CETĂȚILE MEDIEVALE ȘIRIA, ȘOIMOȘ ȘI DEZNA

MONOGRAFIA CETĂȚILOR MEDIEVALE ȘIRIA, ȘOIMOȘ, DEZNA - CETĂȚILE SURORI. Autor: MARIA DIANA OPREA, Profesor coordonator: GHEORGHE NEGUSTOR, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2021

Introducere

În drumul nostru spre îndeplinirea scopurilor pe care le avem în viață, întâlnim diverse situații care ne schimbă percepția despre lume,locuri și oameni, ne provoacă să cercetăm ceea ce ne interesează la un moment dat. Pot să spun că viața ne dă o perioadă de pauză în atmosfera,care devine, pe zi ce trece, atât de apăsătoare, din cauza timpului care parcă se comprimă. Județul Arad este un loc plin de amintiri,de istorie,de mister și asta depinde de locurile în care ajung oamenii la un moment dat,cu sau fară intenție. Momentul în care am ales drumul istoriei, a fost momentul în care am vrut să descopăr tot ceea ce poate prezenta cetatea Șoimos, aflată la 15 km distanță de casă. Această curiozitate a mea a apărut în urma unei întâmplări, începând de la o simplă drumeție cu prietenii mei,acum 9 ani. Momentul în care am ajuns sus la cetate,după un urcuș continuu, a însemnat pentru mine un prim scop. Voiam neapărat să aflu istoria cetății,deoarece părea atât de interesantă pentru mine. Curiozitatea m-a făcut,tot din cauza drumețiilor pe care le-am avut, să nu mă opresc aici. Vedeam în zare, în drumul meu zilnic spre scoala unde funcționez, o altă cetate,cea de la Șiria,care părea un vârf de munte în depărtări. Cel mai atractiv drum turistic, este cel care duce la Șiria-Ineu-V. Crisului Alb-Țebea. Șiria are o istorie medievală bogată,atestată documentar din secolul XIV,fiind reședința unui cnezat sau voievodat. Aceasta avea în componență alte cnezate precum Arăneag,Cladova,Căpâlna,Ciuci,Hălmagiu.[1] Am ajuns și acolo, după un drum mai anevoios decât cel de la Șoimos. În lista mea de obiective am notat: Șoimos, Șiria. A trecut ceva timp să-mi dau seama că în drumul meu de vara spre stațiunea Moneasa,se afla în vârful unui deal, o ruină în adevăratul sens la cuvântului,niște bolovani imenși la prima vedere. Ochii mi s-au deschis pe loc,bănuind că acolo sus,sigur exista o poveste ce merita a fi descoperită. După primele mele umile cercetări, am aflat că acele urme erau ceea ce a mai rămas din falnica cetate Dezna,despre care foarte putini oameni mai știau ceva. Aici m-am oprit. Șoimos-Șiria-Dezna, se aflau în lista mea de obiective turistice,istorice,pline de mister. Pentru că nimic în viață nu este întâmplător, am aflat cu o deosebită satisfacție, că cele trei cetăți sunt de fapt “cetăți surori”. Accidental, am găsit,deși inițial nu m-a interesat în mod deosebit, un articol dintr-o pagină web, o legendă destul de interesantă, fapt care apoi,mi-a stârnit un interes și mai mare legat de subiectul ales de mine. Până la urmă, nimeni nu a mai abordat această temă, așa de amănunțit,bineînțeles, în limita izvoarelor care stau la dispoziție. „Legenda spune că Cetatea Şoimoş împreună cu Dezna şi Şiria au fost construite de trei surori. Prima spuse: „dacă ma ajuta Dumnezeu cetatea mea va fi terminată mâine”. A doua spuse şi ea: „şi cetatea mea va fi gata mâne cu ajutorul lui Dumnezu. Cea de-a treia sora spuse sfidător: „Chiar dacă nu mă ajuta Dumnezeu şi cetatea mea va fi gata mâine”. Drept pedeapsă pentru necredinţa ei, dupa ce meşterii terminară construcţia, cetăţile s-au prăbuşit. Fecioarele s-au transformat în trei şerpi albi purtând o coroană şi o cheie de aur în gură. Legenda mai spune că şerpii apar în fiecare an aşteptându-şi eliberatorul care să le ia coroanele şi cheile. De abia atunci se vor transforma din nou în fete şi cetăţile se vor înălţa din nou în toată splendoarea.” [2]Cheia spre aflarea adevărului este curiozitatea și curajul în pătrunderea cât mai adâncă în misterul ce înconjoară ceea ce ne interesează În procesul de cercetare, am conștientizat că putini oameni,chiar istorici contemporani,nu au dezbătut subiectul legăturii dintre cetatile Șoimos-Șiria-Dezna,drept pentru care nici informații amănunțite nu am putut afla,însă voi încerca, în această lucrare, să stabilesc această legătură. În primul rând, sursele scrise despre aceste cetăți, în cazul de față, sunt destul de puține,fiind contrar așteptărilor mele,mai ales în ceea ce privește cetatea Șoimoș. Acest aspect este susținut și de către Adrian Andrei Rusu și George Pascu Hurezan, autorii cărții ”Cetăți medievale din județul Arad”: „Sursele documentare au mereu aceleași restricții:fie sunt prea puține,fie informația lor este trunchiată”;”niciuna nu vorbește explicit despre viață lor internă”.[3] Se pare că sursele indirecte,specifice evului mediu,au ajutat la analiză acestor construcții. Din punct de vedere turistic, cetatea Șiriei este cea mai des vizitată,fiind promovată de autoritățile zonei. Pe locul doi se afla cetatea Șoimos, care,deși a rămas în picioare în procentaj mare, nu este la fel de vizitată precum prima, deoarece drumul este destul de anevoios. Dezna se află pe ultimul loc în acest clasament,din cauza puținelor urme care au rămas. La această cetate se ajunge cel mai greu, deși nu se afla pe o culme la fel de înalta ce primele doua. Tot ce rămâne de făcut este să căutam, în trecut importanța acestor cetăți,spre fascinația turiștilor interesați,și să le promovăm din punct de vedere turistic și cultural. Consider că oricine va vizita aceste locuri, ar trebui să afle măcar câteva informații,de-a dreptul interesante,despre aceste construcți ruinate,într-o mai mică sau mare măsură. De ce? Pentru că pe aceste meleaguri,cândva s-au petrecut multe evenimente care au schimbat viața poporului nostru. O explicație destul de rațională legată de distrugerea cetăților urmărite de mine,este neimplicarea celor în cauză, în reamenajare,reconsolidare,deoarece erau mai mereu centre fierbinți ale atacurilor turcești,în cea mai mare parte. Ca să nu mai pomenim de satele aparținătoare,care ori au dispărut ori s-au micșorat și mutat în zone sigure de locuire. O părere personală legată de distrugerea,în diferite circumstanțe,a cetăților, este confirmată de-a lungul lucrării. Este vorba de principiul locației,și anume altitudinea la care se află. Cu cât cetatea este amplasată la înălțime mai redusă,cu atât șansele de distrugere( mai ales jafuri,bombardamente,incendieri etc) creșteau; este vorba,în primul rând, despre Dezna. Făcând o comparație, cetatea Șoimoș se află pe primul loc, în ceea ce privește aspectul, fiind urmată de cetatea Șiria,iar în ceea ce privește cetatea Deznei, care era o puternică baza a graniței Transilvaniei de vest, a devenit o ruină aproape inobservabilă. Una dintre motivele pentru care am ales acest subiect complex,este publicarea istoriei cetăților Șiria,Șoimoș și Dezna,deoarece rezultatele umilelor cercetări din cadrul fortificațiilor „au fost mereu foarte limitate că extindere,nemultumitor publicate (Șiria) sau au rămas tăinuite (Lipovița,Șoimoș)[4]”. Dintre cele trei cetăți,conform istoriografiei,Șiria și Șoimosul au fost „cele mai importante fortificații ale județului”,deci Dezna,nici că se observă,ceea ce este trist,deoarece,cândva,avea un rol aproape la fel de important. Totuși, se pare că a primit o monografie modernă,conform tuturor informațiilor găsite la acea vreme de către Carmen Bodea. Până și Nicolaie Iorga a dezbătut situația Șoimosului,susținând că reprezintă o parte a arhitecturii occidentale care a fost transpusă în Moldova, în veacul XV. Desigur că au existat mai mulți istorici care au încercat să dezbată subiectul cetăților: Ștefan Pascu,Gheorghe Lanevschi,Csorba Csaba,Gheorghe Sebestyen. Drumul în căutarea istoriei acestor cetăți este cu mult mai greu, decât drumul care urcă pe dealurile unde au poposit marile personalități din istoria poporului român. Lucrarea de față este rezultatul satisfacerii curiozității mele,legată de punctele strategice importante din județul Arad și sper că va avea ocazia de a fi transmisă cât mai multor oameni,deoarece prezentul nu există fară trecut,la fel cum copacul nu poate crește fară rădăcini. În procesul de cercetare,documentarea a avut un rol foarte important. A fost punctul de plecare spre realizarea lucrării. Pentru a cunoaște istoria acestor cetăți,am folosit cărți împrumutate de la Biblioteca Județeană A.D.Xenopol Arad,drept pentru care mulțumesc reprezentanților bibliotecii pentru sprijinul și răbdarea acordată. Unul dintre bibliotecari, pe numele Roman Gabriel, văzând interesul meu pentru aceste cetăți medievale din județul nostru,m-a încurajat să promovez aceste monumente istorice,de îndată ce va fi posibil,prin publicarea lucrării pe site-ul îngrijit de către acesta,www.arad.zone.Scopul este publicarea cetăților și zonelor din care fac parte, în mod cât mai extins și accesibil tuturor. Documentația, în cazul cetații Dezna,a constat, atât din cărțile cât și din articole din revista ,,HOTARUL-LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC”, care mi-au fost puse la dispoziție de către directorul școlii unde funcționez, profesorul Creț Ioan Nicolaie,căruia,de asemenea țin să-i mulțumesc. Aprecierile merg și spre prietenii apropiați,care mi-au fost de ajutor cu ghidurile turistice avute în posesie și care au deținut informații utile pentru mine, în procesul de realizare al lucrării. Pe cursul tezei, a fost folosită ,metoda comparației, prin stabilirea asemănărilor și deosebirilor dintre cetățile noastre medievale. Cercetarea concretă la fața locului a fost cea mai interesantă experiență,de pe urma căreia am putut stabili aceste comparații,iar fotografiile realizate,susțin acest lucru. Scopul principal al lucrării este promovarea statutului istoric pe care îl au cetățile Șiria,Șoimoș și Dezna,iar acest lucru nu era realizabil fără efectuarea chestionărilor orale,care vor alcatui un capitol intreg. Interviurile realizate au ajutat foarte mult la stabilirea relației dintre documentație și cercetare în teren, de pe urma cărora comparația a avut loc.Procesul a fost desăvârșit datorită colaborării cu reprezentanții autorităților locale din comunele Șiria și Dezna. Consider că, ceea ce autorii,la care am făcut referire în lucararea de față,au prezentat,a însemnat pentru mine punctul de plecare spre contopirea informațiilor, în așa fel încât să promovez monumentele istorice avute în vedere. Întregul proces de cercetare și,bineînteles, realizarea tezei de licență s-a realizat datorită îndrumării domnului profesor coordonator, prof. univ. dr. Gheorghe Negustor, căruia îi mulțumesc în primul rând.

