Interesele urbei înainte de toate - Salacz Gyula, primarul reformist al Aradului

Interesele urbei înainte de toate - Salacz Gyula, primarul reformist al Aradului -  micromonografie  scrisă de Puskel Péter. Traducere de Réka Fekete și Lajos Nótáros.

Cuvânt înainte

De ce tocmai Salacz, ar putea întreba cititorul mai puţin familiarizat cu istoria urbei. Răspunsul este la indemână: a fost cel mai longeviv primar al Aradului. Iar în acest lung mandat, de peste un sfert de secol, a lăsat în urmă o moştenire greu de uitat, propunând, prin realizările şi spiritul său, un exemplu de urmat pentru toţi care păşesc în urma sa. Aceste realizări pot fi văzute la tot pasul şi in zilele noastre. Centrul de mare oraş al Aradului, tradiţia sa industrială, instituţiile sale de cultură, cele mai importante clădiri de şcoală au fost construite, fără excepţie, în ultimele decenii ale secolului, în timpul mandatului primarului reformist. A fost primarul care a ridicat Aradul în rândul oraşelor moderne ale Europei Centrale.

Rostul acestei micromonografii nu este, cu toate acestea, omagierea, ridicarea pe un piedestal, cu atât mai puţin cultul personalităţii fostului demnitar. Intenţia noastră este să arătăm că nu este o raritate ca un funcţionar public să devină demn de stima concetăţenilor săi. Nu ne propunem nici să prezentăm în detaliu concepţia administrativă, urbanistică a primarului Salacz. Este mult mai important să prezentăm moştenirea pe care ne-a lăsat-o.

Dacă este adevărat că liderul unui oraş este şi politician în acelaşi timp, iar ca politician este omul momentului, atunci Salacz a fost personalitatea remarcabilă a unui moment istoric de excepţie. Cariera sa curge într-o perioadă de creştere şi dezvoltare a oraşului, insă nici acest om excepţional al perioadei dualismului nu putea realiza mare lucru fără sprijinul colaboratorilor şi al cetăţenilor pe care îi păstorea. Exagerând puţin, am putea afirma că Salacz a fost primul demnitar arădean care dorea şi reuşea să muncească în echipă în timp ce, intransigent, aştepta de la toţi cu care colabora să aibă în vedere înainte de toate interesele comunităţii, ale urbei.

Acesta era crezul său, principiul activităţii sale: interesul oraşului înainte de toate.

Este plăcut să observăm că acest crez este din ce în ce mai prezent în mentalitatea demnitarilor arădeni de acum: este o mare responsabilitate să decizi în numele a peste 170 000 de oameni. Şi pentru prezent şi pentru viitor. Iar decizia în cunoştinţă de cauză poate fi susţinută doar de aceia care sunt în temă cu tradiţia, trecutul şi specificitatea oraşului şi a locuitorilor săi. Cel care crede că aparţine de această comunitate prin trecut, prin familie, dar şi prin muncă şi viitorul pe care şi-l propune. Altfel spus, se identifică cu acest spirit al oraşului care decurge din trecutul său multietnic, multicultural specific. Pentru că a trăi fără cunoaşterea celor trecute este de parcă am fi fără rădăcini şi lipsiţi de aer. Să proiectezi viitorul astfel este de neconceput.

Portretul din Palatul Administrativ, strada numită după el, bustul dezvelit ne arată că urmaşii îl onorează cum se cuvine pe marele predecesor. Cel care în modestia sa proverbială n-a exprimat-o niciodată, demonstrând prin fapte că interesul oraşului era obiectul muncii sale.

În alegerea fotografiilor am fost atent să le aleg pe acelea mai puţin cunoscute şi folosite în diferitele lucrări apărute până acum despre Arad şi arădeni.

Puskel Péter

Oraşul înainte de toate

Dezvoltarea, stagnarea sau rămânerea în urmă a oraşelor dintotdeauna poate fi disociată cu greu de primarii din acele timpuri. Istoria oraşelor din Ardeal, Crișana sau Banat a fost de regulă marcată de primarii în funcţie, de modul în care se raportau aceştia la rolul avut în fruntea urbei: să servească comunitatea sau să-şi petreacă mandatul fără prea mari griji, eventual doar atent la clientela de care depindea funcţia.

Doar liderii cu adevărat importanţi rămân în memoria generaţiilor următoare. Numele lor este imortalizat în nume de cartiere, străzi, şcoli sau fundaţii de diferite feluri. Cei într-adevăr excepţionali sunt imortalizaţi şi în opere de artă.

La Timişoara, centrul Banatului, se disting Török János (1876-1892) şi Telbisz Károly (1885-1914). Pe parcursul lungilor lor mandate, Timişoara a devenit un oraş modern, simbol al convieţuirii dintre diferitele etnii, model al conlucrării. La Târgu Mureş, Bernády György a fost ales în două ocazii diferite în funcția de primar al oraşului. Odată între 1902-1913, mai pe urmă între 1926-1929 când a fost ales şi deputat în Parlament. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca orăşelul de provincie, împodobit cu câteva palate splendide să devină un adevărat centru regional. Memoria sa este păstrată de o fundaţie ce-i poartă numele şi de o statuie impozantă. La Szeged, Pálffy Ferenc este pomenit pentru rolul său în înfiinţarea Universităţii, iar Somogyi Szilveszter a dat numele unui cartier întreg. La Debrecen primarul determinant a fost Simonffy Imre, în al cărui lung mandat oraşul a trecut prin schimbări profunde.

Nici noi, arădenii, n-am dus lipsă de o astfel de personalitate cu gândire care scruta viitorul şi care vedea mult mai departe decât concetăţenii săi contemporani. Salacz Gyula (1832-1915) a fost primar al Aradului timp de 26 de ani între 1875 şi 1901, ocupând astfel locul trei al celor mai longevivi primari din oraşele mari deja pomenite. Activitatea sa de peste un sfert de secol a lăsat urme de neşters, Aradul reuşind un salt de cel puţin jumătate de secol în timpul acesta.

Primul oraş înfrăţit cu Aradul, Gyula din judeţul Békés, îl consideră de asemenea fiu al său, în fond Salacz s-a născut acolo în 31 ianuarie 1832. Tatăl său, Salacz Lajos, a fost avocatul moşiei Wenckheim (1), aşadar nimic mai firesc ca fiul său să-şi înceapă studiile în această localitate. Gimnaziul, în regim individual, l-a urmat tot la Gyula, iar la liceu îl găsim deja la şcoala minoriţilor din Arad. În timpul revoluţiei şi-a întrerupt studiile şi în ciuda vârstei fragede s-a înrolat voluntar în Garda Naţională. Chiar dacă se poate presupune că n-a fost sincer la declararea vârstei, a început ca plutonier, la 17 ani ajungând locotenent, participând în această calitate la luptele de stradă din oraş din 8 februarie 1849 conduse de Asztalos Sandor (2). Muzeul din Arad îi păstrează banderola de gardist şi scurta albastră cu fireturi roşii în colecţia dedicată revoluţiei. (Gyűjteményi & katalógus I. szerk. Kedves Gyula. Szeged 2012. 107. 978, 979 lelt. sz.). Tânărul Salacz a mai luptat în timpul revoluţiei şi în trupele conduse de Perczel Mór (3), cu toate acestea ne putem imagina că luptele din Arad au reprezentat experienţa decisivă pentru tânărul revoluţionar. După înfrângerea revoluţiei, încercând să-şi piardă urrna, îşi va lua bacalaureatul la Oradea. Tot acolo începe studiile de drept pe care le-a continuat la Pesta, diploma de jurist a obţinut-o însă la Viena. Ca proaspăt licenţiat, şi-a început cariera de jurist la Judecătoria din Arad în 1855-56, în anii următori făcându-şi practica necesară viitoarei cariere pe la administraţiile judecătoreşti din Pesta, Tata şi Heves. (Lakatos Ottó: Arad története 111. Arad, 1881. 81-82.). Din acest început sinuos am putea deduce că tânărul jurist era interesat de schimbare şi nou, oarecum nestatornic, urmând ca acest model să fie continuat şi în viitor. Nimic mai fals; în 1851 Salacz obţine licenţa în avocatură şi se stabileşte la Arad. Amintirile legate de oraş, anii de liceu şi luptele revoluţionare la care a participat aici, îi uşurează integrarea rapidă în comunitatea oraşului martirilor. Anii „aventuroşi" rămân doar o amintire, tânărul jurist începând atunci lunga perioadă marcată de îndeplinirea datoriei cetăţeneşti, devenind un adevărat exemplu aI consecvenţei şi rigorii. Nu este surprinzătoare ascensiunea sa rapidă pe scara ierarhică; între 1872-75 este procuror-şef excelând prin spiritul justiţiar şi putere de muncă, trăsături care-l vor caracteriza şi în lunga sa perioadă din fruntea oraşului. Popularitatea sa crescândă a dus în mod firesc la alegerea sa în funcţia de primar, înlocuindu-l în martie 1875 pe bolnăviciosul său premergător, Vörös Pál (4) . A fost ales fără contracandidat şi fără voturi contra de către edilii de atunci ai oraşului. Nici la alegerile din anii următori nu s-a găsit vreun contracandidat mai serios, astfel încât după o vreme lumea a început să spună că Salacz va fi înmormântat de la Primărie, direct de la locul de muncă altfel spus.

Predecesorii

Până în 1848, în conformitate cu obiceiul încetăţenit, Aradul avea în frunte, alternativ, primari sârbi sau germani. Evenimentele revoluţionare au schimbat pentru prima oară acest obicei, atunci când în locul lui Franz Scharfeneder (1843-48), a fost numit Török Gábor (5), cel care nu a reuşit să ducă la bun sfârşit mandatul din cauza înfrângerii revoluţiei dar care, în urma destinderii din anii şaizeci, a fost reales primar în 1861. N-a reuşit însă să termine nici acest mandat, trecutul său revoluţionar nu l-a ajutat în acea perioadă, numită şi a Provizoratului, când funcţionarii înalţi erau numiţi direct de autorităţile vieneze. De altfel, până la apariţia lui Salacz, oraşul nu acorda prea mare importanţă persoanei primarului, majoritatea locuitorilor necunoscându-i nici măcar numele. Şi cu toate acestea numele a doi dintre predecesori merită reţinute.

Heim Domokos (Damascen), edilul de numele căruia se leagă construcţia sinagogii neologe, a stat în fruntea oraşului vreme îndelungată: între 1829 și 1842. În timpul său Aradul a fost declarat oraş liber regesc iar ceremoniile ţinute cu această ocazie au fost orchestrate de el. De altfel generalul de tristă amintire Haynau, cel care a supervizat procesul generalilor revoluţionari, a locuit în octombrie 1849, în locuinţa acestuia din strada care astăzi poartă numele lui Eminescu, la numărul 22-24. În perioada absolutistă postrevoluţionară, arhitectul Heim a mai fost primar pentru doi ani, între 1850-52. În zilele noastre fosta Piaţă de Peşte din Centrul Vechi îi poartă numele. Atzél Péter (1836-1901), urmaşul său, întâiul primar aI epocii dualiste, poate fi considerat un prim reprezentant al primarilor arădeni cu vocaţie de constructori. Atzel, descendentul unei familii nobiliare vechi, şi-a obţinut diploma în drept la Sorbona. Familia a obţinut titlul nobiliar de baron şi moşia de la Ineu la începutul secolului XIX, în vremea impăratului Francisc. Fiind primar între 1867-1871, sub mandatul său a început construcţia clădirii Colegiului Regal (6) Atzel fiind cunoscut, pe de altă parte, ca un ferm susţinător al dezvoltării transportului feroviar local. Fiind numit prefect (ișpan) în 1871, a trebuit să renunţe la continuarea mandatului său, dar a devenit cunoscut la nivel naţional ca deputat. Biblioteca sa particulară, câteva mii de volume, a intrat în fondul de carte al liceului iar mai târziu în fondul Bibliotecii Judeţene. Atzel a devenit cetăţean de onoare al Aradului în 1869.

