Muzeal, Biblioteca Judeţeană „Alexandru D. Xenopol" şi Filarmonica de Stat Arad. Despre activitatea lor au apărut în ultimii ani studii complexe, pe care nu le mai repetăm şi în materialul nostru. În Palatul Cultural de astăzi funcţionează Complexul Muzeal cu două secții, aparţinând de Consiliul Judeţean, în vreme ce Filarmonica de Stat se afla în subordinea Consiliul Municipal.

Aradul nu şi-a putut permite niciodată să utilizeze Palatul Cultural doar în conformitate cu destinaţia sa. Între pereţii vechi de un secol şi în sălile încăpătoare şi elegante, cu o acustică excepţională au avut loc conferinţe, concerte de muzică populară şi de muzică uşoară, prezentări de cărţi, expoziţii, evenimente şcolare şi chiar baluri. În sala mică, de repetiţii, funcţionează şi acum în anul jubiliar, sala de căsătorii a Primăriei.

Vieţile de sine stătătoare ale celor trei instituţii de cultură arădene, reunite acum un secol în splendida amenajare arhitectonică a Palatului Cultural, constituie şi vor mai constitui cu siguranţă subiectul unor studii ştiinţifice tot mai complexe.

Note:

1.Eliodor Rău (1931 - 2012), dirijor şi compozitor,  directorul Filarmonicii de Stat Arad, între anii 1969-1980.

2.Dorin Frandeş (1949) dirijor şi director al Filarmonicii de Stat din Sibiu (1971-1987) şi din Arad, între anii 1987 şi 2010.

3.Bernády György, primarul oraşului Tg. Mureş între anii 1902-1913 şi 1926-1929. Sub conducerea lui a avut loc modernizarea oraşului şi au fost construite capodoperele secesioniste; clădirea Primăriei şi Palatul Culturii.

4.Bernády György: Casa de Cultură din Tg. Mureş, ziarul „Népújság" din 20. februarie 2002.

5.Ghid de oraş: Arad (Eugen Glück, Alexandru Roz), Bucureşti, 1982, p-62.

6.Momente din istoria lecturii publice din Arad şi judeţul Arad. Arad, 2006, pag. 131.

7.Idem.

8.Zakar Peter, Felicia Aneta Oarcea: „Istoria Muzeului Revoluţiei din 1848-1849 din Arad "-„Az 1848-1849-es forradalom múzeumának története Aradról". La etajul doi al Teatrului orăşenesc s-a deschis la 15 martie 1893 în opt săli spaţioase Muzeul Relicvelor, pag. 195.

9.Rudnyányszky Endre: A Kultúrpalota létesítésének története. (Istoria înfiinţării Palatul Cultural). In: (Almanahul Asociaţiei Kölcsey pentru anii 1914 -1915) Aradi Kölcsey Egyesület Évkönyve az 1914-1915 esztendőre, pag. 24-45.

10.Dr. Dan Brudaşcu: Scrisoare deschisă d-lui Ion Cristoiu, redactor şef al revistei Historia, 30. Sept. 2010. Octavian Goga (1881-1938) - poet român din Ardeal, politician, prim ministru între noiembrie 1937 - februarie 1938. Wikipedia.

11.Zakar Peter, Felicia Aneta Oarcea, ibidem pag. 208 „Az 1848-1849 Forradalom Múzeumának Története Aradról", 208 old. Az emlékező város (Kovách Géza gyűjtései és írásai). Arad, 1999, pag.120.

12.Szántay Lajos (1872 – 1961), unul dintre cei mai remarcabili arhitecţi ai Aradului, proiectantul multor clădiri publice: Palatul Cultural, Palatul Bohus, Palatul Szántay, Biserica Luterană-evanghelică; persoană publică importantă, administratorul bisericii reformate. Tabaković Emil Milan (1860 - 1946) - arhitect arădean eminent, contemporan cu Szántay.

13.Zakar Peter, Felicia Aneta Oarcea, ib. pag. 214.

14.Krenner Miklós: Arad. In: Erdélyi városképek (Arad. în: Ilustraţii urbane din Ardeal), pag. 234

15.Művészet (Arta) nr. 3 din 1902, pag. 221-225. Wikipedia.

16.Ziarul: Függetlenség (Arad), nr. din 11 octombrie 1913

17.Bernády György: A Marosvásárhelyi Közmüvelődési Ház, (Casa de Cultură din Tg. Mureş), ziarul „Népújság" din 20. februarie 2002.

18.Zakar P. şi F.A. Oarcea ibidem, pag. 218.

19.Rubleczky Geza (1881-1970), sculptor. A colaborat o perioada cu renumitul artist Róna József. A trăit în anii 1910 în Arad.

20.Varjassy Árpád (1854 - 1915), profesor şi inspector şcolar timp de 25 de ani, organizator al Muzeului Relicvelor, preşedintele Asociaţiei Kölcsey din anul 1913 până la moartea sa, primul director al Palatului Cultural.

21.Almási Gábor, Fekete Károly, Jankó András: Az Aradi Kölcsey Egyesület története. Arad, 2011, 58. old., Arad, 2011, pag. 58.

22.Ziarul Függetlenség.11 octombrie 1913.

23.Bernády György: i.m

24.Függetlenség (Arad), Idem

25.Arad Almanachja, 1914 (Sulik Kálmán, Brukner Lajos, Irinyi Jenő, Marot Sándor). (Almanahul Aradului ), pag. 253.

26.Zakar Peter, Felicia Aneta Oarcea ib. pag. 228.

27.Fábián Gábor (1795 - 1877), scriitor, poet, traducător, politician, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe.