Comitatele Aradului Pentru a observa delimitarea geografică,județul Arad de acum era împărțit atunci, în comitatele Arad,Cenad și Zărand,de unde vom afla în care din cele trei zone se aflau cetățile vizate. Categorisirea la nivel macro se referă, în acest caz,la Valea Mureșului și partea de sud-vest a Munților Apuseni,adică Podgoria Aradului. În toamna anului 1552, a avut loc campania lui Mehmed Sokoli, care a dus la distrugerea cetăților de-a lungul Mureșului. În ceea ce privește Zarandul,cetățile de acolo au rămas creștine până în 1565,când au fost puse în diverse împrejurări periculoase. Înainte de a trece la prezentarea propriu-zisă,trebuie menționat faptul că cetățile de față, aparțineau câte unui comitat. Pe teritoriul arădean au luat naștere două comitate: Aradul și Zărandul. Primul era în Valea Muresului,iar al doilea în Valea Crisului Alb. A urmat ca feudalitatea și sistemul militar să cunoască întăriri concretizate prin „construcții de piatră”[5],înlocuind fortificațiile de pământ și lemn,specifice populației băștinașe. În primul rând,este specificată cetatea Șiriei,care în 1331 era castru regal,condus de castelanul Anton, care era și comite al Zărandului. Având în vedere materialul folosit în construirea cetăților,urmând că mai apoi să fie distruse, majoritatea elementelor din piatră, a fost preluată și refolosită în construirea caselor din împrejurimi. Acesta este răspunsul la întrebarea legată de cauza schimbării caselor din lemn în piatră.

Cetatea Șiria

Cetatea Șiriei a fost amplasată la altitudinea de 497 de metri,în loc strategic și important pentru siguranța locuitorilor din împrejurimi. În județ au fost descoperite și cetăți de pământ care nu erau sigure,ci vulnerabile în fața atacatorilor,însă cetatea Șiria,pe lângă așezare,are și arhitectura din piatră. Deși, în zilele noastre, au rămas doar câteva ruine,vom parcurge pe drumul istoric, către una din cele mai importante cetăți din piatră, din județul Arad-cetatea Șiria.

Așezare Cetatea,respectiv,comuna Șiria, este așezată în Podgoria Aradului,între Valea Muresului la sud și Valea Crisului Alb la nord,pe o distanță de 52 de km. Localitățile între care se află, cele extreme, sunt Lipova și Mocrea. Pădurile din jur sunt de fag, mesteacăn și gorun,dar cum coborâm spre câmpie,apar dealurile din vgita de vie și pomi fructiferi. Aceste delauri sunt formate din șisturi cristaline cu intrusiuni de granit. Vița de vie și pomii fructiferi se bucură de o abundență de a roadelor din cauza climei favorabile, dată de ploile din vest. Iernile sunt blânde, cu o excepție între ianuarie-februarie. În concluzie, clima din zonă este continentală moderată. Interesantă este poziția exactă între Mocrea și Lipova cu 26 de km până la ambele localități,aflându-se exact în centru. Încă din depărtare se poate observa,ca un vârf de munte,cetatea Șiriei, care se află,după cum am precizat,pe cel mai înalt punct al versantului vestic,ocupând o poziție centrală.

Considerațiuni strategice și de constructie Cetățile de piatră din Transilvania, printre care și Șiria, sunt specifice secolelor XII-XIII. Conform unor documente,s-ar spune că cetatea Șiriei a apărut în jurul anului 1222,când cavalerii teutoni au primit sprijinul regelui Ungariei de a construi “cetăți și orașe de piatră în țara Bârsei”[6].Corpul din central cetății are formă neregulată ovoidală. Zidurile sunt distruse de timp și bombardate. Același corp central avea încăperi în subsol,care au fost acoperite de dărâmături. Cea mai veche parte a cetății este cea din partea sud,care are un zid înconjurător și un turn.

Legende În jurul acestei cetăți, circulă câteva legende foarte interesante,care parcă oferă o identitate. Una dintre ele arată că o femeie a intrat în pivniță cu copilul, văzând o pisică ce stătea pe un butoi și păzea o comoară. Mama a așezat copilul pe un scaun,dându-i un măr și a plecat în sat după ajutoare,pentru ridicarea comorii.Când s-a întors cu oamenii,ușa de la pivniță s-a închis în fața lor,copilul rămânând blocat înăuntru. După șapte ani, ușa pivniței s-a deschis,comoara și pisica au dispărut,dar copilul a rămas nevătămat cu același măr în mână. De atunci a dispărut și ușa pivniței,așa că nimeni nu știe unde se afla aceasta. O altă legendă vorbește despre încăperi subterane în care se află butoaie cu vin,lăsate de turcii rămași după retragerea lor.Mergând mai departe pe drumul mistic al istoriei,găsim încă o legendă care vorbește despre o seară pe an, în timp necunoscut,vara, când e lună plină, moment în care are loc o petrecere macabră și fastuoasă sub ruinele cetății. Acest ospăț este dat de un pitic nemuritor cu barba roșie care împreunează turcii și creștinii morți în lupte, în atmosfera dată de vinul galben și gras,dar și de friptura de mistreț. La 300 de metri depărtare de cetate, se afla o fântână care are următoarea legendă: Aceasta a fost săpată sub ordinal conducătorului turc Ali, de către prizonierii creștini. Odată săpată,aceasta a avut apa otrăvitoare,gustată prima dată de Ali,iar apoi de turci, murind toți apoi. Una din subiectele care m-au interesat personal, din auzite, este legată de tunelurile ce leagă cetatea de zona exterioară. Se pare că există o legendă și pe acest subiect. Se spune că au fost construite niște tuneluri care duceau spre zone de aprovizionare pentru cazurile de asediu sau refugiu. Una dintre acestea,se spune că ar duce la muzeul „Ioan Slavici”de astăzi,din mijlocul comunei. În acest tunel se spune că turcii au îngropat tezaurul lor format din aur și pietre prețioase,astupând toate întrările,iar astăzi nu se știe nimic despre acesta. Un alt tunel ar duce la cetatea Timișoarei,fiind construit strategic,sub ordinul lui Iancu de Hunedoara. După ani de zile,a fost finalizat și folosit de Iancu de Hunedoara, care a plecat cu armata spre cetatea Timișorii,aflată sub asediu turcesc. După o luptă grea,creștinii au învins ,iar Iancu de Hunedoara a ocupat acea cetate. Același tunel vorbește despre timpurile răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan care s-au refugiat împreună cu țăranii aici,fugind de autorități. Tunelul s-a surpat,iar țăranii au murit. O ultimă legendă vorbește despre data de 8 septembrie,când niște zâne îmbrăcate în alb, se arată,dacă ții 40 de zile de post și daca ai ca vârstă peste 70 de ani. În aceste condiții,zânele pot fi văzute dansând pe ruinele cetății si pe pajiștea din jur.

Istoricul cetății Mărturii arheologice În vederea obținerii unor date prețioase,legate de istoricul cetății,au fost făcute cercetări arheologice, în urma cărora a fost descoperit faptul că populația dacică a existat în zonă. La poalele cetății a fost descoperită o așezare dacică, datată din secolul II-IV i.Hr. Între secolele IV-X, descoperirile arheologice de la Șiria,printre alte localități, au arătat faptul că populația băștinașă și-a continuat existența aici și după ce Dacia a fost părăsită de către romani,iar județul Arad a intrat în aria etnogenezei românești,care s-a încheiat în secolul IX-X. Materialele găsite,constă în vase de lut dacice și chiupul , un vas de provizii, de dimensiune mare. Chiar în interiorul cetății au fost găsite resturi de ceramică din vase lucrate manual și decorate cu brâuri alveolare și oale gri cu buza evazată,specifice culturii dacice. Aceste descoperiri demonstrează viețuirea triburilor dacice autohtone care au dus un trai sedentar și care,trăiau de pe urma agriculturii,creșterii animalelor și viticulturii. De asemenea, se poate spune că aici au existat și construcții dacice militare. Este vorba de vremea lui Buerebista care avea așezarea dacică întinsă până în Câmpia Panonică,iar dealurile podgoriei de aici,să fie fortificate împotriva atacurilor nomade. Dealul cetății era un loc sigur pentru daci,având rol de refugiu,apărare și rezistență. Unii istorici consideră că Șiria,ca origine romană, se numea “Serenia”[7],iar cetatea purta numele de “Castrum Lucidum”[8]. Pe lângă descoperirile arheologice care concretizau existent urmele dacice și romane, a apărut și un inventar complex din feudalism,însumând obiecte din fier,cleste cu brațe lungi,ciocane,cuțite cu lame subțiri. Munții Apuseni, că regiune auriferă, era vizată de cucerirea romana, iar Valea Crisului Muresului și dealurile podgoriei arădene,erau locurile în care Decebal a construit diverse fortificații de apărare. Un detaliu deosebit, legat de originea cetății Șiria,este faptul că în acest loc a existat o cetate dacică,servind că bază pentru cea actuală.Mărturiile arheologice spun acest lucru,datorită materialelor găsite aici. Deși Dacia a fost cucerită de către romani între 105-106,zona aceasta nu a intrat sub stăpânire;oricum, au fost găsite urme care atestă prezența romana aici,o constructie cu baza aproape pătrată,la 800 de metri fata de cetate,spre est. S-ar spune că e vorba de un turn de piatră și cărămidă,folosit pentru observație. De ce e urma lăsata de romani? Deoarece cărămizile au formele apropiate celor romane,chiar daca nu au stampilă. Asemănarea izbitoare a bazei construcției de aici, cu cele romane, este dimensiunea de 2.90 pe 3.40 metri. Prezența romană este dovedită și de cărămizile romane găsite în cetate și donate de către fostul stăpân al Șiriei, Ioan Bohuș, Muzeului Național din Budapesta. Acestea au forma de trapez cu stampila regiunii romane din Dacia. În incintă au fost găsite cioburi de vase lucrate meticulous; oale și fructiere de proveniență romană. Cea mai evidentă dovadă este găsirea unei monede romane mari din aramă, din vremea lui Antonius Pius, 138-168. După retragerea aureliană din 271,și pătrunderea popoarelor migratoare,a continuat viețuirea poporului autohton daco-roman.Descoperirile arheologice după această vreme, însumează morminte,care, în urma studiilor efectuate,s-ar releva faptul că a existat o așezare din secolul XII,al populației băștinașe. Poporul maghiar, în drumul sau de expansiune, a găsit în acest loc formațiuni politice de sine stătătoare cu șefi loiali, cu putere administrativă și locală. În perioada 1137-1196,vorbindu-se de prezența voievodatelor lui Gelu,Glad și Menumorut,se relevă faptul că Șiria aparținea voievodatului lui Menumorut. Obștile sătești trăiau viață patriarhală, pământul era împărțit între familii,fiind proprietate comună. Între membrii comunității era egalitate economică și juridică. În 1217, cavalerii Ioaniți stăpânesc cetatea Șiria, primită răsplată pentru lupta împotriva turcilor. După 1241, cetatea a fost construită după invazia tătarilor. În 1331, cetatea e pomenită pentru prima dată ca și castrum. Curtea exterioară are dimensiunile de 36/38 de metri. Zidul are grosimea de 130 de cm și înălțimea de 3.5 m. În partea de nord, există o deschidere care înfățișează una din porțile cetății. Tot în 1331,cetatea avea o garnizoană condusă de un castelan. Cărămizile romane folosite la construirea cetății aveau ștampila Legiunii XIII-Gemina.