Însă perioada Provizoratului a lăsat urme adânci în opinia publică, lipsa de popularitate a primarilor datorându-se acestei perioade în care primarul trebuia să fie fără dubii omul austriecilor. Interesul scăzut faţă de alegerile de primar este reflectat şi în presa vremii. Publicaţia Alföld din 11 martie 1875, prezintă alegerile foarte pe scurt la rubrica Diverse. Primul şi unicul cotidian maghiar de atunci din Arad susţine că şedinţa a fost numeroasă: „Momentul cel mai important a fost cel referitor la alegerea primarului; Domnul Salacz Gyula — neavând contra candidat, fiind ales în unanimitate, după depunerea jurământului în ovațiile asistenței a ţinut un discurs foarte apreciat în care a afirmat că încrederea acordată nu poate fi atribuită trecutului său, ci va trebui confirmată prin activitatea sa viitoare.". În cuvântul rostit la preluarea demnității, noul primar a stabilit priorităţile sale: respectarea legalităţii, echilibrarea bugetului, o politică economică de austeritate, găsirea acelor soluţii care servesc binele comunităţii. În mod cert, nici un demnitar din zilele noastre nu putea să schiţeze un plan mai adecvat, însă Salacz nu făcea exerciţii de retorică, spunea ceea ce gândea şi credea, lucru dovedit în deceniile care au urmat în fotoliul de primar al Aradului. Nu i-a fost deloc uşor. La început lipsa de experienţă, mai târziu consecvența şi hotărârea i-au îngreunat activitatea. Cu toate acestea încrederea despre care vorbea la început i-a fost repede acordată şi păstrată până la sfârşit. Primele rezultate au venit rapid. Oraşul a scăpat de datorii fără să crească nivelul de impozitare, iar dezvoltarea a devenit o realitate vizibilă în toate domeniile. Noul primar şi-a creat o imagine demnă, redând astfel şi demnitatea oarecum pierdută a reprezentanţilor administraţiei orăşeneşti. (Lakatos Ottó: Arad története III. Arad, 1881. 82.).

Depăşirea unei moşteniri grele

Titlul atât de mult dorit şi obţinut în 1834, de oraş liber regesc, a oferit o sumă de oportunităţi pentru dezvoltarea oraşului. Însă anii de convulsii politice care au urmat câştigării acestui privilegiu n-au favorizat realizarea dezideratului. Au fost alte „priorităţi", ca să folosim un termen la modă în aceste zile. După tragedia de la Şiria, anii imediat următori au fost folosiţi la renovarea şi reconstrucţia clădirilor distruse de bombardamentul Aradului (7), la relocarea populaţiei dispersate în anii luptelor revoluţionare. De altfel, stagnarea localităţilor importante ale revoluţiei era o chestiune la ordinea zilei. Oraşul era împânzit de agenţi ai puterii, iar arestarea călugărilor minoriţi, implicaţi în punerea în circulaţie a bancnotelor lui Kossuth, n-a ajutat destinderea. Industria meşteşugărească şi comerţul însă erau în plină dezvoltare chiar şi în aceste condiţii vitrege. Rafinăria fraţilor Neumann, fondată în 1851 (8) se dezvolta rapid, la fel şi reţeaua feroviară care lega oraşul de reţeaua naţională şi europeană. Este evident, totuşi, că despărţirea apelor s-a produs odată cu realizarea înţelegerii care a dus la crearea monarchiei dualiste. Din această perspectivă Salacz a ajuns primar într-un moment prielnic. Predecesorii săi nu beneficiau de vânt politic favorabil, în timp ce moştenirea trecutului s-a dovedit deosebit de împovărătoare. Eliberarea de ea cerea un efort important, iar Salacz a fost primul care pornea în condiţii favorabile.

Nu trebuie sa facem eforturi deosebite de imaginaţie să vă schiţăm aspectul Aradului acestei perioade. La mijlocul anilor şaptezeci ai secolului XIX Aradul era o aşezare provincială întinsă printre apele formate de braţele Mureşului. Pe străzile desfundate şi scufundate noaptea în beznă, raţele sălbatice reprezentau o prezenţă firească. Epidemiile erau frecvente; holera în 1872, iar inundaţiile, ca cea din 1879, reprezentau un pericol permanent. „Transportul public" era reprezentat de tramvaiul tras de cai, ţintă a ironiilor locuitorilor, pus în funcţiune în 1869. Lipsa canalizării reprezenta de asemenea o sursă continuă de pericol pentru sănătatea cetăţenilor. Iluminarea nocturnă a străzilor era sporadică şi redusă, lămpile cu ulei din străzile centrale fiind înlocuite de cele cu gaz abia după darea în folosinţă a uzinei Legszesz RT în 1869, dar la început lămpile cu gaz luminau sporadic până la periferii (9).

Imaginaţia noastră se poate ajuta şi de datele statistice aflate în raportul primarului Vörös Pál pentru anul 1874. Aflăm de aici că a început modernizarea străzilor. În acel an mai multe străzi au fost pavate cu piatră cubică de la Bobâlna, respectiv au fost întărite cu pietriş ieşirile spre Pecica şi Radna. Erau în curs peste cincizeci de construcţii particulare dar în acelaşi timp au fost înregistrate 18 incendii. În anul pomenit au murit 960 de persoane de boli infecţioase (variolă, varicelă), respectiv TBC; considerat atunci un adevărat flagel pentru populaţia săracă. Numărul naşterilor n-a depăşit 750, iar mortalitatea infantilă era încă deosebit de ridicată. (Alföld, XV. évf. 8. sz. 1875 jan. 12.) . Din punct de vedere economic imaginea este mai senină: în 1840 la Arad s-a înfiinţat una dintre primele bănci ardelene: Casa de Economii din Arad care se ocupa şi cu acordarea de credite (10). Activitatea ei îndelungată şi fructuoasă a reprezentat un model pentru celelalte instituţii ardelene de acest gen. S-au înfiinţat şi alte bănci, industria mobilei era şi ea în plină dezvoltare. Prin inaugurarea liniei ferate Szolnok-Arad, oraşul a devenit parte a reţelei naţionale de căi ferate, iar în 1871 s-a inaugurat şi segmentul Arad-Timişoara.

Surprinzător, Aradul acestei perioade stătea cel mai bine la capitolul cultură. Reţeaua de şcoli din oraş era peste cele din zonă. Şcoala Ordinului Minorit avea clase de liceu încă de pe la mijlocul secolului al XVIII¬lea. Tot aici se afla, încă din 1812, un corp profesoral de excepţie, cea mai veche şcoală românească pentru învăţători din Ardeal, Preparandia, iar din 1822 şi-a deschis porţile Seminarul Teologic Ortodox. Copiii evrei învăţau în şcoli confesionale.

În 1817, negustorul Jacob Hirschl a construit o clădire de teatru (11) în care trupele de limbă germană, maghiară şi română veneau cu reprezentații. În perioada absolutistă gestul de a merge la teatru era considerat un semn al rezistenţei civice. Conservatorul orășenesc (12) deschis în 1833, din iniţiativă particulară, asigura educaţie muzicală de nivel mediu, o adevărată noutate pentru Europa Centrală. Pentru populaţia românească, în 1863, s-a înfiinţat o fundaţie culturală. A fost terminată şi clădirea Catedralei Episcopale Ortodoxe. În 1871 Aradul a găzduit Conferinţa Medicilor şi Naturiştilor din Ungaria. Este prima conferinţă de natură ştiinţifică care a avut loc în oraş. Și presa vremii este marcată pregnant de multietnicitatea locului: Arader Kundschaftsblatt apare în 1837, Aradi Hirdetö în 1839, urmat de Alföld în 1861, iar în limba română apar pe rând foaia învăţătorilor „Speranţia" în 1869, publicaţia umoristică „Gura Satului" în 1871, iar în anul următor o altă publicaţie de natură pedagogică, „Lumina" (13).

Chiar dacă incipientă, viaţa de la oraş era de pe atunci o atracţie pentru locuitorii zonei din jur, unde traiul era şi mai greu. Populaţia Aradului creştea continuu încă din perioada aşa zisă a reformelor care au precedat revoluţia, la momentul alegerii lui Salacz ca primar ajungând la 32.000 de locuitori. (Ujj János: Árad városiasodásának történetéből, Arad, 2011. 6.), iar în 1901, anul demisiei sale, trecea de 52.000 locuitori. (Dr. Somogyi Gyula Arad vármegye és Árad sz. kir város monographiája. Arad, 1913. 17.). La vremea respectivă, în perspectiva urbanistică din Europa Centrală, Aradul putea fi considerat un oraş de mărime medie.

Aşadar, noul primar, în ciuda crizei economice mondiale declanşate în 1870, a moştenit un oraş în plină dezvoltare economică şi culturală dar în acelaşi timp şi o infrastructură şi administraţie rămasă în urmă şi care purta încă semnele clare ale unei mentalităţi feudale. Sistemul sănătăţii publice era şi el în mare suferinţă. Problema cea mare consta în datoria publică însemnată. Bugetul era secătuit de câteva mari investiţii — clădirea primăriei, a liceului şi a teatrului, care se derulau concomitent (14). Existau două soluţii în faţa noului primar: să oprească investiţiile sau să mărească impozitele. Originalitatea administraţiei conduse de Salacz a constat în găsirea unei soluţii care evita ambele variante.

„Salacz şi-a dat seama că ţara are nevoie de centre provinciale puternice și capabile" (Aradi Közlöny, 30 évf. 172. sz., 1915. július 20.). Trebuie avut în vedere şi faptul că ne aflăm în perioada în care începe o adevărată întrecere între centrele provinciale. Timişoara concura pentru rolul de lider al zonei de sud-est cu Szegedul şi Subotiţa (Szabadka). În rolul de lider al zonei de nord (Partium/Crișana) Oradea a eliminat orice concurenţă. Sibiul şi Braşovul se bazau pe tradiţia săsească în întrecerea cu Clujul pentru rolul de centru al Ardealului.

O curajoasă concepţie de dezvoltare urbanistică

Salacz era convins că Aradul dispune de acele resurse care să-l aducă în postura de centru al zonei de sud a Câmpiei Panonice. Pentru realizarea acestui plan era necesar ca primarul să nu fie blocat în demersurile sale de împotrivirea administraţiei conservatoare şi depăşite de noile realităţi. De aceea, ca o primă măsură, a trecut la modernizarea şi eficientizarea administraţiei. Aceste măsuri i-au adus pentru prima oară epitetul de reformist. Şi era doar începutul; încetul cu încetul, transformarea a cuprins toate domeniile de care răspundea primarul.