28.Ziarul Függetlenség. 11 octombrie 1913.

29.Kós Károly (1883-1977), arhitect, scriitor, grafician. Împreună cu Paál Árpád și Zágoni István în 1924 scot manifestul intitulat Kiáltó Szó „Strigătul„ în care formulează sarcina maghiarimii în noua situaţie politico-socială, ajunsă în situaţie de minoritate.

30.Krenner Miklós (1875 — 1968), profesor, scriitor, unul dintre publiciştii cei mai însemnaţi din Ardeal. A fost locuitor al Aradului aproape trei decenii. În “Újságíró Almanach 1927” (Almanahul Jurnalistului 1927) a publicat studiul “A kisebbsegi ildom” („Decenţa de minoritar")

31.A.D. Xenopol (1847 — 1920), istoric român, profesor, filosof, istoric literar, profesorul lui Nicolae Iorga. După moartea eminentului istoric, o parte a vastei sale biblioteci a fost donată de către Coralia Xenopol Bibliotecii Palatului Cultural din Arad.

32.Gheorghe Popa de Teiuş (1826-1867), avocat, luptător, pentru drepturile civile, primul prefect român al judeţului Arad; Ion Rusu Şirianu (1864-1909), istoric, sociolog, scriitor redactor al revistei arădene „Tribuna Poporului" şi „Tribuna"; Mircea V. Stănescu (1881-1938), luptător pentru drepturile civile, director al revistei Gura Satului: Petru Pipoş (1859 —1913), pedagog, autor de cărţi didactice, profesor la Preparandia din Arad.

33.„Pro arte" - grupare artistică de scurtă durată înfiinţată la Arad de sculptorul Marcel Olinescu în 1936. Între cele două războaie mondiale a organizat numeroase expoziţii la Palatul Cultural.

34.Monografia oraşului Arad. Arad, 1999, pag. 343.

35.A vértanúk sírja (cikkek es adatok). Összegyűjtötte: Ficzay Denes. Sajtó alá rendezte és az előszót írta: Pávai Gyula. („Mormântul martirilor". Culegere de Ficzay Denes. Editor şi prefaţator: Pávai Gyula), Arad, 2008, pag. 142 -149.

36.Muzeul arădean la aniversare. Interviu cu Peter Hügel, director al Complexului Muzeal Arad. în: Jumalul Arădean din 20 februarie 2013.

Ilustraţii: Siska Szabó Zoltán, Jankó Norbert, Puskel Péter (arhiva)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Almási Gábor, Fekete Károly, Jankó András: Az aradi Kölcsey Egyesület története, Arad, 2011.

Arad, Monografia oraşului Arad, 1999.

Aradi Közlöny. („Monitorul de Arad" - cotidian arădean), 25 octombrie 1913.

A vértanúk sírja (Mormântul martirilor). Culegere de Ficzay Denes, Arad, 2006.

Barabás Béla: Emlékirataim. Arad, 1929.

Bernády György: A marosvásárhelyi közművelődési ház. În: Casa de Cultură din Tg. Mureş. Ziarul Népújság, 20 februarie 2002.

Biblioteca Judeţeană A.D. Xenopol Arad: Momente din istoria lecturii publice în municipiul şi judeţul Arad. Coordonator Dan Demşea, Arad, 2006.

Ficzay Denes: A Kulturpalota (Palatul Cultural). În: Aradi séták (Plimbări Arădene). Arad, 2001.

Frandeş Dorin: Spaţii arădene care au găzduit muzica. Piteşti, 2011.

Ziarul Függetlenség din 11 octombrie 1913.

Kiszabadítottuk (szerkesztette: Szepessy László). „Am eliberat-o" (redactor Szepessy László ). Cluj-Napoca, 2004.

Kovách Géza: Az emlékező város - 150 - Arad,  (Amintirile unui oraş — 150 —), Arad, 1999.

Krenner Miklós: Arad. In: Erdélyi városképek, Madách¬, Posonium (Bratislava), 1994.

Lanevschi, Gheorghe: Aradul vremurilor demult apuse, 1834-1914. Cluj-Napoca 1994.

Muzeul arădean la aniversare: Interviu cu Peter Hügel, director al Complexului Muzeal în: Jurnalul Arădean , 20 februarie 2013.

Művészet (Arta), redactor Lyka Károly, 1902, Wikipedia.

Puskel Péter: Arad marad. (Aradul rămâne), Arad,1997.

Puskel Péter: Arad redivivus. Arad, 1998.

Roman Dan: Oamenii de seamă ai Aradului. Arad, 2004.

Rudnyánszky Endre: Visszapillantás az aradi kultúrpalota létesülésének történetére és az intézmény ünnepies megnyitása. In: Az Aradi Kölcsey Egyesület évkönyve az 1914-¬1915. esztendőről. Arad, 1915. („Almanahul Asociației Kölcsey pentru anul 1914-1915")

Sarkadi Nagy Emese: Aradi Kultúrpalota, történeti adatok. (Palatul Cultural din Arad, date istorice), 2010, Wikipedia.

Tomi, Ioan: Filarmonica de Stat Arad la 60 de ani, 1948 — 2008, Ad sexagesimum aniversarium Philharmoniae urbis Arad celebrandum. Arad , 2008, 2009.

Ujj János: Történelmi városkalauz. Arad, 2001.

Ujj János: Arad építészeti emlékei. (Amintirile arhitecturale ale Aradului), Oradea, 2008.

Zakar Péter, Felicia Aneta, Oarcea: „Istoria revoluției de la 1848-1849 din Arad", „Az 1848-1849-es Forradalom Múzeumának Története Aradról. Arad, 2011.