Crearea comitatelor Arad și Zărand, a dus la consolidarea sistemului militar feudal maghiar,cu ajutorul construcțiilor din piatră,fiind un progres de la cele din pământ și lemn,tipic românesc. În acest caz, cetatea Șiria era castru regal,condusă de castelanul Anton,Comite al Zărandului. Primul castelan al cetății a fost Desideriu Hedervari,”judele curții reginei,și comitele de Sopron”.[9] Această cetate vă avea sub conducere 120 de sate,treptat. Pe domeniul cetății Șiria se aduce în discuție relația dintre feudalitatea maghiară și formațiunile teritoriale românești, aflate laolaltă,în acest caz. Nu se știu cu exactitate detalii despre cum au decurs aceste relații. Cetatea Șiriei a fost atestată documentar în secolul XIV, „ca reședință de cnezat”[10]. Prima mențiune documentară a cetății este făcută în 1318,fiind o cetate regală a secolului XIV. Până în secolul XVI, domeniul feudal al Șiriei,cuprinde peste 100 de sate și întindere mare teritorială. Cetatea a deținut controlul “minelor de aur,argint și cositor a unor spălătorii de aur și argint din râurile domeniale”.[11] Având în vedere faptul că cetățile construite nu erau în totalitate concepute,fiind doar niște turnuri de supraveghere,același început a putut avea și cetatea Șiriei. Totuși, locul ales pentru construcție, are o puternică importanță strategică și militară. Rogerius,care a fost martor la invaziile tătarilor din teritoriul arădean,nu descrie nicio năvălire de acest gen în zona Șiriei,drept pentru care ajungem la o concluzie: cetatea este construită după invazia tătară.

Cercetări arheologice În vederea obținerii unor informații prețioase,legate de istoria cetății Șiria, au fost făcute săpături arheologice cu scopul de a găsi latura estică a acesteia, subiect greu de identificat înainte. În urma acestor cercetări, s-au identificat porțiuni din resturile zidului de 12 metri. Acest zid,care vizează latura estică,se afla paralel cu ridicătura de pământ și piatră,la 24 de metri distanță de zidul corpului central de pe latura vestică. În partea de sud-est,urmele zidului au dispărut și au fost înlocuite cu stânca ce păzește latura sudică a cetății. Distrugerea laturii estice se datorează demolării e către oamenii din zonă, în vederea construcțiilor de case. Partea cea mai veche a cetății se află în centru și e mai înaltă decât celelalte părți. Vechiul donjon sub forma unui turn,se mai păstrează în partea de est. O incintă înconjură turnul central. Rezistența la proiectile se datorează umplerii cu zidărie a unui zid de curtină,care era la o distanță mică de turn,spre nord. Chiar zidurile din nord s-au păstrat cel mai bine,deoarece grosimile măsurate erau de 1.60, inițial,ajungând până la 2.40m. Spre vest există o încăpere a cărui cadru de ușa s-a păstrat. Spre est s-a mai păstrat un zid despărțitor de 1.65m lățime și “un al treilea ciot cu dimensiunile de 1.15x2m ”[12]. Dovada producerii de explozii în acest loc, stă în cele două părți de ziduri din partea de vest, care nu se mai află în poziție inițială din cauza pereților dislocati. Un detaliu interesant găsit în cetate,pe unul dintre pereți, s-a conservat “tencuiala pictată,pe care se distingeau trandafiri albi pe fond albastru”[13]. Formă cetății pare a fi dreptunghiulară,dar cu lături și colțuri rotunjite. Se pare că și aici există un pod mobil,la fel ca la Dezna,datorită urmelor de piloni care se vedeau în drept cu cadrul porții. La fel ca și în zilele noastre,accesul în cetate se putea face doar dinspre est. Tot aici a fost și săpat în stâncă un șanț cu o deschidere de 25 m și adâncime de 7 m,dar care scade către sud și nord. Acele tuneluri subternare despre care se vorbește, au înălțimea de 1.9 m și lățimea de 1.8 m. Cetatea are patru porți.

Cele trei etape de construcție sunt:

1.Donjonul și construcțiile alăturate după 1241

2.Corpul central cu îngroșarea zidurilor în timpul lui Iancu de Hunedoara.

3.Amenajarea corpului central,curții exterioare și zidului de protectie,în timpul familei Bathory.

Stilul cetății este romanic, cu două,trei etaje. Cetatea are funcție strategică, abilitate de organizare a armatei, organizarea populației sub cnezi și voievozi capabili. În incinta cetății au mai fost găsite cuțite, lame de cuțite și ace de cusut.Pe lângă acestea, au fost descoperite mai multe obiecte de fier, clești cu brațe lungi,topoare,ciocan,cuțite cu lame subțiri,potcoave,compas,cuie etc . Acestea aduc indicii legate de existența unui atelier de fierărie pentru nevoile cetății.

Din secolele XV-XVI au fost descoperite vase de ceramică feudală. Acestea au fost găsite la o adâncime de 80 de cm adâncime-cenușiu închis spre negru.O altă categorie de ceramică este culoarea bej-roșcat,vasele fiind folosite pentru transportarea și păstrarea alimentelor și lichidelor. Aceste feluri de vase erau întâlnite atât în Transilvania ,cât și în Moldova și Țara Românească în secolele XV-XVII. De asemenea,întâlnim și vase din ceramică galbenă și verde smălțuită de factură cultă, ce aparțineau nobilimii. Aceste vase erau folosite și în Slovacia,Cehia,Ungaria. Tot aici au fost descoperite fragmente de ghiulele, săbii,pumnale,buzdugane, semn că cetatea Șiriei a trecut prin perioade grele cu lupte aprige.