Se poate afirma că noul primar este primul înalt demnitar al Aradului care a aplicat consecvent un nou criteriu de selecţie al funcţionarilor: competenţa şi conştiinciozitatea. A rămas fidel acestui crez în întreaga perioadă a mandatului său. Nu era un om al compromisurilor, nu avea urechi pentru cei care veneau în interes propriu, reuşind astfel, mai ales în prima perioadă a „domniei" sale, să-şi facă nenumăraţi duşmani. Rezultatele însă, care n-au întârziat să se arate, îi dădeau dreptate. Pe lângă acestea a reuşit să se „înfrăţească" cu personalităţi de primă mărime din oraş, oameni care vedeau mai bine ca alţii interesele comunităţii: negustorul Andrényi Károly jr., Barabás Béla, deputat, negustorul de vinuri Bing Vilmos, Boros Béni - vestitul inginer feroviar, negustorul Domany József, moşierul Gutzjahr Mihály, notarul Institoris Kălman, Krystyory Janos, preşedinte aI Camerei Comerţ sau medicul-şef Schuszter Imre.

Ca rezultat al acestei consecvenţe, la sfârşitul secolului, până şi cei mai înverşunaţi duşmani ai săi au fost obligaţi să recunoască impresionanta dezvoltare a oraşului, faptul că cei 25 de ani trecuţi au fost, în mod evident, cei mai prolifici din istoria Aradului. Câteva exemple ilustrează poate cel mai bine afirmaţia: apărarea împotriva inundaţiilor a fost o primă prioritate. Inundaţia din 1877, când Mureşul ieşind din matcă a inundat moara Széchenyi din zona centrală, a reprezentat o adevărată probă de foc (15). Printr-o exemplară organizare, stricăciunile au fost repede eliminate iar inginerul-şef al oraşului, Viragh Lajos a fost însărcinat cu proiectarea sistemului de diguri de protecţie. Digul Mureşului a fost terminat în 1880, împreună cu desecarea şi transformarea în parc a zonei din spatele clădirii primăriei (parcul Salacz), după care s¬a trecut la construcţia falezei. (la marea inundaţie din 1970 oraşul a fost apărat de acest dig, întărit după inundaţiile din 1932, respectiv de sacii de nisip care au înălţat digul construit în 1880.)

În anii optzeci ai secolului al XIX-lea construcţiile din oraş au atins un nivel fără precedent. În 1885 a fost dată în folosinţă clădirea seminarului ortodox şi alte clădiri de şcoală. Salacz acorda o deosebită importanţă realizării unei reţele de şcoli performante. Se construiau şcoli şi la periferii, nu numai în zonele centrale, primarul fiind convins de necesitatea creşterii nivelului de educatie care să reprezinte baza dezvoltării simţului cetăţenesc. Ca o recunoaştere a acestor eforturi Salacz a fost rugat să conducă festivităţile din 1886 dedicate zilei învăţătorului. (Némethy Károly: Aradváros tanügyi története. Arad, 1890. 236.).

Paralel s-a desfăşurat modernizarea sistemului bancar şi institutional. În 1887 se deschide banca Victoria cu capital integral românesc, iar în 1893 se infiinţează Societatea Feroviară Arad-Cenad, interesată în dezvoltarea reţelei feroviare locale (HEV în maghiară, Aradul fiind primul oraş din Ungaria care pune în practică ideea), respectiv realizarea unei reţele care să lege principalele localităţi din zonă. Viaţa culturală se îmbogăţeşte cu noi societăţi precum Kölcsey (1881) sau cea Filarmonică în 1890 (16). Se deschid biblioteci particulare care oferă cărţi cu împrumut doritorilor (17). Se dezveleşte Statuia Libertăţii, pe de altă parte Aradul devine cel mai important oraş provincial care găzduieşte un târg industrial naţional. În 1881 apare prima monografie a Aradului realizată de Lakatos Otto, urmată în 1892 şi 1895 de cea în două volume a lui Márki Sándor, o realizare care rezistă până astăzi testului timpului. În 1893 se deschide pentru public primul muzeu al Revoluţiei de la 1848-1849 (18), se termină construcţia palatului Hermann (1880), a şcolii normale de băieţi (1887), a palatului Cenad (1892), a palatului Neumann (1892), a şcolii profesionale de industria lemnului şi a fierului (1882), a Hotelului Central (1894). Numărul clădirilor oraşului trece de 8200. (Ujj János: Aradi évszázadok. Arad 2012. 187-188.). Apare, în 1897, cea mai influentă publicaţie românească, Tribuna poporului (19), iar Neue Arader Zeitung, un ziar german cu tradiţie de pe acum, se află în plină expansiune.

Toate acestea au fost realizate la Arad prin forţe proprii. La Viena oraşul nu era văzut prea bine, memoria Şiriei şi a martiriului celor treisprezece generali nu părea să pălească. Se ştia că la Arad germanii şi evreii au fost de partea revoluţiei. Tot aici apărea un ziar, Alföld, care cultiva deschis acest spirit liberal al Revoluţiei, secondat de Arad es Vidéke. Cel de-al treilea ziar în limba maghiară, Aradi Közlöny, era mai echilibrat, încercând să navigheze printre extreme. Împăratul Franz Joseph a acceptat regimul dualist dar n-a uitat nimic. A venit la Arad de câteva ori, cu ocazia unor evenimente deosebite (în 1874 la inaugurarea noii clădiri a teatrului, în 1884 la fabrica fraţilor Neumann), oferind donaţii teatrului şi săracilor Aradului, onorându-i cu titlul nobiliar pe fraţii Neumann (20). Însă n-a stat niciodată mai mult decât strictul necesar, iar faptul că oraşul era păstorit de un primar cu trecut revoluționar n-a fost trecut cu vederea. Mai târziu, mai ales în febra sărbătorilor Mileniului, împăratul a devenit mai concesiv, acordând titluri nobiliare şi distinctii unor primar merituoşi. Toate acestea în timp ce aristocratia maghiară a rămas până la capăt ataşată Vienei, realizând exact unde se află limita în care sentimentele patriotice trebuie să cedeze întâietatea obligațiilor protocolare.

Primarul Salacz însă şi-a dat seama de la început de specificul acestui oraş greu de încadrat din punct de vedere geografic: „nefiind nici în Ardeal, nici în Banat, nici în ținutul Tisei". Peste decenii, Krenner Miklos (1875-1968), eminentul publicist ardelean (21) a mai adăugat o trăsătură specificului arădean: cea a multietnicitătii primitoare; „locul de întâlnire a patru popoare și nenumărate confesiuni" (Krenner Miklós: Arad. Erdélyi városképek. Bratislava, 1994. 224.). În anii şaptezeci ai secolului mişcarea națională românească a luat un nou avânt, cu un ecou puternic în zona Crişurilor şi a Mureşului. În timpul Războiului de Independenţă publicațiile româneşti precum Biserica şi şcoala (22) militau pentru donații în vederea susținerii eforturilor de peste Carpați. Au fost nenumărate cazuri în zonă de români care au plecat voluntari la război. Publicația amintită oferea cititorilor texte de Vasile Alecsandri despre vitejia soldaților români şi despre originea latină a poporului. Ziarul maghiar Arad és Vidéke a publicat o analiză remarcabilă a Iui Iosif Goldiş (23), profesor la catedra de limba română a Colegiului Regal, text care a contribuit la acceptarea sa în Academia Română. (Arad, Permanență în istoria patriei. Arad, 1978. 370-371).

De altfel ziarele maghiare din Arad prezentau fără aversiune evenimentele, lucrurile stând cu totul altfel in 1895, după Congresul Național al Românilor ținut la Budapesta, despre care aceleaşi ziare au publicat texte lipsite de înțelegere, chiar duşmănoase. (Aradi Közlöny, 1895. augusztus 15.). Salacz însă, ca reprezentant al tuturor locuitorilor Aradului, a manifestat şi în acest caz înțelegere şi toleranță. Un exemplu elocvent al spiritului tolerant al primarului reformist este modul în care a abordat problema sculptorului chemat să realizeze Statuia Sfintei Trinităţi.

S-a dus personal la Budapesta să-l roage pe Róna József (24), sculptor foarte apreciat atunci şi care se declara fără echivoc evreu, să accepte comanda pentru monument. Până la urmă a reuşit să-1 convingă pe artistul reticent să nu se teamă de manifestări ostile, Aradul fiind, susținea Salacz, un oraş cu vederi liberale, tolerant. Afirmaţie susţinută de altfel de multe alte exemple: catedrala ortodoxă a fost proiectată de Czigler Antal, în timp ce Catedrala Minoriţilor de ortodoxul Tabaković Milan (25). Cei 25 de ani ai lui Salacz în fruntea oraşului au fost determinanți, comparabili doar cu rezultatele celor amintiţi la început, a unor primari care, spre deosebire de Salacz, au profitat de condiţii infinit mai avantajoase.

Salacz era convins că dezvoltarea economică şi cea cultural-spirituală nu pot fi despărţite. Bunăstarea este condiţia efervescenţei culturale. N-a căzut în capcana unor dezvoltări demăsurate, unilaterale. Alinierea culturală a oraşului, realizarea unor instituţii de cultură, a reţelei moderne de şcoli erau posibile, în viziunea primarului, prin întărirea caracterului industrial-comercial al Aradului. Ca dovadă, Camera de Comerţ şi Industrie a fost înființată în 1872, iar industriaşii şi negustorii locali au avut prezenţe remarcate la târgurile intenaţionale din Viena şi Paris. Dezvoltarea pe mai multe direcţii şi planuri era esenţială. În mai multe oraşe însemnate din Ardeal; Cluj, Braşov, Sibiu, industria era considerată ca fiind o barieră, investiţiile industriale fiind plasate în localităţile mai mici din jur. Marile proiecte urbanistice, Primăria, Teatrul, Colegiul Regal, erau în plină desfăşurare la preluarea funcţiei de către Salacz, el însă a continuat dezvoltarea mai ales în direcţia şcolilor: sub oblăduirea sa şi-au deschis porţile Liceul de comerţ, Școala profesională de lemn şi fier, Școala normală de băieţi şi de fete, Școala surdo-muţilor şi Orfelinatul. Tot în această perioadă s-au deschis majoritatea şcolilor din cartiere. În timpul mandatului său s-a desfăşurat reconstruirea clădirii teatrului, mistuită de flăcări într-un incendiu în februarie 1883. Reconstrucţia, în condiţiile vitrege de atunci, a însemnat un efort deosebit. Primarul nici n-a vrut să audă de amânarea reconstrucţiei. Putea să aleagă această variantă, în fond oraşul avea şi aşa două săli de teatru, dacă luăm în considerare clădirea construită de Hirschl in 1817. Salacz însă vroia cu tot dinadinsul ca această sală, una dintre cele mai impresionante şi elegante din provincie, să fie rapid reclădită. Astfel încât în toamna anului 1885, noua, cea de-a „treia" clădire, bazată pe planurile arhitectului Halmay Andor (26), a fost gata să primească artiştii şi publicul la nivelul celor mai moderne cerinţe ale vremii: mai practică şi raţională, sala dispunea de cortină de fier pentru prevenirea extinderii incendiilor.