Documente scrise Conform cercetărilor, au fost descoperite și izvoare scrise care certifică existența cetății în perioadele ei de glorie. Este vorba despre un document scris,datat din 8 septembrie 1331,când Carol Robert de Anjou oferă cetatea drept recompensă pentru serviciile aduse regatului, în caz contrar, având parte de răzbunare. Acest document oferă siguranța faptului că cetatea datează dinaintea scrierii acestuia,deoarece asemenea construcție nu putea fi făcută în perioadă scurtă de timp. Diferiți istorici afirmă că cetatea ar data din jurul anului 1241,după năvălirea tătarilor. Se poate observa faptul că oamenii locuitori ai acestor meleaguri șiriene erau majoritatea români. Are legătură cu faptul că în 1362, regele Ludovic ordona comandantului cetății,Andrei,” să meargă cu toți românii și alți oameni și sluji, pedeștri și calări… unde îi va spune Nicolaus de Zudar ”[14]. Fiind în proprietatea regelui Sigismund de Luxemburg,este oferită lui Ladislau de Saro,comite de Timiș,în 1390,urmând că în 1391 să facă un schimb cu cetatea Gusing,din actuala Austrie,luând înapoi Șiria. Aceste vorbe dovedesc importanța strategică a cetății, armata puternică și că populația era ostășesc organizată cu cneji, voievozi și putere administrativă și militară. Documentele din secolul XV, arată că cetatea este una regală,deoarece castelanii de după 1400 aveau legături strânse cu regii. Este vorba despre Dimitrie,fiul regelui Albaniei,comite suprem al Zărandului. De asemenea, izvoarele scrise vorbesc despre comandantul cetății Șiria, din 1412 Paul Derecskei, care l-a hărțuit pe episcopul de Eger în proprietatea din Nyuvedtelke și Somboly. În 1431,Ioan Orszag,este un alt castelan ce apare în scrieri. În 1434 intră în posesia statului Feldioara și în 1436,fiind comite suprem al Zărandului, este trimis de către regele Sigismund, să cerceteze cauza căpităniei cumane. Existent nobilimii feudale românești pe teritoriul Șiriei este arătată de scrierile din 1439,1441. Cetatea este donată despotului Gheorghe Brancovici, de către regale Albert în 1439, deoarece acesta era nevoit să părăsească Serbia după ce a fost invadată și transformată în provincie turcească. Din cauza conflictelor cu statul feudal maghiar,Brancovici este nevoit să renunțe la Șiria, drept pentru care nu au fost găsite urme de modificări în cadrul construcției din acea vreme. Secolul XV este perioada în care cetatea a fost oferită din mână în mână.Proprietarii erau: Ghorghe Brancovici(Cetate oferită de Albert Habsburg)-1439;Ladislau Maroti(cetate primită în 1441 de la Vladislav I după un război civil);1444 este anul în care cetatea ajunge în mâna Hunedoreștilor. Documentele certifică,însă,în 1445 și 1446 pe Moga de Hălmagiu,drept unul dintre voievozii de pe domeniul Șiriei. De asemenea, Iancu de Hunedoara,confirma pe Moga de Hălmagiu și fii săi că și stăpâni ai voievodatelor Hălmagiu,Căpâlna,Baița,fapt care ne duce la concluzionarea prezenței unei formațiuni românești întinse. Urbariul domeniului Șiriei din 1525 atestă,de asemenea, prezența a două voievodate conduse de Moga de Hălmagiu și Bota,care era subordonat primului voievod. Anul 1444 este momentul în care cuprinsul domeniu al Șiriei este proprietarul de drept al domeniului Transilvaniei. Iancu de Hunedoara, o personalitate caracterizată de forța de care a dat dovadă în reunirea celor trei țări române,împotriva turcilor. Luptele contra musulmanilor, au eliberat Serbia și Albania de dominația lor,așa că Brancovici a donat acest domeniu lui Iancu de Hunedoara,chiar dacă nu a renunțat complet la acesta. Iancu de Hunedoara este trădat apoi, dar reușește în 1448 să se stalibilizeze în această zonă,ajungând în posesia tuturor bunurilor despotului. După 1395,turcii au început expedițiile de jaf în Transilvania,ajungând și în Banat și Crișana. Acest fapt a condus la construirea de fortificații de apărare în regiunile din Arad,printre care și Șiria. Chiar dacă nu există documente care să certifice acest lucru,dovezile concrete aflate în cadrul construcției cetății,întăresc ideea menționată anterior: îngroșarea zidurilor, ridicarea de contraforturi,guri de păcură,adăugarea importantelor elemente constructive. Legătură dintre cetățile Lipova,Șoimos,Șiria,Ineu,Dezna,a avut ca scop,apărarea granițelor de vest ale Transilvaniei,sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Fiecare dintre acestea au avut, în primul rând, un prim avantaj: poziția deosebit de importantă din punct de vedere strategic. Toate dintre acestea erau pregătite să înfrunte pericolul musulman. Importanța cetății Șiria, din acest punct de vedere, face ca Iancu de Hunedoara să viziteze personal zona pentru a se convinge de acest aspect,în 1445. În 1446,cetatea ajunge în posesia lui Matei Corvin,după moartea tatălui său,fiind regele Ungariei,iar în 1458, o donează unchiului său Szilagyi Mihaly pentru meritele din lupta împotriva otomanilor. Prin surprindere, în unul din turnurile cetății, acesta este închis în 1458, din cauza unor neînțelegeri apărute. Există o legendă și în acest caz, care vorbește despre eliberarea lui Mihaly cu ajutorul unui bucătar,iar apoi este iertat de Matei Corvin și numit guvernator al Ardealului. Cât despre cetate, aceasta rămâne în posesia lui până la moarte. Între 1443-1490, Matei Corvin dispune de tiparniță la Șiria. Iancu de Hunedoara oferă o mare importanță cetății, din cauza rolului strategic pe care îl avea. Aceasta devine sub conducerea lui, un bastion militar. Documentele arată anul 1459 că prima dată când armele de foc au fost folosite în județul Arad, în luptele din jurul cetății Șiria. De asemenea, iese la iveală faptul că cetatea dispunea de tunuri, precum și construcții suplimentare necesare în acel caz. În 1460,Szilagyi Mihai pornește cu armata împotriva turcilor, din cetatea Șiriei,deși neaprobat de Matei Corvin. Pornind în Banat în calea turcilor,este înfrânt și se întoarce înapoi la Șiria. După moartea lui,în 1464,cetatea este oferită lui Bathory Ștefan de către Matei Corvin pentru reușitele împotriva turcilor,cehilor și slovacilor. O altă variantă ar fi faptul că ,văduva lui Mihail Szilagyi se recăsătorește și, pentru o perioadă,oferă cetatea familiei Banffy. Până la sfârșitul secolului respectivă, ajunge să fie administrată de mai mulți locuitori din această zonă. Familia Bathory va rămâne mult timp la conducerea domeniului Șiriei,chiar dacă uneori a fost intrerupt de ocupația turcilor. Apar documente care dezvăluie anul 1493 cu conducători ai cetății,că Bogdan,Ladislau Migă, Ladislau de Arăneag. Din cauză că tensiunea oferită de invaziile turcești continua, cetățile au avut parte de fortificații, Șiria fiind una dintre cele mai importante, în ceea ce privește apărarea granițe vestice a Transilvaniei. Este vorba,conform cercetărilor arheologice, de îngroșarea zidurilor exterioare. În 1514 a fost ocupată de țăranii răsculați,conduși de Gheorghe Doja,având ca urmare,formarea Urbariului cetății Șiria din 1525.De asemenea , în 1514,răsculații cuceresc Aradul sub conducerea lui Gheorghe Doja care a supervizat acele bătălii victorioase. Șoimoșul se alătură,de asemenea răsculaților sub forma unei garnizoane condusă de voievodul de Ciuci ( astăzi Vârfurile). În 1514, răsculații lui Doja ocupă cetatea,însă,datorită rezistenței acesteia, dar și a Șoimoșului , răscoala este învinsă de familia Bathory. Un fapt crunt, întâmplat în rândul țăranilor a fost exploatarea acestora în masă,fapt care a dus la slăbirea apărării împotriva turcilor. Urmare a acestui eveniment, a avut loc înfrângerea armatei feudale maghiare la Mahacs,de turci în 1526. De asemenea,în 1526,Ioan Zapolya confiscă cetatea de la Bathoresti și o dă lui Emeric Czibak,episcopul de Oradea. În 1528, Ioan Zapolya,voievodul Transilvaniei, luptă împotriva lui Ferdinand de Habsbourg,luptă în care este implicată și cetatea Șiria. Zapolya a fost ajutat de turci,însă,deși au ajuns la cetate, au fost înfrânți în 30 noiembrie 1528. În 1588, au loc lupte între haiduci și turci pentru cetate. Au apărut răscoale din partea țăranilor în anii următori care au gonit domnii și restul nobilimii în cetățile Șoimos și Șiria. În luptele tumultoase dintre musulmani și creștini, în 30 noiembrie 1528, 600 de turci care au însumat o armată, au plecat spre cetatea Șiriei pentru a o cuceri. Aceasta este apărată cu multă demnitate și putere de către castelanul Balica. Turcii s-au retras, iar acest eveniment este atestat documentar,ca prima apariție a turcilor în fața cetății. Principele Zapolya,pornește apoi, personal spre cetate pentru a o cuceri,este respins de Balica,însă în 1529 se folosește de naivitatea unor țărani pentru a intra în cetate,cât timp a lipsit Balica,a ocupat-o și la întoarcere,acesta este nevoit să recunoască ocupația lui Zapolya. În 1551,”a revenit principatului Transilvaniei”[15],iar Andrei Bathory stăpânea cetatea în 1561. Valul turcesc continuă în 1552, când cetatea Aradului este cucerită. În 1556, cetatea Deznei și a Ineului de asemenea,sunt ocupate. Nici Șiria nu scapă, cazând în mâinile sultanului Selim,din câte se știe,fară luptă. Stăpânirea otomană continuă,până când este întreruptă de reocuparea de către oștile lui Mihai Viteazul. Între 1566-1574, turcii și-au extins puterea între Sebiș-Dezna, dar și Valea Mureșului, de unde face parte cetatea Șoimoș.

Stăpânirea turcească 1566-1693 Turcii s-au ocupat de organizarea zonei de la nord de Mureș, inclusiv a domeniului șirian. În primul rând,proprietățile feudale ereditare au fost desființate,trecând în proprietatea sultanului. Singura zonă neocupată a fost cea a Zărandului, una deluros-muntoasă, greu de acaparat și din cauza vitejiei obștii sătești. Pertaf pașa conduce trupele otomane spre ocuparea Șiriei în 1566,însă în 1595 a fost recucerită de nobilii români din vecinătăți. Zonele ocupate,inclusiv Șiria, aveau de suferit dări de bani,natură și muncă. Turcii nu se ocupau de întărirea construcțiilor în zonele în care nu aveau siguranță de stăpânire pe termen lung. Cetatea Ineului devine centrul stăpânirii otomane, iar Șiria își pierde importanța strategică. Din fericire, operațiunile conduse de Mihai Viteazul au dus la slăbirea stăpânirii turcești la sfârșitul secolului XVI.

Șiria în timpul lui Mihai Viteazul Mihai Viteazul a fost prezent și pe teritoriul arădean în lupta pentru independența țărilor române și unirea acestora. În 1594,românii supuși turcilor din zona Timișorii dar și din exteriorul ei,s-au răsculat. Centrul acestei răscoale a fost la Lugoj. Titularul diecezei Lipova și Ineu,Vlădică Teodor și banul Sava Dochian, s-au aflat în fruntea acestei răscoale. Din păcate,răzvrătirea a fost învinsă de otomani din cauză că nu au primit ajutor suficient din partea lui Sigismund Bathory,deși era obligat în înțelegerea pe care o avea cu Mihai Viteazul. Pentru a stopa o altă încercare de răsculare,turcii s-au plasat în zona Șiriei prin hoardele tătărești,între 1594-1595. Această ședere le-au permis de asemenea, să comită multe abuzuri în rândul populației băștinașe. În lupta de la Călugăreni din 13-23 august 1595, în oastea lui Mihai Viteazul, au fost părtași și supușii voievozilor din Hășmaș,Clit,Archiș,deci din zona apropiată a Aradului. Această luptă a avut loc și datorită lipsei de interes din partea lui Sigismund Bathory,care parcă a lăsat cale liberă turcilor să pătrundă în Transilvania,prin pașalâcul de la Timișoara. Indiferent de împrejurări,bătălia de la Călugăreni a însemnat o victorie răzbunătoare pentru Mihai Viteazul,devenind un simbol pentru istoria noastră. Această luptă a tras după ea asediile cetăților Lipova, Ineu,Șiria din partea ardelenilor lui Gheorghe Borbely. Șiria , în acest caz, este cucerită în 5 noiembrie 1599. După bătălia de la Șelimbăr din 29 octombrie 1599, contra lui Andrei Bathory, a avut loc unirea treptată a celor trei țări române. Această unire a deschis calea lui Mihai Viteazul spre deținerea cetăților Lipova,Ineu,și , bineînțeles, Șiria. Conform documentelor vremii,aceste cetăți au fost întărite cu garnizoane românești. Unul din oamenii de încredere ai lui Mihai Viteazul a fost Ioan de Seliște,posibil un descendent al voievozilor din Zărand. Împreună cu acesta și oamenii săi, au plecat în lupta de la Mirăslău. Ciuda generalului Basta pe succesul lui Mihai Viteazul, l-a condus spre uciderea acestuia în 9 august 1601,când plănuia noi acțiuni de apărare și întărire a unirii. Bineînțeles că după moartea lui Mihai Viteazul au slăbit fronturile otomane,inclusiv cea din zona arădeană. Omul de încredere al lui Mihai Viteazul, Ioan de Seliște, se retrage în cetatea Șiriei,fiind castelanul ei, însă e urmărit de oamenii lui Basta și comitele Zărandului, Petnehazy.Scopul lor era acela de a ocupa cetatea,însă Ioan nu se lasă ușor înfricat de intențiile adversarilor. Prin viclenie,este prins,omorât,iar după aceea cetatea ajunge în mâna lui Petnehazy,care era și castelan al cetății Ineu. În istoria zonei noastre, Ioan de Seliște rămâne unul din cei mai fideli și curajoși oameni din cercul lui Mihai Viteazul în lupta contra otomanilor. Petnehazy nu stă mult în cetate,deoarece s-a aflat adevărul din spatele morții lui Ioan de Seliște,ceea ce a dus la o adevărată răscoală în domeniu. Este vorba despre Matei Fekete,numit de către Petnehazy,comandant al cetății și care l-a trădat pe Ioan de Seliște,având legătură directă cu moartea acestuia. În urma răscoalei,Fekete fuge la Ineu, iar orice încercare de a lui Petnehazy de a cuceri cetatea Șiriei este degeaba. Deși nu sunt cunoscute date exacte despre acest fapt,cetatea va intra din nou în proprietatea lui Petnehazy până la recucerirea acesteia de către turci.

Reocuparea Șiriei de către turci În 1605,după asediul treptat,turcii ocupă din nou cetatea Șiriei. Petnehazy nu reușește să țină piept deși a pornit cu tunurile din Ineu spre Șiria. Cum viclenia funcționa de fiecare dată, a apelat la un preot sârb să vorbească cu mercenarii sârbi din cetate, în vederea deschiderii porților,însă din nou,fără success. Un alt eșec este observant și în 1609,deci cetatea rămâne tot sub mâna turcilor. În 1606 cetățile Șiria și Șoimos se predau la Boczkai Istvan. În 1688 ia sfârșit suzeranitatea turcească,urmând la rol cea austriacă în ceea ce privește Transilvania. În 1699 apar primele unități grănicerești pe Valea Mureșului,iar în 1702 apare un centru de acest fel la Șiria. Cetatea devine cel mai mare punct strategic din cauza luptelor continue între ardeleni,haiduci și turci,iar aceștia din urmă întăresc cetatea cu artilerie. Zidurile au rezistat și în 1613,când principele Gavril Bathory încearcă să cucerească cetatea Șiriei,bombardând-o. Această serie de lupte continuă până în 1634 când are loc o negociere a păcii între principele Gheorghe Rakoczy și turci, care durează 3-4 luni, la Șiria. Turcii au mizat mult pentru această pace, ceea ce a dus la luptă din nou, mult mai aprigă,de altfel. Răzbunarea turcească se manifestă prin jafurile și prădările din țoată zona Ineului,însă asta până în 1636,când au fost înfrânți la Șiria, de către haiduci și țărani. Între 1650-1657,cetatea Șiriei este liberă de turci,însă din 1658 marele vizir Mehmet Kopruli atacă Transilvania. Ajunge și în zona Aradului, însă este învins de Racoczy. Totuși în 2 septembrie 1658 după predarea cetății Ineului,cetatea Șiriei împreună cu Lugojul și Caransebeșul,cad sub stăpânirea turcească. Ocuparea musulmană durează până în 1693,când musulmanii îi alungă și ocupă ei cetatea vizată.

Stăpânirea austriacă După teroarea suportată de stăpânirea turcească, cetatea Șiriei simte aproape aceeași tensiune și sub cea austriacă. Numeroasele lupte care au dus la slăbirea ei din punct de vedere al apărării, au dus la scăderea importanței strategice pentru siguranța întregii zone. Cetatea majestuoasă de altă dată,devine pradă sigură a stricăciunilor cauzate de populație. 1702, conform documentelor,cetatea este abandonată din cauza necorespunderii noilor vremuri și condițîi.În 1775 fișpanul Aradului și Zărandului, Anton Grassalcovich preia domeniul și cetatea Șiria. În 1784 se simt influentele răscoalei lui Horia,Cloșca și Crișan în Șiria. Domnul de pământ al Șiriei,Emeric Bohus, bate cetatea pentru ca răsculații să nu-și facă punct de rezistență acolo. Se folosește de tunelurile dintre Arad și dealul Horlea. Matheus Bell trece prin zonă în 1779 observând poziția minunată pe care o avea cetatea, care totuși, începuse să devină o ruină. Părțile Aradului au trecut sub stăpânire austriacă și Banatul rămâne în continuare sub conducerea turcilor până în 1718, asta după pacea dintre austrieci și turci de la Karlowitz din 1699. Din același an, Consiliul de Război austriac decide “înființarea primelor unități grănicerești cu centrul în Arad”[16]. Este vorba despre Șoimos, Radna, Felnac,Sânicolaul Mic,Nădlac, Pecica,Șiria. Acestor zone li s-au adăugat pământurile și cetățile Ineu,Dezna,Șiria și Șoimoș împreună cu Radna. Situația politică și socială din 1784 a dus la crearea numeroaselor răscoale,una dintre ele fiind de-a lungul zonei unde locuiesc. Anul 1784 este cel mai însemnat moment al răscoalei lui Horia,Cloșca și Crișan,deoarece până la Lipova și Șiria,”toată partea de răsărit a județului era în flăcări”[17]. Este vorba despre o coloana de la Săvârșin,Toc,Ilteu,Petriș, spre Bârzava, Lipova, Șoimoș. Până la cetatea Șiriei, țăranii continuă să se adune din localitate în localitate. La cetatea Șiriei, care era locul de refugiu al răsculaților, a avut loc prima acțiune militară de mare anvergură cu scopul lichidării grupului enorm. Cetatea este bombardată de tunurile aduse de la Arad,devenind o ruină în adevăratul sens al cuvântului. Chiar dacă acest cuib a fost distrus,răsculații s-au răspândit în zonele din jurul cetății neliniștind autoritățile. Această neliniște încetează abia după înfrângerea răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan. Răscoala lor, a însemnat pentru istoria cetății Șiria, un ultim episod important, deoarece după acest moment, ea devine doar o “ruină cu semnificație istorică”[18]. Concluzia legată de această abandonare timpurie a cetății, ne poate spune că aceasta era slabă din punct de vedere al apărării, chiar dacă era un punct important strategic. Nu existau obstacole naturale și era mereu în calea invadatorilor,chiar și la acea altitudine.

Indici

[1] E. Gluck, Al. Roz, M. Toacsen Arad -Ghid turistic ,Editura pentru Turism,București 1974,pag.63

[2] https://realitatearutiera.ro/?p=24209

[3] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.11

[4] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.14

[5] Roz Alexandru, Geza Kovach Dicționarul istoric al localităților din județul Arad, Editura Universității „Vasile Goldiș” Arad 1997 pag 159

[6] Greffner Otto Cetatea Siria-Contributii monografice, Arad, 1976 pag.77

[7] Marcel Priescu,Purda Amalia Șiria pe treptele istoriei 1169-2019, Editura Promun 2019,pag.14

[8] Marcel Priescu,Purda Amalia Șiria pe treptele istoriei 1169-2019, Editura Promun 2019,pag.14

[9] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.67

[10] Ignatie Berindei , Sebastian Bonifaciu,Iuliu Buta, Vasile Cucu,Nicolaie Josan, Ioan Lupescu, Gheorghe Mahara,Dimitrie Oancea, Ion Povară,Alexandru Roșu,Alexandru Savu,Georgeta Stoica,Nicolaie Stoicescu,Cazimir Swezewski ROMÂNIA-GHID TURISTIC Editura Sport -Turism,București 1983,pag184

[11] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.70

[12] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.72

[13] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.72

[14] Greffner Otto Cetatea Siria-Contributii monografice, Arad, 1976 pag.31

[15] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.69

[16] Greffner Otto Cetatea Siria-Contributii monografice, Arad, 1976 pag.57

[17] E. Gluck, Al. Roz, M. Toacsen Arad -Ghid turistic ,Editura pentru Turism,București 1974,pag.26

[18] Greffner Otto Cetatea Siria-Contributii monografice, Arad, 1976 pag.66

Imagini Șiria

1. Fotografii personale

2 Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999

3. Otto Greffner, Cetatea Șiria, Contribuții monografice,Arad 1976-p. 13;24;25;27;28;30;32;34;43;54;65;67;76;81;

4. https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fwww.cniptarad.ro%2Fro%2Fharta-locatie%2F45-cetatea-siriei&psig=AOvVaw3LHirG-QzrqwbwazlnWZ3K&ust=1624025072924000&source=images&cd=vfe&ved=0CAIQjRxqFwoTCMjti_3qnvECFQAAAAAdAAAAABAD

Cetatea Șoimoș

Prezentare generală „În această imagine dezolantă,frapează,încă din maiestate,cetatea Șoimoș”.[1] Una din cele mai frumoase cetăți medievale,este cetatea Șoimoș,aflată foarte aproape de orașul Lipova. Se spune că numele Șoimoș provine de la Solymos, în maghiară,care provine de la șoimii crescuți aici de regii Ungariei. Cetatea Șoimoș este localizată în zona Lipovei,care este o localitate preistorică,având urme din paleoliticul superior și neolitic. Vechile mărturii vorbesc despre datarea Lipovei ( unde se află localitatea Șoimoș),încă din neolitic. „Ca toponim românesc,printre alte localități,precum Căprioara,Băltele,Balta-Neagră,Micălaca,Gurahonț,se află și Șoimoșul.”[2] Aceasta se află pe Cioaca Tăutului, la o altitudine de 129 de metri. Cetatea a fost construită în mijlocul unui cnezat românesc,aceste informații fiind din anul 1278. Cetatea medievală datează de la începutul secolului XIII, fiind distrusă de tătari în 1241 și refăcută de regele Bela al IV-lea,devenind cetate regală. Cetatea Soimos a fost construită după invazia tătarilor,deci după 1241,având rolul de apărare, în primul rând al Lipovei. Cetatea cuprinde la bază urmele unei așezări dacice fortificate. Zona Lipovei a fost voievodatul lui Glad, în secolele IX-X. În 1242 apare prima atestare a Lipovei,urmând că cetatea Șoimoș să dateze documentar din 1278. Tot în 1278 se vorbește despre o donație dovedită de un act ce prevede domeniile pe care le va stăpâni. Din punct de vedere documentar,cetatea nu este des menționată. De la prima documentare,de abia în 1335 a mai fost amintită printr-un comandant al cetății,magistrul Șinca. În 1248 cetatea Șoimoș se află sub conducerea lui Banu Pavel-cneaz. Cetatea a fost apreciată de unguri din cauza strategiei de apărare pe care o deținea,fiind parte din „organizarea militară a Transilvaniei în secolele XIII-XIV”.[3] Aceasta a fost construită la sfârșitul secolului XIII, de către Paul,ban al Severinului,între 1272-1275. O dă fratelui său,Nicolaie,ca mai apoi să fie preluată de nepotul sau de frate,” Posa,fiul lui Ioan,în 1278”. [4] Din altă sursă se spune că Banul Paul a primit cetatea ca dar pentru lupta cu regele Otocar, apoi o lasă moștenire, împreună cu viile și pădurea din jur unui nepot pe nume Ioan Ispan. Din cauza importanței cetății care a crescut tot mai mult de-a lungul timpului,Carol Robert de Anjou și-a fixat curtea domnească aici în 1315-1317. Cetatea Șoimoș era o cetate regală importantă deoarece prefectul Aradului era castelanul ei. Cetatea a fost și una din cele patru puncte de batere a monedei noi între 1323-1326. A nu se confunda cetatea Șoimoș cu cetatea Lipovei,care se află de partea cealaltă a Mureșului,chiar vis a vis,fiind mai mică în ceea ce privește dimensiunea. Șoimoșul a făcut parte dintr-un loc considerat „poarta Transilvaniei”[5],un loc pentru care turcii și habsburgii s-au luptat aproape 200 de ani. Din punct de vedere documentar,cetatea nu este des menționată. De la prima documentare,de abia în 1335 a mai fost amintită printr-un comandant al cetății,magistrul Șinca. Cronologic,ultimele dovezi referitoare la mișcări umane din jurul cetății,se învârt în jurul anului 1311,când aceasta era deja nefuncțională. Se referă la actul dat de castelanul Șoimoșului și comitele Aradului, Dominic,menționând numele a trei iobagi de castru.Între 1440-1446,cetatea a fost refăcută complet de către Iancu de Hunedoara,mai exact, in 1438. In acelasi timp,după 1426 ajunge sub stăpânirea lui Ioan Huniade,iar mai apoi sub cea a lui Ioan Corvin,împreună cu cetatea Lipovei. Capătă o importanță deosebită sub Ioan Zapolya care și-a instalat capitala aici o vreme.