Dar primarul nu s-a oprit aici. A început construcţia celui de al patrulea lăcaş al Thaliei la Arad, a unei scene în aer liber, ca arădenii să nu rămână fără spectacole de teatru nici vara. A fost o iniţiativă unică în provincie în aceea vreme, o nouă ilustrare a spiritului arădean din acele vremuri. Propensiunea culturală a primarului poate fi evidenţiată şi prin preocuparea sa pentru strângerea relicvelor revolutiei paşoptiste arădene. Inițiativa a venit din partea Asociatiei Kölcsey, atrăgând atentia opiniei publice naționale pentru câțiva ani buni asupra Aradului. Ca urmare, în 1893, la etajul doi al clădirii teatrului, s-a deschis primul muzeu din Arad. Implicarea lui Salacz a mers mai departe, primarul ajutându-l efectiv pe istoricul Márki Sándor (27) în elaborarea monografiei sale exemplare despre Arad. Este perioada în care se termină turnul clădirii Primăriei şi se inaugurează monumentala sală festivă a clădirii. Aradul, de altfel, a fost printre primele oraşe de provincie care, folosindu-se de conjunctura favorabilă de la începutul ințelegerii dualiste, a trecut la ridicarea unui palat administrativ. Şi chiar dacă, datorită conjuncturii economice menționate, planul inițial al „clădirii cu turn", elaborat de Lechner Ödön , a trecut prin ceva simplificări, construcţia finală a rămas impozantă, devenind una dintre clădirile emblematice ale oraşului.

Modestia lui Salacz s-a manifestat şi cu această ocazie. La inaugurare a cedat cuvântul prefectului Atzel Peter, cel care cu ocazia inaugurării sălii festive (au fost mai multe etape ale inaugurării clădirii) a spus: „sala aceasta este o mărturie elocventă pentru spiritul de jertfă al acestei comunităţi. Ani la rând s-a dorit înălţarea unui teatru şi a unui palat administrativ la care să privim fără să ne ruşinăm. Acum Domnilor, am reuşit ceea ce ni se părea imposibil de realizat." (Aradi Közlöny, 1877. január 10.).

Societățile culturale, diferitele inițiative particulare de binefacere proliferau. Sensibilitatea culturală a primarului s-a manifestat şi atunci când primele colecții de carte ale viitoarei biblioteci publice au fost găzduite în noul palat administrativ. Fundațiile iniţiate de cei mai înstăriți (28) - (Bibich, Ghiba-Birta, Hatvanyi-Deutch, Weitzer, Spitzer) vizau ajutorarea tinerilor merituoşi şi talentati. Activismul cetățenesc era promovat prin nenumărate asociații şi cluburi. Rolul lor a fost semnificativ mai ales în crearea mişcării sportive: Asociația de tir, Clubul de ciclism, Asociaţia Arădeană de Gimnastică, Clubul Atletic Arad.

Este poate cea mai dinamică perioadă de îmburghezire din istoria oraşului: sălile de teatru erau pline fie că era vorba de reprezentaţii dramatice sau muzicale. Societatea Philharmonia, formată în 1890, din profesorii şcolii de muzică şi din alţi muzicieni talentaţi, își prezenta producțiile la început în sala hotelului Crucea Albă sau în sala Krispin, dovedind cu fiecare concert că există interes şi pentru acest gen de muzică cultă. Nu se poate trece cu vederea nici faptul că monumentele dedicate revolutiei — obeliscul de lângă cetate în 1881, respectiv Statuia Libertății în 1890 au fost realizate tot în epoca Salacz. Iar prin organizarea desăvîrșită a manifestărilor dedicate acestor evenimente s-a dovedit că primarul este şi un organizator de excepție.

Momentele inaugurării Statuii Libertăţii au fost într¬adevăr demne de orice mare oraş european. Sculptorul Zala György a spus printre altele: „Cine ar fost mai demn de monumentul martirilor decât orașul Arad, orașul în care le-a fost luată viaţa dar le-a fost acordată nemurirea," Salacz a răspuns demn: „ Ca primar al Aradului preiau această statuie, această creaţie remarcabilă a artelor plastice maghiare." . (Mózer István: Az aradi Szabadságszobor kálváriája. Békéscsaba, 1999. 25.).

Vorbind de statui, să amintim şi de bustul reginei Elisabeta/Sisi (29), cumpărată la iniţiativa oraşului direct de la autorul Statuii Libertății. Bustul a fost plasat în parcul Palatului Administrației Județene, acolo unde acum se află hotelul Continental, în 1901. Actualmente se află în curtea Muzeului Orăşenesc din Makó.

Cu forțe unite

Salacz a fost conştient de caracterul provincial al oraşului pe care l-a preluat în administrare, de mentalitatea depăşită a multora cu care era nevoit să conlucreze, de necesitatea ca oraşul să depăşească condiţia sa de localitate premodernă. Îşi dădea foarte bine seama că acest deziderat însemna un efort prelungit atât din partea populaţiei cât şi al administraţiei. A avut însă şansa să nu fie singur în sustinerea acestei idei şi realizarea planurilor şi proiectelor care decurgeau din această concepţie. Chiar dacă uneori cu reticenţă, edilii l-au sustinut până la capăt în proiectele sale de modernizare. Dacă proiectul de desecare a braţelor moarte ale Mureşului (30) a fost aprobat în unanimitate, realizarea rețelei de apă potabilă a întârziat ani buni datorită împotrivirii consiliului. Până la urmă planul a fost aprobat totuşi, dând mână liberă proiectanţilor britanici să se apuce de o treabă care dădea oraşului una dintre condiţiile elementare de urbanism modern. Realizarea sistemului de canalizare şi apă potabilă, terminat odată cu darea în folosintă a turnului de apă, în 1896, este de aceea una dintre cele mai mari realizări ale primarului reformist. Turnul, multă vreme cea mai înaltă construcţie din oraş, este o operă de artă industrială, un punct de interes pentru turismul din zilele noastre. Primii investitori britanici, în frunte cu bancherul britanic F.J Mayer, au sosit la Arad să evalueze situaţia încă în 1887. În urma acestor discuţii preliminare se obligau să realizeze reţeaua în doi ani de la semnarea contractului (Aradi Közlöny 1887. dec. 20.). Consiliul însă avea îndoieli, mai ales legate de mărimea investiției, considerate exagerată. Contractul, până la urmă, a fost semnat abia în 1894 iar lucrările au început în vara anului următor. Lucrările însă au avansat repede. În cartiere s-au construit fântâni cu apă potabilă iar turnul, cu o capacitate de 300.000 de litri, a fost terminat, aşa cum am văzut, în 1896 (Ujj János: Arad városiasodásának történetéből 45-46.). Având ca model Timişoara, primul oraş european iluminat electric, Salacz a trecut la electrificare (1896) cu toate că era încă în vigoare contractul cu intreprinderea de gaze, Legszesz RT. Negocierile cu întreprinderea budapestană Ganz şi Asociaţii au început încă din 1894. Tot în acest ultim deceniu al secolului al XIX-lea a început introducerea telefoniei (31). Oraşul a fost conectat la reţeaua telefonică interurbană în 1893, la festivitatea organizată cu această ocazie fiind prezent, alături de prefect, şi primarul Salacz. În câţiva ani numărul abonaţilor a depăşit cincizeci, Aradul ţinând pasul şi în acest domeniu cu marile oraşe din jur. Cele două clădiri care străjuiesc primăria, Palatul Cenad şi Administraţia Financiară — astăzi Universitatea Aurel Vlaicu — au fost construite tot cu susţinerea primarului, acesta fiind interesat în construirea de linii ferate vicinale după ideile entuziaste ale inginerului de reputaţie naţională Boros Beni. La fel, acum au fost terminate străzile Vasile Alecsandri — multă vreme purtând chiar numele primarului — şi Cloşca ( Sf. Ladislau) cu impozantele clădiri care leagă Bulevardul de Piaţa Mihai Viteazul (Ferencz).

Spiritualitatea oraşului

Primarul reformist era conştient şi de faptul că istoria, cunoaşterea ei, reprezintă o forţă, un element dominant în formarea conştiinţei civice ale locuitorilor. Pentru cunoaşterea istoriei locurilor era nevoie de lucrări cuprinzătoare şi adecvate spiritului ştiinţific. Monografia lui Peretsényi Nagy László era depăşită, iar lucrarea lui Fabian Gabor a rămas neterminată. Monografia în trei volume a călugărului minorit Lakatos Otto, apărută în 1881, a fost rezultatul înființării la Timişoara a Asociaţiei Istoricilor şi Arheologilor din Ungaria de Sud (1871), asociaţie foarte apreciată de primarul arădean. A urmat lucrarea lui Varga Otto despre generalii martiri. Fără să fie o operă de sinteză, editată cu ocazia dezvelirii monumentului, a devenit o carte de succes, foarte căutată în întreaga ţară. A urmat, în sfârşit, monografia pomenită a lui Márki Sándor, care, în ciuda unor erori, rămâne cea mai cuprinzătoare istorie a oraşului Arad până la sfârşitul secolului XIX.

Oraşul lui Salacz a ţinut să cultive memoria oamenilor săi excepţionali. Fabian Gabor (32), scriitor şi traducător a fost onorat cu o placă comemorativă, astfel de plăci primind şi locurile şi clădirile însemnate ale oraşului (33). Spiritul de patriotism local era cultivat şi prin acordarea unor titluri de cetățean de onoare. Printre alții au devenit cetăţeni de onoare ai Aradului: Csiky Gergely, Lakatos Ottó, Kossuth Lajos, Munkácsy Mihály, Jókai Mór. De altfel ultirnele două decenii ale secolului al XIX-lea au însemnat pentru Arad o recunoaştere importantă pe plan national şi nu numai. Monumentul martirilor a devenit de pe atunci punct de atracţie turistică, printre cei care au ţinut să-şi marcheze prin prezenţă aprecierea față de luptătorii revoluţionari fiind francezul Ferdinand Lesseps (34), proiectantul Canalului Suez, Francois Copée (35), Leo Delibes (36), Jules Massenet (37) iar dintre celebrităţile maghiare au venit să depună coroane la monumentul generalilor revoluţionari, comandantul cetăţii Komarno (Komarom), Klapka Gyorgy, poetul Ábrányi Emil, generalul Türr István. (Altisi dr. Barabás Béla: Emlékirataim 1855-1929. Arad, 1929,62-63.). Această evidentă creştere în importanţă, ca centru regional n-a trecut neobservată nici în capitală, oraşul fiind ales să găzduiască prima expoziţie economică a judeţelor din sud. Evenimentul a avut loc în săptămânile de dinaintea dezvelirii Statuii Libertăţii, astfel încât în această perioadă Aradul a devenit oraşul din provincie cel mai prezent în atenţia opiniei publice naţionale.

Expoziţia a reprezentat un succes atât organizatoric, cât şi din punctul de vedere al premiilor obţinute de localnici. Marele premiu a fost câştigat de tâmplarul arădean Verbos Antal, printre premiaţi regasindu-se si industriasul Hendl Ödön,  turnătorul de clopote Honig Frigyes,  , pantofarul Mihálik József , decoratorul de porţelan Hajek Antal şi alţi reprezentanţi ai meşteşugarilor din Arad. (Gheorghe, Lanevschi: Aradul vremurilor de mult apuse, 1834-1914. Cluj, 2005. 59.). Anul următor expoziţia a fost organizată la Timişoara.