Considerațiuni strategice și de constructie Cetatea Șoimoș se află la extrema estică a localității cu același nume,care aparține Lipovei de astăzi,la o aruncătură de băț de râul Mureș. Motivul pentru care, din păcate, nu se știu multe aspecte despre această cetate, este că studii de arhitectură nu s-au făcut în mod riguros și nici publicarea săpăturilor arheologice din curtea interioară, nu au fost facute. Pentru interesul meu legat de istoria acestei cetăți,care arată foarte bine în comparație cu celelalte, a părut chiar șocant să aflu că tocmai aceasta nu deține informațiile necesare. „Cea mai veche imagine a cetății,realizată în forma unei simple schițe, datează din anul 1604,și aparține lui Vatzai Ferenz ”.[6]

În părțile construcției se observă intervenții din goticul târziu. Acestea s-au sfârșit în secolele XVI-XVII prin părți renascentiste și elemente specifice dominației turcești sau habsburgice. (Anexa 6 ). Conform cercetărilor,cetatea cuprinde două incinte care au apărut succesiv;(Anexa 7 ). Sunt reprezentate de un teren de formă triunghiulară,cu laturi ce au următoarele caracteristici: latura de sud-est 70 m,latura de nord 50m,latura dinspre sud-est 60m(Anexa 8). La aceste extremități apar și fortificațiile exterioare care au în alcătuire un șanț și o amenajare(care e distrusă). Zidurile sunt inegale, și asta doar datorită intervențiilor ce au survenit,manșonările.(Anexa 9 ) Prima incintă are câteva elemente de flancare. În partea de vest se află un turn despre care se spune că era donjonul sau „vechiul bastion”(Anexa 10,11,12,13). Elevația de la fundații „s-a făcut cu o evazare vizibilă dinspre șanțul de apărare”, numită „pantă de ricoșare”(Anexa 14,15). [7]Rolul ei era acela de a orienta proiectilele aruncate de pe platforma turnului,spre posibilii invadatori și mașinile de asediu. Intervențiile ulterioare în construcție,s-au caracterizat prin folosirea pietrei de carieră și râu,iar la colțuri, „piatră de carieră,nisipoasă,ecarisată, care a format un apareiaj plăcut prin contrastul pe care îl provoacă”.[8] Intrarea inițială în turn, se făcea pe latura de sud ,printr-un „ancadrament cu o muchie teșită destul de lată,închisă în partea superioară cu un arc semicircular. Lanțul de ridicare a platformei de acces se manevra printr-o fereastră mică,cioplită. Anexa 1 „Interiorul a fost organizat în formula clasică,cu parter orb și trei etaje”[9]. Toate nivelele erau despărțite de bolți. Către încăperile interioare,aceleași ancadramente de piatră se află la punctele de trecere dintre acestea,însă conservarea lor s-a petrecut diferit. (Anexa 16,17) Turnul, așa cum arată în actualitate, este umplut cu pământ,semn că a suferit transformări de-a lungul timpului. De asemenea, prezența ferestrei de tragere dinspre curte pe această latura, este ciudată ,având în vedere că pe celelalte laturi lipsesc,ceea ce era anormal pentru asemenea fortificație. Dimensiunile zidurilor sunt diferite(spre nord-est,sud-vest) ceea ce, din nou, ar putea duce la chestiunea consolidării. Prezența „turnuletului-lanternă” este dovedită, în oarecare măsură,de pietrele conservate „care par scoase în rezalit”[10]. Una din consolidarile cetății a fost atât îngroșarea zidurilor cât și înălțarea acestora. „Zidul a fost supraînălțat și manșonat,dinspre exterior,cu un zid cu grosimea micșorată de la baza către vârf[11]”. Foarte interesantă este prezența „gurii de lup”,o încăpere subterană, special amenajată pentru cei răuveniți. Cetatea dispunea de acel turn care avea încă două etaje despărțite de planșee de lemn. La primul etaj,spre curte,se observă o ușă mică aflată în zid și fixată de blocuri de piatră,formată cu muchii teșite și un lint drept,care se află sub „arcul de descărcare din piatră amestecată cu cărămidă”.[12] În colțul sudic se poate observa „traseul unei vechi ferestre de tragere”[13]. Dinspre drumul de strajă se putea accesa ultimul nivel unde se observă forma aproape pătrată a unei spărturi largi, creată,se pare,pentru fixarea unei guri de foc. Una dintre cele mai relevante elemente de arhitectură medievală românească se prezintă în „cea mai veche poartă a Soimosului”[14]. Această poartă se mai numește în literatura de specialitate „poartă de cavalerie”. Laturile de la sud-est și nord,de la incinta din interior,sunt dublate de construcții,iar în prima latura sunt două încăperi de dimensiunile 11x9.80m,respectiv 16.80x16.85m. „În colțul de nord-vest se observă pe parament,urmele unei sobe.[15]” La etaj,spre Mureș, se află păstrată urma unei loggii.(Anexa 18) Cele mai frumoase ancadramente ale cetății,care s-au păstrat,aparțin stilului gotic târziu. (Anexa 1;5). De asemenea,pervazul ferestrei dinpre est s-a păstrat foarte bine,fiind compusă din două console,din care una s-a păstrat întreagă. În ultima încăpere,spre nord,s-au descoperit urmele unui șemineu,printr-o nișă din piatră. „Pe montanul de nord se disting încă, urmele tatanelor de la o ușa cu un singur batant”[16]. Curtina exterioară prezintă cel mai important element,sub aspectul porții de acces,la sud. În fața acesteia a existat,cel mai probabil, un pod din cauza prezenței a trei piloni înalți din ziduri. Cetatea avea un șanț,cu dimensiuni uimitoare,vizibilă și astăzi,sub forma unei potcoave în jurul incintei. „Atinge lățimi care cresc progresiv de lângă picioarele podului (21m),spre colțul de nord-vest(23m),ca să atingă maximă la nord-est(27m)”.[17] Și în actualitate se mai văd cei trei stâlpi mari de piatră care erau pilonii vechiului pod. (Anexa 19) Viața dublă pe care a dus-o cetatea din punct de vedere religios,cultural,social,se observă în urmele de ruină,amenajări,reparații,iar cu toate acestea, a funcționat mult timp. De exemplu, în colțul sud-vestic,ar fi existat „o încăpere cu rost de altar”.[18] Pașa Mahmud a aranjat, în 1552 o geamie, despre care nu se știa unde se află. Palatul Izabellei era în partea opusă. În colțul de nord-vest ar fi fost temniță. Trecerea de la turnuri la platforme de artilerie,care aveau tot înfățișarea turnului, a fost regăsită la Șoimoș, în incinta exterioară,fiind niște inovații apărute de la jumătatea secolului XVI. În 1660 cetatea Șoimoș a fost un punct strategic important din cauza dotărilor pe care le avea:fortificații,soldați,tunuri,muniție. Avea o poartă,30 de case în interior, o gramie mică și un șanț adânc. Turnurile suplimentare,foarte vizibile în cazul Soimosului,în partea de sud-est. Unul din turnuri era cel de poartă,având o arcadă gotică cioplită „în bloc de calcar,pentru mișcarea podului și a porții de lemn[19]”. Un element specific cetății Șoimoș,foarte rar,este ancadramentul porții vechi. Un element foarte interesant,dar și ascuns de ochii lumii a fost „încăperea capcană care făcea parte,aproape obligatoriu,din zestrea turnurilor de poartă”[20]. Din spusele unui călător turc,pe nume Evlia Celebi,în 1661, a trecut prin Valea Mureșului, în zona noastră,și ajungând la Lipova, a văzut printre alte detalii pe care le-am aspectat deja,faptul că cetatea avea 30 de săli. În zilele noastre,vizitând cetatea, ne vine să credem valoarea de adevăr a celor spuse de Evlia Celebi,deoarece spațiul în sine este imens. În cazul Șiriei,s-a descoperit în partea de nord-vest, un turn mic,iar particularitatea lui este solitudinea,iar singură folosință a fost reprezentată „de înălțime și de platforma din vârful elevației sale”[21]. Totuși,și la Șoimoș a fost umplut donjonul cu sau fără intenție. Aceste chestiuni fac trimitere la veacul „în care armele de foc deveniseră mai performanțe,secolul XV”[22]. Despre cetatea Șiriei s-a spus că era „cetate-matcă în jurul căreia gravitau,evident în subordine,cetățile tampon”. Cetatea Deznei a făcut parte din grupul ce fortificații simple. A avut o incinta aproape poligonală că formă,cu un singur turn,fiind astăzi singură urmă arhitectonică vizibilă. Cu toate acestea, a reprezentat un bun deținut de regalitate și familiile nobiliare.

Cetatea Șoimoș -„casa tuturor” Șoimoșul, ca parte componentă a Lipovei a avut parte de evenimente cuprinzătoare pentru destinul ținutului. Din timpul regelui Bela al II-lea (1131-1141),lângă cetate, s-a desfășurat dieta regatului. De asemenea,”regina Elena, a dispus tuturor celor care fuseseră implicați în orbirea soțului ei”[23]. A ajuns sub stăpânirea lui Ladislau Kan,prim castelanul Alexandru în 1310 și comite de Arad,și Dominic în 1311. După 1315 ajunge cetate regală și spre mijlocul secolului XV ajunge la același destin cu al Șiriei,și anume, să fie „donată succesiv”. În 1440, Lipova era parte componentă a domeniului Șoimoș și a fost donată lui Iancu de Hunedoara. Un document din 1442 arată faptul că cetatea ar fi fost „zălogită” pentru 19.000 de florini lui Ladislau Hagymasi de Bereczko,de către regele Albert,în 1439. În 1440 credincioși regelui au luat cetatea cu forță din mâinile lui Ladislau. Acesta a avut apoi o înțelegere de stăpânire comună cu familia Orszag în 1442,iar după 4 ani,ajunge sub conducerea Hunedoreștilor. În 1446, Iancu de Hunedoara și Matei Corvin primesc drepturile aupra târgului „Opidum Lipova”[24] și a cetății Șoimoș plus domeniile aparținătoare. Se spune că Ioan de Hunedoara ar fi refăcut cetatea când a ajuns la conducerea ei,însă oficializarea a vut loc de abia în 1453,prin regele Ladislau al V-lea. În procesul de reconstrucție, au fost chemați aceiași meșteri care au refăcut cetatea Hunedoarei,evident,sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, care avea ca om de bază pe Blasiu diacul. Cert este că cetatea a avut parte de îmbunătățiri,chiar dacă nu se știe cu exactitate perioada. Este vorba despre ancadramentele de fereastră,păstrate foarte bine,speculandu-se că datează de la sfârșitul secolului XV. Nici în timpul regelui Matia nu s-a bucurat de stabilitate din punct de vedere al conducerii. Vorbim de mai mulți proprietari succesivi: Jan Giskra 1462, Nicolaie și Iacob Banffy 1471,urmând să fie preluată de Ioan Corvin. Văduva lui, Beatrix de Frangepan,căsătorindu-se cu Gheorghe de Brandenburg, a făcut că acesta din urmă să dețină cetatea. În 1509,cetatea este sub conducerea lui Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg,exploatând-o excesiv.În 1510 văduva lui Ioan Corvin se căsătorește cu ducele de Brandembourg și ocupă toată averea huniazilor,trecând și la exploatarea excesivă a țăranilor,ceea ce duce la un Război Țărănesc. Cele mai vechi urbarii care au datat din 1513-1514 oferă informații cu privire la prezența „unor paznici ai porții,a strajilor și a pitarului”.[25]

Răscoala lui Gheorghe Doja Urmează ca în 1514, Gheorghe Doja să ocupe cetatea Șoimosului și Lipovei împreună cu răsculații,deși pentru puțin timp, pentru că în 1527,acestea trec sub numele lui Ioan Zapolya. Răscoala din 1514 a izbucnit datorită urii mocnite ale țăranilor,care au ajuns să fie chinuiți de feudali prin răpirea animalelor,muncile istovitoare și condițiile grele de trai la care au ajuns. Începutul secolului XVI, a fost momentul în care relația dintre iobagi și stăpânii cetății a devenit din ce în ce mai tulbure,și asta din cauza ajungerii la conducere a tiranului George de Hohenzollern, care s-a căsătorit cu văduva lui Ioan Corvinul, Beatrice de Frangepan. Chiar dacă aceasta nu a dorit căsătoria, a acceptat, totuși, umilită, în 25 ianuarie 1509,datorită insistențelor regelui Vladislav,deoarece era unchiul lui George de Hohenzollern. Această căsătorie a dus la prăbușirea puterii economice a neamului Corvinilor,care a ținut piept puterii habsburgice de până atunci, și a pregătit mai departe extinderea ei. Nu mult după nuntă, în 5 martie, George de Hohenzollern a devenit stăpân legitim asupra cetății Șoimoș,a Lipovei și a multor sate din comitatele Arad și Zărand. Soția lui a suferit foarte mult în urma acestei căsătorii,fiind bătută cu cruzime. Nu a rezistat mult sub astfel de tratamente,murind la câteva luni după nuntă. Nimic nu a stat în calea lui George de Hohenzollern,care a devenit foarte bogat datorită domeniilor pe care le deținea,numărul crescând. Cetatea a ajuns să fie condusă de o administrație de netolerat,având la cârmă un castelan din Germania,Gheorghe Prantner,chemat de George de Hohenzollern. Țăranii aveau de muncit atât pentru cetatea Șoimoș, cât și pentru cetatea Lipovei,cea de vis a vis;s-a limitat comerțul cu vite pe Mureș,la fel și folosirea pășunilor,s-au majorat taxele vamale pe Mureș,s-au aranjat vame noi cu impozite asemenea. Toate acestea au fost măsurile luate de noua conducere,care au adus mult venit cetăților dar și o soartă grea pentru iobagi. Nu e de mirare că s-au răsculat după atâta suferință. Aceștia au fost conduși de Gheorghe Doja,alături de care a participat și fratele său, Grigore. Hotărârea și ura lor a fost atât de mare,încât au plecat spre ambele cetăți fără să întâlnească vreo opunere. În vara anului 1514 , 4 iunie,răsculații se adună în jurul Lipovei,amenințând distrugerea ei dacă nu va fi predată de bunăvoie de castelan,așa că acesta părăsește orașul. A rămas mai departe în mâinile pârcălabului Foriș,care o predă lui Gheorghe Doja. Iată împrejurările: Prantner ia măsuri rapide de apărare a cetății, în timp ce oamenii lui Doja încearcă să ocupe cetatea pe nepregătite,însă nu reușesc. Atacul continuă până în ziua următoare,cu bombardamente, de această dată. Cei din cetate opun rezistență,iar Doja trimite pe diacul Ioan să convingă pe căpitanul cetății să predea cetatea. Țăranii nu lasă armele de foc,timp în care Doja, pleacă la Timișoara fiind sigur că oamenii lui vor reuși să ocupe cetatea. Mercenarii din cetate trec de partea țăranilor,declarând că nu se vor mai opune lor. Deși Prantner încearcă să dirijeze mai departe pe mercenari să continue lupta,aceștia refuză. Erau așa de hotărâți să predea cetatea,încât au vrut să omoare pe unul dintre ei,Ioan Kiss,care voia să lupte în continuare împotriva țăranilor. În 10 iunie,porțile cetății se deschid, mercenarii trec de partea lui Gheorghe Doja,iar castelanul și capelanul cetății au fost prinși,duși la Lipova și lăsați liberi,după cum a promis Doja. În 11 decembrie 1515,după finalizarea răscoalei,regele Vladislav oferă lui George de Brandenbourg libertatea de a vinde cetățile pentru a nu-și pierde degeaba proprietățile,însă Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei,care a reprimat răscoala,și-a pus deoparte Șoimosul și Lipova.Una din consecințele nefaste ale răscoalei a fost răzbunarea nobilimii asupra iobagilor,deoarece „peste saizeci de mii de țărani,români și maghiari au fost uciși fără milă atunci”.[26]

George de Brandenbourg nu se lasă și intră în posesia cetăților Șoimoș și Lipova, din nou,însă le vinde lui Ioan Zapolya pentru 20.000 de florini. În 1541, cetatea devine,de asemenea temporar,locuință principelui Transilvaniei,care transforma cetatea în stilul Renașterii,construindu-i și bastioane externe. În interior se vede și-n zilele noastre profile de piatra sculptate „de la apartamentele princiare de la etaj”[27]. Între 1541-1542,regina Izabella și fiul ei, adică familia lui Zapolya, își fixează reședința la cetatea Șoimoșului. Despre Izabella se spunea că ducea o viață destrăbălată între zidurile cetății,zvon răspândit imediat prin împrejurimi. In 1551,Lipova ajunge sub dominația otomană,mai ales din cauza generalului Castaldo,care preda turcilor cetatea împreună cu Timișoara,Lugoj,Caransebeș și Becicherec.Generalul Castaldo avea această autoritate din cauza coroanei primite de la Izabella, în numele regelui Ferdinand. În 1595,cetatea este salvată de către „comandantul de oaste al lui Sigismund Bathory” [28]. În același timp , la Călugăreni,Mihai Viteazul bate pe turci după care cucerește Transilvania,ajungând și la Lipova,unde pune în funcție pârcălabi români. Între 1522-1699,cetatea a vut un rol imens în apărarea contra otomanilor,deși a fost cucerită de multe ori. Turcii,după cucerirea cetății,au fost următorii inovatori în reconstrucția ei,însă nu avea o importantă foarte mare. În 1590-1591,prezența o garnizoană de 32 de oameni,fiind ușor de cucerit de către ardeleni în 1595. Aceasta este salvată de către „comandantul de oaste al lui Sigismund Bathory” [29]. În același timp , la Călugăreni,Mihai Viteazul bate pe turci după care cucerește Transilvania,ajungând și la Lipova,unde pune în funcție pârcălabi români. Tot în această perioadă, a fost refăcută repede sub ordinul lui Szelestey Janos,prin tehnica „cărămizilor de iarbă. Cu toate acestea,nu cetatea Șoimoș este vizată la fel de mult ca a Lipovei,astfel încât în aprilie 1596,februarie 1597 și mai-iunie 1597,aceasta este asediată dar necucerita în final. Ca și martori la evenimentele de aici,parcă trăind momentul în imaginația noastră, nu ne vine să credem că Mihai Viteazul a pătruns în această zonă în noiembrie 1599. În 1599,cetatea este ocupată de Mihai Viteazul,ajutat de Baba Novac. Sigismund Rakoczy oferă cetatea lui Ioan Lugossy,căpitanul Lugojului, în schimbul unui împrumut de 4000 de florini,la începutul veacului XVII. Totuși,principele Gabriel Bethlen oferă cetatea turcilor definitiv,iar aceasta rămâne sub stăpânirea lor până în 1688.În 1695,orașul decade după ce cetatea Lipovei este aruncată în aer,iar tratatul de la Karlowitz din 1699 decide că Lipova să rămână sub dominația turcească. În 1690 a fost cucerită de austrieci,iar în 1695,reocupată de turci,distrugând-o, așa cum s-a prevăzut în tratatul de la Karlowitz,în 1699. În 1717, Lipova este eliberată de otomani,dar capturată ca obiect de stăpânire de habsburgi. Cetatea Șoimoș urmează să fie vizată de către Franț Iosif al II-lea în 1768. În 1768,fiul Mariei Terezia,Iosif al II-lea, a trecut, de asemenea,prin Lipova și Șoimoș, susținând că „dacă nu aș fi împărat,m-aș stabili aici” [30]. Era atras de priveliștea zonei care parcă îl ataca. Părăsirea oficială a vut loc în 1788,după care a suferit demolări. Cu toate acestea, se păstrează cel mai bine față de Șiria și Dezna. Pe lângă Șiria,și Șoimosul era întins ca domeniu,ajungând la un număr de 100 de sate,atât în comitatul Arad cât și în Timiș.În 1788 este părăsită de garnizoană și începe să devină o ruină. Există o legendă și despre cetatea Șoimoș, care spune că există strigoi la poarta principală a cetății care păzesc comorile lăsate aici,iar cei care îndrăznesc să le caute,vor fi omorâți prin retezarea capului. Profesorul Eisenkolb a efectutat cercetări arheologice la cetate, în urma cărora a putut oferi informații legate de armamentul folosit de locuitorii cetății; este vorba despre „săgeți,târnăcoape,puști,pinteni și coifuri,ghiulele,cătușe,săbii,pumnale,piese de harnașament,apoi cupe,potire,precum și monede ungurești și turcești,dar mai ales poloneze și ardelene” [31]. Cetățile Șiria și Șoimoș au fost cetăți rezidențiale. Ambele aveau donjoane,însă imaginea în sine e diferită: în cazul Șiriei este vorba despre „aglomerările unor rudimente de ziduri adosate [32]”,iar la Șoimoș,donjonul oferă „o imagine clasică” [33]. De asemenea,Șiria„a rămas cu un singur tract”,spre deosebire de Șoimoș,care „păstrează frumusețea goticului de la sfârșitul secolului al XV-lea ” [34],cu suplimentări,dovedite de resturile de ancadramente. Șoimoșul a avut și loggii,observându-se una în partea de nord „al palatului nou”. S-ar specula ideea că dacă ar există posibilități de restaurare a cetăților,ipoteza ar fi fost irelevantă,drept pentru care nu s-ar merită acest proces de conservare. Totuși,cetatea Deva a demonstrat contrariul,fiind restaurată și ridicând statutul orașului respectiv,un important statut istoric și cultural. De ce Dezna,Siria și Șoimoș să nu aibă același plan de reconsolidare,din moment ce istoria acestora este deosebit de interesantă.