Dar toate acestea au reprezentat doar prologul serbărilor din 1890. Momentul de vârf a fost în 6 octombrie, la dezvelirea monumentului, unde organizatorii aşteptau 20.000 de vizitatori. Afluxul de oaspeţi a pus probleme aproape de nesoluţionat organizatorilor. Cazarea unui număr atât de mare de oaspeți ar fi fost peste capacitatea oraşului, șansa făcând ca majoritatea să vină cu trenul de dimineaţa şi șă părăsească Aradul cu trenurile de seară. O altă problemă a constat în primirea adecvată a membrilor de familie, a rudelor generalilor martiri. Biserica Minoriţilor s-a dovedit neîncăpătoare (38) de această dată, ideea construirii uneia noi, mai impozante fiind întărită cu această ocazie.

Oaspetele de onoare al dezvelirii monumentului a fost pictorul Munkacsy Mihaly (39), cel care atunci trăia la Paris şi a venit împreună cu soţia sa franţuzoaică. A fost cazat într-unul dintre apartamentele Palatului Administrativ. Pictorul, cu legături arădene din tinereţe, a devenit cetăţean de onoare al Aradului trei ani mai târziu.

Se pare că Salacz era în măsură să înţeleagă importanţa turismului, a publicităţii turistice, La iniţiativa sa a fost realizată prima hartă modernă (uitată multă vreme) a oraşului în 1881 (40), realizată de inginerul Csepreghy György. (Piroska Katalin, Piroska István: Az aradi magyar színjátszás 130 éve 1818-1948. I. Arad, Irodalmi Jelen Könyvek, 2012, Függelék.). Harta cuprinde 194 străzi cu nume. Cu câţiva ani mai târziu o altă hartă a fost realizată de către inginerul-şef al oraşului, Viragh Lajos. În aceasta găsim peste 200 de străzi cu nume, fără Aradul Nou şi Micălaca, independente încă administrativ de Aradul Vechi. În zilele noastre oraşul are peste 700 de străzi. De altfel denumirea străzilor a reprezentat o problemă pentru edilii din aceea vreme. Multe purtau nume considerate neadecvate pentru noua imagine a oraşului (Kasza, Kapa, Borona — Strada Coasei, a Sapei sau a Grapei), nume de persoane (Ilona, Demeter, Ileana, Dumitru, Ilie) sau altele şi mai vetuste (Picior de Găină, Vrabiei, Piaţa de Peşte). (Ficzay Dénes: Aradi utcanevek változásai. In: Válogatott írások. Arad, 2005, 122.) . Noile denumiri au apărut în mai multe etape. Prima a început in lunile revoluţiei în febra căreia mai multe străzi au fost rebotezate. Schimbarea decisivă a venit însă în deceniul nouă al secolului, când majoritatea străzilor au fost redenumite după personalităţi ilustre, cei treisprezece generali figurând la loc de cinste.

Devenirea oraşului la această proeminenţă naţională a avut şi alte rezultate favorabile mai puţin aşteptate. În aceşti ani s-a hotărât Weitzer Janos (41), industriaş austriac din Graz, să-şi construiască fabrica — viitoarea fabrică de vagoane în oraşul unde se putea folosi de o forţă de muncă calificată şi de o infrastructură financiară de invidiat. Cum e şi firesc, în decizia sa un rol însemnat au jucat amicii din Arad, inginerul feroviar de mai multe ori amintit, Boros Beni, Nachtnébel Ödön și Vásárhelyi Béla, directorul ACSEV (Căile Ferate Unite Arad-Cenad). Weitzer şi-a luat cetăţenia maghiară chiar în sala festivă a Palatului Administrativ, actul fiind înmânat de către primarul Salacz în persoană la 19 Mai 1893. (Aradi Közlöny, 1902. okt.11.). Weitzer a devenit un industriaş local exemplar, lăsând prin testament fonduri pentru pregătirea profesională a tinerilor, respectiv pentru ajutorarea tinerilor nevoiaşi.

Oraşul devenea pe nesimţite industrial, beneficiind de recunoaştere naţională. Moara şi fabrica de spirt a fraţilor Neumann, fabrica de roţi dinţate şi maşini Hendl, industria mobilieră, toate contribuiau la acest statut. Școlile pentru pregătirea profesională a tinerilor, fabrica de hârtie, fabrica de amidon şi gaze formau baza, realizând trecerea la epoca industrială. Toate acestea se reflectau şi în creşterea bunăstării şi civilizaţiei locuitorilor. Noile case se construiesc cu baie în timp ce învăţătorul Simay Istvan, veteran al Revoluţiei de la 1848, pune la dispoziţia arădenilor o baie publică care devine cunoscută şi dincolo de hotarele Aradului. Iluminatul cu ulei sau gaz este înlocuit cu cel electric.

Corespondenţe de importanţă istorică

În mod cert, momentul culminant al epocii Salacz s-a consumat odată cu serbările care au dus la dezvelirea Statuii Libertății. Pentru această ocazie invitarea lui Kossuth Lajos, trăind în emigratie torineză, era o chestiune de bun simţ chiar dacă se presupunea că politicianul, în vârstă inaintată şi nefiind de acord cu dualismul, nu va onora invitaţia. Kossuth a răspuns invitaţiei lui Salacz într-o serisoare istorică în care foloseşte sintagma devenită clasică pentru Arad de Golgotă maghiară. Din scrisoare aflăm că această sintagmă apare pentru prima oară într-o scrisoare anterioară din 1883, ca răspuns la scrisoarea de felicitare a Iui Salacz trimisă lui Kossuth cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. (Aradi Közlöny, 1909. szept. 19.)

„Repet aceste rânduri cu ocazia ridicării acestui monument dedicat amintirii martirilor în Arad, această Golgotă maghiară, ca un memento pentru fidelitate şi datorie în spiritul libertății patriei maghiare", scrie în această scrisoare Kossuth.

O altă invitație, de data aceasta onorată, s-a dus la Colpach, acolo unde lucra pictorul maghiar cel mai renumit şi apreciat al momentului, legat de Arad prin anii de tinereţe, Munkacsy Mihaly. Mai jos reluăm câteva gânduri din scrisoarea de răspuns a artistului în care îşi aminteşte de acele vremuri trăite în Arad: „ în care numele martirilor în memoria cărora se va ridica acest demn monument — putea fi rostit doar în şoaptă iar durerea putea fi exprimată printr-un oftat înăbuşit". Munkacsy înceheie acceptând invitația: „ Vin cu bucurie la această sărbătoare a patriei mele, închinându-mă sfios în faţa monumentului. Mulţumind pentru invitaţie, vă rog, Domnule Primar „să-i asiguraţi pe arădeni de profundele mele sentimente patriotice" (Aradi Közlöny, 1890. aug. 30.). Munkacsy a venit la Arad însoțit de soţia sa, făcând parte din oaspeții de onoare ai festivităţii. La moartea pictorului Salacz a trimis o scrisoare de condoleanţe văduvei. Cecile de Munkacsy, i-a mulțumit într-o scrisoare de răspuns din 19 Iunie 1900, în limba germană: „Am fost impresionată de cuvintele Dumneavoastră adresate mie, în numele oraşului liber regesc Arad, în vremea celei mai mari suferinţe. Vă rog să le transmiteţi arădenilor cele mai adânci mulţumiri ale mele." Amintindu-şi de vizita de la Arad cu ocazia dezvelirii monumentului, văduva spune în scrisoare: „Amintirea acelor zile rămâne puternică iar recunoștinţa mea pentru cei care le-au făcut posibile rămâne veşnică, la fel şi recunoştinţa pentru iubirea pe care i-au arătat-o atunci arădenii maestrului."

O altă corespondență legată de Salacz este cea purtată cu Márki Sándor, autorul monograflei despre Arad, devenit între timp profesor universitar. În scrisoarea datată 31 August 1892, primarul îşi aminteşte de copilăria sa arădeană, vorbind de biserica ortodoxă (41) care se afla atunci în locul actualului liceu: „Biserica demolată între timp avea pe atunci o curte mare în care de multe ori m-am jucat cu mingea între anii 1843-48.- altă scrisoare din 14 Februarie 1893 îl înştiinţează pe istoric de faptul că i-a fost trimisă o hartă a cetăţii Arad din 1686. Însă cea mai interesantă scrisoare este cea din 23 Martie 1902, în care, de acum deputatul Salacz îi mulţumeşte pentru felicitarea trimisă de Márki cu prilejul aniversării a 25 de ani de la alegerea sa ca primar: „Recunoaşterea rezultatelor mele obţinute cu multă muncă și răbdare îmi oferă o mare mulţumire morală iar bucuria mea este cu atât mai mare să aflu că Dumneavoastră, stimatul meu prieten, vă aflaţi între cei care apreciază activitatea desfăşurată de mine." (Academia Maghiară de Stiinţe, Fond manuscrise, Magyar Tudományos Akadémia Kézirattára. Bp. MS 51651663-665. Közreadta dr. Kovách Géza. Nyugati Jelen 2002. augusztus 30.).

Trotuare şi canalizare pentru Arad!

Modernizarea drumurilor aflate într-o stare deplorabilă, mai ales în urma inundațiilor din 1844, a început în epoca Salacz. Majoritatea drumurilor, străzilor importante au fost pietruite iar părti de trotuar asfaltate. Cu toate acestea multe au rămas aşa cum le-a făcut natura: în anii evenimentelor milenare din cei 552 km de drumuri arădene, 24 de km erau de pământ, neamenajate (Ujj János: Arad városiasodásának történetéből. Arad, 2011. 17.).

 Cum am văzut, Salacz era deschis la modernizarea tehnologică, reuşind până la urmă să doteze Aradul cu un sistem modern de canalizare şi reţea de apă potabilă. Fără să asculte de cârcotaşi, a decis până la urmă să încredinţeze lucrarea grupului condus de omul de afaceri britanic F.J. Mayer. Reţeaua realizată după sistemul Shone de Hughes&Lancaster, respectiv firma scoţiană Dunne&Watson Architects a confirmat valoarea deciziei. Sistemul Shone (42), bazat pe ventilaţia sub presiune, a fost o premieră în Ardeal, funcţionând ireproşabil de-a lungul anilor chiar şi în ciuda creşterii accelerate a populaţiei neprevăzute la momentul respectiv. De altfel înlocuirea ţevilor a început abia în ultima vreme.

A greşi e omeneşte

Desigur, cei 26 de ani a lui Salacz în fruntea Aradului n-au fost lipsiţi de erori, dar a existat doar o singură stângăcie care a ajuns de notorietate naţională. Este vorba tot de Statuia Libertăţii, mai precis de faptul că edilii arădeni au considerat că, datorită diferenţelor dintre macheta originală, realizată de Huszar Adolf, şi produsul final, executat de Zala Gyorgy, acestuia din urmă i s-ar cuveni bani mai puţini faţă de înțelegerea originală. Polemica privind plata ultimei părți a onorariului a devenit naţională, arădenii apărând în postura unor provinciali ridicoli care măsoară arta în centimetri. Edilii susţineau că postamentul este mult prea mic faţă de proiect — Salacz până la urmă reuşind să aplaneze scandalul printr-o înţelegere personală cu autorul statuii.

A mai fost un scandal, de data aceasta local, privind decizia primarului de a-i populariza în ziar pe consilierii care absentau de la şedinţe. De evidenţă se ocupa vicenotarul Vannay Gyula şi chiar dacă măsura pare şcolărească şi-a atins ţinta. În zilele noastre, politicienii ar susţine probabil, la fel ca atunci, că sunt atacati politic de către primar.

 Într-o altă ordine de idei, ne putem întreba cum de s-a raportat atât de reticent un primar de altfel progresist şi adept al înnoirilor tehnologice, la problema transportului cu tramvaie (43). În acest domeniu Aradul a rămas în urmă faţă de vecinele sale, tramvaiul tras de cai fiind multă vreme singurul mijloc de transport în comun, inclusiv după primul război mondial, în timpul căruia autobuzele MARTA au fost rechiziţionate de către armată. Problema ar merita un studiu de sine-stătător, mai ales că ştim; Salacz considera tramvaiul tras de cai învechit încă din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Dar poziţia firmei care exploata tramvaiul cu cai încă din 1869, Közúti Vaspálya és Téglagyár Rt. părea de neclintit. Contractul cu oraşul era pe 60 de ani iar Salacz era prea legalist să gândească la eludarea lui. De altfel nici urmaşii săi imediaţi n-au găsit soluţia pentru modernizarea transportului în comun.

Problema a devenit într-adevăr fierbinte după 1902, atunci când pe mai multe linii ale Companiei de Cale Ferată Arad-Cenad (ACSEV) au fost puse în funcţiune 40 automotoare concepute de Boros Beni. O parte dintre consilieri considera că aceste vagoane cu motor ar putea fi introduse şi în transportul urban. În noiembrie 1902 s-a făcut o probă neconcludentă, apărând tot felul de probleme tehnice.

O altă parte a edililor opta pentru tramvaie. Până la urmă, a învins majoritatea care considera că până când nu se finalizează reţeaua electrică de iluminare a oraşului, investiţia în tramvai ar fi mult prea scumpă. Compania tramvaielor trase de cai a cerut un an de studiu pentru a putea implementa vagoanele cu motor. Astfel tărăgănarea problemei a dus la discuții fără finalitate care au făcut ca Aradul, care de altfel s-a remarcat prin premiere importante în transportul feroviar local, inclusiv prin darea în folosinţă a liniei electrificate Arad¬Podgoria, a pierdut întrecerea pentru transportul cel mai eficient al momentului, cel cu tramvaie, în favoarea oraşelor vecine precum Oradea sau Timişoara.

Un politician al soluţiilor realiste

Fost paşoptist, primarul nu s-a dezis niciodată de convingerile sale de tinerețe, chiar dacă, realist, a acceptat că interesele oraşului presupun un compromis cu regimul dualist. La care a ajuns elegant, cu un acut simţ politic. N-a uitat nicio clipă cât datorează trecutului revoluţionar al Aradului.

Acest trecut era evocat an de an la comemorările de 6 Octombrie. Cea mai impozantă manifestare de acest gen a avut loc în 1889, când trebuia să se dezvelească şi Statuia Libertătii şi care n-a mai avut loc datorită intârzierii realizării monumentului. Responsabilitatea organizării a căzut pe Barabas Bela, deputat Ia Budapesta, cel mai vizibil politician arădean de atunci pe plan național, cuvântarea festivă fiind ținută de redactorul Tiszti Lajos, cel care a avut şi ideea ridicării obeliscului de la Cetate. (Zakar Peter, Felicia Aneta Oarcea: Istoria „Muzeului Revoluției din 1848-1849" „Az 1848-1849-es Forradalom Múzeumának" Története Aradról. Arad, 2011. 185.).

Tot în acest spirit l-a invitat Salacz pe Kossuth la serbările cu ocazia dezvelirii monumentului de peste un an chiar dacă ştia că bătrânul emigrant din Torino, în total dezacord cu regimul dualist, nu va onora această invitație. Primarul arădean viza mai mult capitalul politic astfel obținut şi confirmat prin istorica scrisoare de răspuns a guvernatorului revoluționar.

De altfel la aceste serbări din 1890 Salacz chiar a fost obligat să-şi etaleze talentele politice, având în vedere absența absolută a autoritătilor centrale la această manifestare. În cuvântarea sa, ținută în fata mulțimii adunate şi a elitei intelectuale, a avut grijă să echilibreze evocarea eroismului martirilor cu nevoia de înțelegere şi compromis, numindu-l pe Franz Joseph un rege nobil cu spirit cavaleresc.

În 1899, la cincizeci de ani de la Revoluție, Societatea Kossuth a inițiat o strângere de fonduri pentru realizarea unei statui dedicate acestuia (44). Acceptul oficial pentru această acțiune a fost semnat pentru o perioadă de doar două luni, însă deputaul Barabas a ținut să sublinieze în ziarele locale că termenul se referă doar la implicarea oficială, însă, ca inițiativă cetățenească, acțiunea nu poate fi limitată în timp.

Primarul reformist al Aradului a fost în bune relații cu omologul său din Timişoara, Telbisz Karoly, născut la Vinga şi care a fost o vreme profesor la Colegiul Regal din Arad. Telbisz era prezent ca invitat de onoare la toate manifestările importante dar nici Salacz nu refuza invitațiile venite din Timişoara. Concurența din ce în ce mai acerbă dintre cele două oraşe nu a influențat deloc relațiile amicale dintre cei doi demnitari.

Salacz a conlucrat bine şi cu cei patru prefecti - Atzél Péter, Tabajdy Károly, Fábián László, Urbán Iván din perioada cât a fost primar, fără să intre în conflict cu nici unul. Atzel i-a fost chiar prieten apropiat.

Primarul în civil

Avem informații sărăcăcioase despre viața privată a primarului, despre modul în care trăia atunci când nu era în exercitiul funcției sale. Presa din acele vremuri era reținută cu aceste informații, poate şi din cauză că pentru Salacz legalitatea şi conştiinciozitatea reprezentau liniile de forță ale prezenței sale în urbe.

Era reținut în relatiile sale cu presa, cerând ca informațiile despre primărie să fie exacte şi la obiect. Din această cauză a intrat de mai multe ori în conflict cu Stauber József (45), patronul-redactor-şef al cotidianului Aradi Közlöny, cu care de altfel era în relații de prietenie. Stauber era un diplomat înnăscut, reuşind să mulțumească primăria fără să renunțe la politica sa editorială. Despre spiritul gospodăresc al primarului, ziarul a relatat faptul că a cumpărat acoperişul unei clădiri demolate în Gyula, oraşul său natal, pentru a-l folosi la construcția teatrului de vară, observând: „Lasă, că va ştii Tabaković ce să proiecteze sub el." Şi-ntr-adevăr, acoperişul a rezistat patruzeci de ani, până la demolarea Teatrului de Vară.

De altfel primarul avea o considerație deosebită pentru arhitectii din Arad. Nu i-a încurcat în planurile lor, nu se amesteca de fel în construcțiile particulare şi chiar dacă rămânea un realist, nu-i oprea în concepțiile lor mai extravagante. Numai aşa se explică faptul că majoritatea marilor edificii din oraş au fost proiectate şi construite de arădeni, primarul semnând cu predilecție contracte cu antreprenorii locali. În alte oraşe lucrurile nu stăteau deloc aşa. Era în relații foarte bune cu Halmay Andor şi cu Tabaković Emil iar faptul că Aradul a crescut de-a lungul unui singur bulevard, ceea ce pune probleme greu de rezolvat astăzi edililor în ceea ce priveşte traficul, nu poate fi reproşat lui Salacz. Evolutia oraşelor de câmpie din zonă favoriza această soluție, situația din Debrecen fiind asemănătoare. Spre deosebire de practica de pe atunci, generalizată printre politicieni, Salacz nu acorda prea mare importanță propagandei pentru creşterea popularității sale. Nu scria în ziare despre problemele oraşului aşa cum făceau alții în postura sa. Publica doar în ziarul Alföld rapoartele anuale ale primăriei, urmând practica incetățenită încă pe vremea predecesorului său, Vörös Pál. Găsim două excepții de la această regulă: a scris două articole în Alföld, primul în 20 noiembrie 1877, despre construcția clădirii primăriei iar a doilea în 1 octombrie 1885, despre clădirea teatrului. N-a făcut-o în ziarul prietenului său, Stauber, tocmai pentru a nu fi acuzat de nepotism. Probabil el era deja convins că nu ajunge să fi cinstit, trebuie şi să pari astfel, un dicton prea puțin cunoscut de cei care l-au urmat.

Din puținele informații pe care le avem Salacz era atât ca persoană particulară cât şi la serviciu volubil dar intransigent. Fondatorul fabricii de vagoane, Weitzer Janos (46) îl considera simpatic; au avut mai multe întâlniri legate de venirea la Arad a industriaşului — aşa se explică poate afirmația fondatorului Uzinelor de Vagoane care se exprima în germană în timp ce se declara maghiar: „Aradului nu-i va părea rău că m-a înrolat". Mai târziu, după ce investiția majoră de patru milioane de coroane a început să prindă contur, industriaşul a ținut, sub influența lui Salacz, să sublinieze: „Ich bin ein Arader!" (Sunt un arădean!). Se pare că nu vorbea în gol: în 1893 a optat pentru cetățenia maghiară. Nici fotografii n-au prea rămas după primarul reformist cu toate că tehnica a devenit accesibilă în ultimele decenii ale secolului şi la Arad, fotografii vremnii, Honisch István, Ravasz Imre, Weisz Húgó, concurându-se pentru imagini cu oamenii de seamă. Să fie imortalizat în pictură nici nu concepea cu toate că mulţi dintre predecesori, Heim Domokos, Atzel Peter, respectiv prefectul Tabajdy Karoly n-au refuzat ideea, portretele lor realizate la mari dimensiuni decorând sala festivă a comitatului (azi aula Iuliu Maniu a Universităţii A. Vlaicu). Cu toate acestea, într-adevăr surprinzător, nu de mult, la Muzeul Judeţean s-a găsit un portret reprezentându-l pe Salacz, ceea ce înseamnă că cineva l-a convins totuşi. N-am găsit informaţii nici despre modul cum a reacţionat primarul la vederea cărţii poştale care pe lângă clădirile din centru conţine şi portretul său. Cartea poștală trebuie să fi fost emisă în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Cărţile poştale ilustrate s-au înmulţit în ultimul deceniu al secolului amintit. Reprezentând locuri şi vederi demne de reţinut şi vizitat, reprezentau o primă formă de publicitate turistică iar despre Salacz ştim că avea sensibilitatea necesară pentru o astfel de evoluţie.

Modest însă, a încercat să treacă peste aniversarea de 25 de ani ca primar (10 martie 1900), însă notabilităţile şi oraşul au considerat că această aniversare trebuie marcată așa cum se cuvine. La Palat a avut loc o şedinţă festivă, urmată de o reprezentaţie de teatru iar după aceea de o cină festivă la Hanul Crucea Albă. Cu o întârziere de câteva luni a sosit şi recunoaşterea aulică, Salacz primind Ordinul Crucea de Fier, rangul trei, precum și titlul foarte râvnit pe atunci de demnitari - de consilier regal, respectiv înnobilarea cu titlul de Endrödi. Decoraţii atât de înalte au mai fost primite la Arad doar de inginerul Boros Beni, respectiv Vasarhelyi Bela, directorul ACSEV. Aniversarea a avut un ecou naţional. Ziarul budapestan Budapesti Közlöny scria la 1 noiembrie 1900: „A reuşit să învingă greutăţile în timpuri de criză, a creat o administraţie exemplară, a reuşit construcţii impozante, a implantat în inima arădenilor sentimentul iubirii aproapelui, ale umanismului, iar dacă în tinereţe și-a exprimat patriotismul cu sabia în mână, acum face acelaşi lucru prin căldura și forţa sufletului său." Însă cariera primarului nu s-a terminat cu această recunoaştere aulică. În 1901 a fost ales deputat, iar la 69 de ani a considerat că trebuie să demisioneze din funcția de primar. În locul său a fost ales notarul-şef Institoris Kalman. A fost deputat până în 1905. Atunci Franz Joseph a dizolvat parlamentul, Salacz renunţând să mai candideze pentru un nou mandat. S-a retras din viaţa politică, rămânând consilier la ACSEV până când sănătatea i-a permis-o. Încă în timpul vieţii a fost ales cetăţean de onoare al Aradului (1910), parcul din spatele primăriei (azi Eminescu) şi o stradă fiind denumite după el (47). După retragerea completă, bărbatul zvelt şi bine făcut de până atunci s-a prăbuşit. S-a retras în singurătate, refuzând orice contact, respingând şi ideea de a-şi scrie memoriile.

Despre viaţa sa de familie avem de asemenea informaţii puţine. La început a locuit în strada Kölcsey (Ilarion Chendi), după care, conform obiceiului local, în apartamentul amenajat primarului din Palat. Soţia, Keller Ilona, născută la Socodor, a rămas în umbra sa, ocolind luminile festive. Avea însă, poate surprinzător, ambiţii literare. Publica în Anuarul Societăţii Kölcsey şi mai rar în Aradi Közlöny sub pseudonimul Helena. În preocupările sale literare natura reprezenta tema centrală. La moartea sa prematură, survenită la 37 de ani, după 17 ani de căsnicie, a fost pomenită în ziar, iar soţul a publicat în suplimentul ziarului Aradi KözIöny o selecţie din scrierile nepublicate ale soţiei. (Szemelvények Salacz Gyuláné Keller Ilona irodalmi műveiből, Aradi Közlöny, 336. sz. 1887. dec. 9.). A născut patru copii: Gyula, Iván, Erzsébet și Ilona. Gyula a devenit notar la Elek, dar a murit cu puţin înainte de Salacz, cel care la vremea morţii fiului său cel mare, neputincios fizic şi intelectual, se afla în îngrijirea ginerelui său, Faragó István. Despre viaţa celorlalţi copii nu avem informaţii.

S-a prăbuşit bătrânul stejar

Cel mai prolific primar al Aradului a trecut în veşnicie la 17 iulie 1915 la Şiria. Slujba de adio a fost celebrată de părintele Monnay Ferenc, Salacz fiind înhumat lângă soţie şi fiul cel mare. Notarul-şef, Angel Istvan, şi-a început discursul cu sintagma din subtitlu, continuând: „A fost uriaşul unei păduri cât un oraş. A crescut mare prin puteri proprii, a reprezentat timp de 26 de ani .forţa și energia puse în slujba oraşului" (Aradi Közlöny, 1915. július 20.). Numărul arădenilor care l-au acompaniat pe ultimul său drum a fost mare cu toate că ploua năprasnic, mulţi îl ştiau doar din auzite iar vremurile erau neprietenoase, de război. Din nefericire, mormântul nu mai există. Numele marelui primar şi cel al familiei sale a dispărut de pe pietrele de mormânt arădene.

Urmaşii săi, Institoris Kalman (1901-1905) şi Varjassy Lajos (1905-1917) au fost la rândul lor primari destoinici, însă vremurile nu mai erau favorabile pentru mari investiţii. În amintirea primarului său oraşul a creat o bursă anuală de 1000 de forinţi pentru tinerii talentaţi, fiind şi din acest punct de vedere în fruntea iniţiativelor cetăţeneşti din zonă.

“Moştenirea” primarului reformist

Aradul păşea în secolul douăzeci — în urma „epocii Salacz" - fiind unul dintre cele mai dinamice oraşe, alături de Timişoara, Oradea, Szeged. Instituţiile, asociaţiile, fundaţiile sale, alături de marele grad de urbanizare stau mărturie. Industria era în dezvoltare accelerată, comerţul şi serviciile înfloreau, oferind Iocuri de muncă din belşug. Din acest punct de vedere oraşul era în top 10 al oraşelor mari din imperiu. (Dr. Fleisz János: Nagyvárad várostörténete. Nagyvárad, 2011. 168-169.).

Cu alte cuvinte, visul primarului se transforma în realitate. Electrificarea mergea în ritm rapid, băncile arădene erau solicitate şi invidiate de vecini. Aradul ţinea ritmul şi din punct de vedere cultural. Colegiul Regal şi Colegiul Real erau printre cele mai bune din ţară. Oraşul dispunea de o presă în trei limbi, cu mai multe publicaţii în maghiară şi română. Teatrul din oraş a fost ridicat la rang de Teatru Naţional, şcoala de desen a lui Munkacsy a fost imortalizată printr-o placă comemorativă, amintirea lui Neumann Ede, fondatorul dinastiei marilor industriaşi a fost asigurată printr-un bust, a fost terminată Catedrala Minoriţilor, a fost lansat proiectul pentru Palatul Cultural, Aradul câştigând dreptul să organizeze Salonul Naţional, cel mai important eveniment de artă plastică al provinciei. Lipsea doar un transport în comun eficient şi modern, fapt care nu poate fi reproşat doar lui Salacz. În anii de bătrâneţe şi recluziune, Salacz a fost martorul unor evenimente care îi încununau opera: pornirea uzinelor textile şi de automobile, inaugurarea liniei electrice Arad-Podgoria, terminarea podurilor de peste Mureş, explozia marilor construcţii secesioniste, şi al inaugurării Palatului Cultural.

În memoria urmaşilor

Realizările lui Salacz pot fi cu greu măturate sub covor, de aceea este de bun augur că edilii din zilele noastre recunosc acest fapt. Consiliul local arădean a hotărât astfel în 19 iunie 2012 ca primarului care a gospodărit Aradul timp de 26 de ani să i se ridice un bust într-un spaţiu public al oraşului la aniversarea a 180 de ani de la naştere. Cel care a venit cu propunerea a fost din nou viceprimarul Bognar Levente. Spaţiul destinat a fost gândit cum nu se poate mai bine: în piaţeta aflată la intersecţia străzii care-i purta numele, astăzi Vasile Alecsandri, şi fosta strada Kölcsey, astăzi Ilarie Chendi.  Locul poate fi considerat simbolic pentru arădenii cunoscători ai istoriei orașului. Clădirea care adăpostea Biblioteca Asociaţiei Kölcsey, intrată în colecţia Bibliotecii Judeţene A.D. Xenopol, este încă acolo.

Mulţi arădeni au venit la momentul de sărbătoare al dezvelirii bustului din 17 noiembrie 2012. Nu doar maghiari, iar mulţi dintre cei prezenţi poate doar atunci au realizat pentru prima oară că istoria oraşului este foarte bogată, că au existat personalităţi demne de admiraţia noastră şi înainte. Primarul în exerciţiu al Aradului, Gheorghe Falcă, şi-a construit discursul pe aceste idee, subliniind meritele predecesorului său. Iniţiatorul acestui gest, viceprimarul Bognar Levente, cel care s-a folosit de toate mijloacele legale pentru a se ajunge la acest rezultat, a spus: „facem ceea ce orice moştenitor trebuie să facă pentru ce a primit de la Salacz Gyula."

Poate nu este întâmplător că după numai câteva zile de la acest moment (22 noiembrie 2012) s-au dat în folosinţă sala festivă, holul şi casa scărilor restaurate ale Palatului Administrativ. După doi ani de lucrări făcute cu grijă, toate arătau ca în anul inaugurării din secolul al XIX-lea. Sala a fost, la iniţiativa actualului primar, botezată după regele Ferdinand, al cărui portret, realizat de pictorul Ion Drăghici, a înlocuit unul mai vechi, aflat în sală între cele două războaie mondiale. Fără să facem vreo paralelă între cei doi politicieni (ar fi neavenit din mai multe privinţe: timpul, condiţiile şi funcţia sunt totuşi diferite), merită remarcată consecvenţa şi dăruirea cu care viceprimarul Bognar Levente se preocupă de recuperarea moştenirii istorice a oraşului, a acelor personalităţi care au contribuit la progresul oraşului. Toate acestea în spiritul ideii cunoaşterii şi recunoaşterii reciproce, indiferent de apartenenţa etnică, ca bază a toleranţei. Spiritul local-patriotismului se regăseşte tocmai în acest mod de abordare.

Bustul de 90 de centimetri, aşezat pe un soclu de 170 de cm îl reprezintă pe Salacz în vigoarea maturităţii sale, purtând o simplă inscripţie aurită: „Salacz Gyula 1832-1915. Mai jos, laconic, textul în limbile română şi maghiară precizează că este vorba de un primar al Aradului.

Conferenţiarul universitar sculptor, Dr. Kocsis Rudolf, după busturile dedicate lui Fabian Gabor şi Gizellei Boldog  şi după lucrările de reconstrucţie ale Statuii Libertăţii, respectiv ale monumentului Sfintei Treimi, a reuşit o nouă realizare care face cinste tradiţiei urbanistice a oraşului. Împreună cu Sandor Istvan (48) a contribuit decisiv la formarea noului profil urbanistic al Aradului.

Moştenirea lui Salacz este a noastră, a tuturor celor care trăiesc în acest oraş. Cariera sa este un model pentru orice funcţionar public care serveşte comunitatea. Iar statuia este un memento pentru această atitudine de dăruire şi slujire a unui scop nobil care trece dincolo de interesele personale.

                                                                                                           *********

Note:

(1) Conţii Wenckheim, cu moşii în zona Sebişului erau, încă din sec XVIII, printre cei mai bogaţi aristocraţi din Ungaria. Contele  József  Wenckheim a pus în funcţiune câteva exploatări de fier în Munţii Zărandului, a contribuit la dezvoltarea staţiunii Moneasa, a liniei ferate Sebiş-Moneasa. Figura nababului din romanul lui Jókai Mór a fost inspirată de întemeietorul dinastiei, contele Wenckheim Jozsef Antal (1780-1853)

(2) Asztalos Sandor (1831-1857), locotenet-major revoluţionar, eroul luptelor de stradă din 8 februarie 1849, „salvatorul oraşului".

(3) Perczel Mór (1811-1899), moşier, general revoluţionar, comandant al trupelor de lângă Tisza. Devine mai târziu susţinătorul lui Deak Ferencz şi al dualismului.

(4) Vörös Pál, primar al Aradului (1872-1875), predecesorul lui Salacz

(5) Török Gábor, moşier din Dezna. De două ori primar al Aradului în timpul revoluţiei. Între cele două mandate lucrează pentru guvern. După revoluţie petrece ani buni în închisori.

(6) Colegiul Regal (Colegiul Naţional Moise Nicoară) a fost inaugurat în 1873, devenind în scurt timp una dintre cele mai apreciate şcoli medii din ţară. Dispunând de un corp profesoral de excepţie, de atunci mulţi oameni importanţi maghiari şi români şi-au început studiile aici.

(7) Generalul Johann Berg s-a baricadat în cetate, opunându-se revoluţiei. De aici a ţinut sub tirul artileriei luni la rând oraşul, aflat în mâna trupelor revoluţionare, provocând însemnate daune materiale, respectiv victime în rândul populaţiei.

(8) Fraţii Neumann s-au stabilit la Arad în 1851, devenind până la sfârşitul secolului cei mai importanţi industriaşi din oraş. Au fost înnobilaţi în 1884 iar în 1913 au primit titlul de baroni. Dinastia a devenit pe parcursul unui secol un adevărat motor al dezvoltării economice, sociale şi chiar sportive din oraş.

(9) Primele lămpi cu ulei au fost instalate în 1827. În 1869 au fost înlocuite cu lămpi cu gaz iar primele lămpi electrice au fost instalate în 1895.

(10) Prima Casă de Economii din Arad a fost înfiinţată în 1840, asigurând finanţarea a mai multor investiții importante. Poate fi considerată prima bancă din Ardeal. Organizarea ei a fost luată ca model pentru cele înfiinţate ulterior. După Unire a fost preluată de bănci româneşti.

(11) Comerciantul vienez Hirschl Jakab stabilit la Arad a început construcţia casei şi a teatrului aferent în 1817. Clădirea, aflată astăzi într-o stare jalnică, este cea mai veche clădire de teatru a zonei, restaurarea ei fiind o prioritate.

(12) Şcoala de muzică, fiind o noutate pentru acele vremuri, a fost înființată în 1833.

(13) Primul ziar al Aradului a fost o publicație modestă publicitară în limba germană, Arader Kundschaftsblatt, care apare în 1833 sub patronajul Iui Schwester(Sveszter) Ferencz. Peste doi ani, tot el lansează Magyar Hirdetö. Primul cotidian în sensul modern al cuvântului, Alfföld, apare în 1861.

(14) Constructia Palatului Administrativ, a clădirii teatrului şi a Colegiului Regal se derulau concomitent în perioada 1869-1873

(15) Moara a fost construită pe Bulevardul József, azi Revoluţiei, lângă clădirea Policlinicii de acum. în timpul Primului Război Mondial a fost mistuită de un incendiu.

(16) Asociaţia Kölcsey a fost infiinţată în 1881, devenind un agent foarte important al culturii arădene cu o bogată bibliotecă al cărei fond a intrat mai târziu în fondul Bibliotecii orașului.

(17) Biblioteca de împrumut a librarului Kerpel Izsó a fost una dintre cele mai importante iniţiative de acest gen de la sfârşitul secolului XIX. Biblioteca număra peste 100 de mii de exemplare.

(18) Muzeul Revoluţiei a fost deschis în 15 Martie 1893 la etajul clădirii teatrului.

(19) Tribuna Poporului (1897) a fost publicaţia de mare răsunet a românilor din Arad. Din 1904 a fost condusă de Sever Bocu, urmat de lon Rusu Șirianu

(20) Împăratul a fâcut o donaţie de 500 de coroane pentru teatru şi 500 pentru săracii oraşului.

(21) Krenner Miklos (1875-1968) publicist de seamă al începutului de secol, un adept al înţelegerii româno-maghiare, a trăit până în 1930 la Arad. Semna cu pseudonimul Spectator.

(22) Una dintre cele mai longevive publicaţii arădene in limba română, apare între 1877 şi 1944.

(23) Profesor la Colegiul Regal, membru al Academiei Române, episcop ortodox între 1899-1902

(24) Sculptor (1861-1939), autor al mai multor sculpturi monumentale (Statuia ecvestră a lui Eugeniu de Savoya din Cetatea Budei, statuia lui Kossuth din Szeged)

(25) Tabaković Emil, Milan - unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecti ai Aradului la început de secol XX (1860-1946). A proiectat printre altele Catedrala Minoriţilor, Palatul Sârbesc, Palatul Neumann.

(26) Halmay Andor - arhitectul arădean care a proiectat reconstrucţia teatrului mistuit de incendiu şi edificiul Trezoreriei.

(27) Unul dintre istoricii cei mai importanţi ai vremii sale (1853- 1925), la început de carieră profesor la Colegiul Regal din Arad. Susţinut de Salacz, este autorul celei mai cunoscute monografii despre judeţul şi oraşul Arad, apărută în două volume în 1892 şi 1895.

(28) Asociaţiile şi fundaţiile de binefacere au proliferat în Arad şi după epoca lui Salacz. Privind banii folosiţi în acest scop, oraşul a ajuns pe un onorabil loc trei, după Bratislava şi Debreţin, în rândul oraşelor de provincie.

(29) Bustul Reginei Elisabeta/Sisi a Ungariei a ajuns la Mako după Primul Război Mondial. Rămăşiţele postamentului şi cele două bănci de marmură erau încă vizibile în anii cincizeci ai secolului trecut în parcul din faţa actualului hotel Continental

(30) Pe o hartă din secolul XVIII se văd bine braţele Mureşului care impănzeau oraşul. Desecarea şi acoperirea lor s-a terminat abia în a doua jumătate a secolului următor.

(31) Telefonia interurbană a apărut la Arad în 1894. În preajma Primului Război Mondial, oraşul avea peste o mie de abonaţi telefonici.

(32) Lingvist, scriitor, traducător, academician (1795-1877), curator al bisericii reformate din oraş.

(33) Plăcile memoriale montate în ultimele decenii ale secolului XIX pe clădirile însemnate ale oraşului au fost date jos între cele două războaie mondiale. Unele se păstrează în colecţia 1848-1849 a Muzeului Judeţean, cele mai multe însă au dispărut.

(34) Proiectantul Canalului Suez (1805-1899)

(35) Scriitor francez (1842-1908)

(36) Compozitor francez (1830-1891)

(37) Compozitor francez (1842-1912)

(38) Catedrala actuală a fost construită în 1902 pe locul celei anterioare construite în 1851

(39) Munkacsy (Leib) Mihaly (1844-1900), pictor maghiar care şi-a petrecut anii de ucenicie în tâmplărie la Arad. Invitatul de onoare la manifestările legate de dezvelirea Statuii Libertăţii din 1890

(40) Pe harta inginerului militar Ruttkay Imre din 1752 se pot vedea diferitele cartiere ale orașului

(41) Prima biserică ortodoxă din Arad se afla în cartierul numit Tyukovetz, în locul în care acum se află Colegiul Moise Nicoară. A fost demolată la mijlocul secolului al XIX-lea din raţiuni militare, fiind considerată prea aproape de Cetate. În 1864 a fost construită Catedrala din Piaţa Thokoli pe baza planurilor arhitectului Czigler Antal.

(42) Sistemul, în lungime de 25 km, a fost introdus de către inginerii britanici pentru prima dată la Arad. Szeged a fost următorul oraş care a optat pentru acest sistem

(43) La Timişoara şi Oradea tramvaiele au fost introduse în primele decenii ale secolului XX

(44) Statuia lui Kossuth de la Arad, opera monumentală a sculptorilor Margó Ede és Pongrácz Szigfrid, a fost dezvelită în septembrie 1909 în piaţa dintre Banca Naţională şi Palatul Administrativ. A fost demolată, împreună cu Statuia Libertăţii, în 1925. O vreme a fost depozitată în Cetate, după care nu se ştie de soarta ei.

(45) Jumalist (1871-1932), proprietar şi redactor-şef al celui mai longeviv ziar arădean în limba maghiară, Aradi Közlöny

(46) Johann-Janos Weitzer (1832-1902), industriaş din Graz, a înfiinţat în 1891 fabrica de utilaje mecanice care mai târziu a devenit un adevărat mamut industrial, producând şi astăzi material rulant. Devenind cetăţean maghiar, a desfăşurat şi o îsemnată muncă de caritate

(47) Primul titlu de cetățean de onoare al Aradului a fost atribuit în 1867, anul în care s-a născut dualismul. În ultimii ani obiceiul a fost reluat la Arad.

(48) Dr. Kocsis Rudolf - sculptor arădean. Împreună cu arhitectul Sandor Istvan au colaborat la aproape toate activitățile de recuperare a vestigiilor artistice arădene.

Fotografii de epocă: Bagyinszky Zoltán, Puskel Péter (fotocolecţia)

Bibliografie:

1.Arad. Monografia orașului de la începuturi și până în 1989. Arad, 1999.

2.Arad permanență în istoria patriei Arad, 1978. 370-371.

3.Albisi dr. Barabás Béla: Emlékirataim 1855-1929. Arad, 1929.

4.Az emlékező város - 150 - 1849-1999. Kovách Géza gyűjtése és írásai. Arad, 1999.

5.Báttaszéki Lajos: Alföldi Képes Emlékkönyv. Arad, 1887.

6.Ficzay Dénes: Válogatott írások. Arad 2005. 122,125.

7.Fleisz János dr.: Nagyvárad várostörténete. Nagyvárad, 2011.

8.Gaál Jenő dr.: Aradvármegye és Arad szabad királyi város közgazdasági, közigazgatási és közművelődési állapotának a leírása. Arad, 1889.

9.Góg Imre: Az egykori aradi polgármesterről. În Gyulai Hírlap, IV. évf. 47. sz. 1991. november 22.

10.Gyűjteményes Katalógus I. Tárgyak. (Aradi Ereklyemúzeum, szerk: Kedves Gyula), Szeged, 2012. 107.

11.Kovách Géza: Az Alföld történelmi jellegű cikkei. (Manuscris).

12.Krenner Miklós: Arad. În: Erdélyi városképek. Posonium (Bratislava), 1994, 224.

13.Lakatos Ottó: Arad története. Arad. Arad, 1881. 81-82.

14.Lanevschi, Gheorghe: Aradul vremurilor de mult apuse 1834-1914. Cluj, 2005. 85.

15.Márki Sándor: Aradvármegye és Arad szabad királyi város története II. Arad, 1895.

16.Mózer István: Az Aradi Szabadság-szobor kálváriája. Békéscsaba, 1999. 25.

17.Némethy Károly: Aradváros tanügyi története. Arad, 1890.

18.Piroska István, Piroska Katalin: Az aradi magyar színjátszás 130 éve 1814-1948. I.

19.Puskel Péter: Arad redivivus. Arad, 1998. 17-18.

20.Puskel Péter: Aradi sikertörténetek. Arad, 2010. 22.

21.Puskel Péter: Emléklapok a régi Aradról. Arad, 2005. 138.

22.Puskel Péter: A mi Salaczunk. Nyugati Jelen, 2012. november 16.

23.Somogyi Gyula: Arad szab. kir. város és Arad vármegye községeinek leírása. Arad, 1913. 29.

24.Ujj János: Arad városiasodásának történetéből. Arad, 2011.

25.Zakar Péter-Felicia Aneta Oarcea: Istoria „Muzeului Revoluției din 1848-1849" din Arad, Arad, 2011.

26.Alföld. 1875-1901.

27.Arad és Vidéke. 1875-1890.

28.Aradi Közlöny. 1875-1905.

29.Az Aradi Közlöny Nagy Képes Naptára 1914. rendes évre. 66.

30.Nyugati Jelen. 2002. augusztus 30.