Anexele 5-19

Indici

[1] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.7

[2] Carol Bodea Studii privind istoria Aradului Editura politică ,București, 1980-p.155

[3] Bleahu Victor,Monografia orașului Lipova ,Editura Marineasa, Timisoara 2001-p.40

[4] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.76

[5] Stelean Ioan Boia,Corina Ianota Dubestean,Maria Alexandra Pantea,Horia Truta -Lipova,istorie,oameni și fapte,Editura Gutenberg Univers,Arad 2020-p.10

[6] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.78

[7] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.81

[8] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.82

[9] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.82

[10] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.85

[11] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.85

[12] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.87

[13] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.87

[14] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.87

[15] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.88

[16] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.95

[17] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.95

[18] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.95

[19] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.25

[20] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.25

[21] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.25

[22] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.25

[23] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.46

[24] Bleahu Victor,Monografia orașului Lipova ,Editura Marineasa, Timisoara 2001-p.16

[25] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.77

[26] Al Husar,Dincolo de ruine-cetăți medievale- Colecția Sinteze 57, Ediție revăzută și adăugită,Institutul European 2003-p.307

[27] E. Gluck, Al. Roz, M. Toacsen Arad-Ghid turistic Editura pentru Turism,București 1974-p.109

[28] Al Husar,Dincolo de ruine-cetăți medievale- Colecția Sinteze 57, Ediție revăzută și adăugită,Institutul European 2003-p.308

[29] Al Husar,Dincolo de ruine-cetăți medievale- Colecția Sinteze 57, Ediție revăzută și adăugită,Institutul European 2003-p.308

[30] Bleahu Victor,Monografia orașului Lipova ,Editura Marineasa, Timisoara 2001-p.51

[31] Al Husar,Dincolo de ruine-cetăți medievale- Colecția Sinteze 57, Ediție revăzută și adăugită,Institutul European 2003-p.308

[32] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.24

[33] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.24

[34] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.25

Imagini Șoimoș

Fotografii personale
https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fspecialarad.ro%2Fo-reconstituire-digitala-a-cetatii-soimos-de-radu-oltean-galerie-foto%2F&psig=AOvVaw3ITGt46F_sjmPWV6B8a7JD&ust=1622454539502000&source=images&cd=vfe&ved=0CAIQjRxqFwoTCIDal5eQ8fACFQAAAAAdAAAAABAP
Stelean Ioan Boia,Corina Ianota Dubestean,Maria Alexandra Pantea,Horia Truta -Lipova,istorie,oameni și fapte,Editura Gutenberg Univers,Arad 2020-p.60
Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.83;84;85;90
Stelean Ioan Boia,Corina Ianota Dubestean,Maria Alexandra Pantea,Horia Truta -Lipova,istorie,oameni și fapte,Editura Gutenberg Univers,Arad 2020-p.41
Bleahu Victor,Monografia orașului Lipova ,Editura Marineasa, Timisoara 2001-p.46
Bleahu Victor,Monografia orașului Lipova ,Editura Marineasa, Timisoara 2001-p.44;45
https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fspecialarad.ro%2Fo-reconstituire-digitala-a-cetatii-soimos-de-radu-oltean-galerie-foto%2F&psig=AOvVaw3ITGt46F_sjmPWV6B8a7JD&ust=1622454539502000&source=images&cd=vfe&ved=0CAIQjRxqFwoTCIDal5eQ8fACFQAAAAAdAAAAABAP

Cetatea Dezna

Comitatul Zărand în secolul XIV Înainte de a începe prezentarea acestei cetăți,care avea o oarecare legătură cu celelalte, Șiria și Șoimoș, dar și Ineu și Pâncota, trebuie avut în vedere faptul că aceasta făcea parte din comitatul Zărandului. Comitatul Zărandului apare în documentele secolului XIV, ca structură politică și administrativă românească. Totodată,acest secol arată “procesul de aservire a satelor românești în folosul nobililor maghiari”[1].Ca structură politico-administrativă a comitatului Zărand,cetatea Dezna are castelan în anul 1318 sub numele “castellanus Iwanka”[2]. În ceea ce privește Șiria,care a fost construită de la jumătatea secolului XIII,în 1331,este castru regal condus de castelanul Anton, care era și comite al Zărandului. Comitatul Zărandului,care avea în componență o întreagă serie de cetăți, a avut de a face cu o perioadă destul de tulbure din cauza turcilor care au pătruns hotărât în Ungaria și care au răspândit influențele zdruncinătoare până la noi. Mai departe,Comitatul Zărandului a ajuns subiect de discuție între turci,maghiari și germani, din cauza potențialului pe care îl avea,referitor la bogățiile solului și subsolului. Pe teritoriul județului Arad au fost găsite toponime slave,care au făcut parte după aceea din patrimoniul local fiind modelate după fonetica românească. Este vorba despre Bârzava,Radna,Săliște,Zăbrani,Dezna ș.a. Motivul pentru care am menționat localitățile de dinaintea Deznei,este distanța mică față de localitatea mea de baștină, Odvoș.

Așezare – origini Dezna se află, din punct de vedere geografic, la poalele munților Codru Moma, în partea de nord-est a județului Arad,la drumul dintre Sebis si Moneasa. Dezna datează încă din neolitic,după cum precizează și mărturiile vechi.[3] Cetatea ar avea o legendă care îi oferă identitatea lui Decebal. Acesta ar fi construit cetatea,dându-i numele asemănător cu al lui. În secolul XVI a făcut parte din sistemul de apărare al vestului Transilvaniei. Comitatul Zarandului avea în componentă ,vechea cetate a Deznei despre care nu se știe în mod sigur originea și datarea,și asta deoarece nu s-a aflat în raza cercetărilor arheologice. În general, despre cetate se stiu prea puține lucruri,dar cert este că aceasta a fost construită în vremea dacilor,fiind după aceea distrusă și refăcută de fiecare dată când a fost cucerită. Totuși,a rezistat din cauza poziției strategice pe care o avea. Cetatea Deznei este, în zilele noastre un monument istoric,aflat pe dealul Ozoiu. Cetatea Șiriei și Șoimoșului se află la o oarecare înălțime, în punctul cel mai înalt posibil zonei,însă în cazul Deznei,acest criteriu nu există,deoarece,dacă ar fi să mergem pe varianta originii slave,aceștia”preferau văile și nici decum înălțimile”[4]. Se află pe un loc stâncos la 375 de metri spre sud-est;nord-vest. Prima direcție era adresată deplasărilor la pas,iar apoi la escaladare;cea de a doua era cuprinsă de vegetație,chiar dacă la începuturi era calea principală spre cetate, la capătul căreia se afla un șanț,cu lățimea de 15-20 m și adâncime de peste 3 m,ceea ce înseamnă că prezenta și un pod de trecere la cetate. Conform lucrării de licență a profesorului Balaci Cornel, Dezna este atestată în 1261,iar modul în care se prezintă cetatea și biserica arată că documentul a fost emis mult mai tărziu decât apariția localității. De asemenea, prima scriere despre cetatea Deznei apare în 1318,fiind același an de atestare al acesteia. Aceeași lucrare spune despre Dezna că era „singura exploatare de fier din vestul României ”[5],fiind chiar înaintea Reșitei și Hunedoarei. O altă variantă a datei de construcție,este secolul XIII-XIV,sub conducerea lui Laurențiu de Pâncota. Acesta a dat mai departe lucrarea lui “Kopasz Borșa palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei,Ladislau[6]”. Zidurile de la sud-vest se află “exact la marginea unei prăpăstii[7]”. Tot acolo se află o curtină cu lățimea de 7 metri,fiind întreruptă prin ruinare;se pare că la început înălțimea era de 26 de metri. Păstrarea conturului cetății ar arăta o lățime aproximată la 10-11 metri,iar grosimea ziduluiar fi avut 1.15 metri.

În colțul de sud al cetății,s-a descoperit la sol “planul unei încăperi”[8] de 19x12.50 m. la distant de 11.5 m de acest colț,se află un turn exterior de mărimi 5.80x7.60 m, cu grosime de 1 m. În turn se observă o urmă de planșeu, marcat de “capete de bârne încastrate”[9],7 la număr. Din cauză că latura de vest și est nu s-a păstrat,nu s-au putut detecta celelalte nivele. Ca și material de construcție al zidului, a fost folosită piatră de carieră dar și cărămidă,iar o parte din ea părea să fi fost de origine romană. Din a doua jumătate a secolului XIV,la Dezna, a funcționat o biserică din lemn,care a aparținut comunității catolice la început,cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt. Această datare este dovedită de găsirea unei monede batute de către Carol Robert, în 1332,într-un mormânt din zona acestei biserici. Istoricul maghiar Marki Sandor,afirma că biserica de la Dezna,își are bazele pe ruinele unei biserici romane. O altă legendă vorbește despre o fată care era destinată haremului unui șef militar și care a ales să dea foc depozitului de pulbere.Economia din acea zonă este asigurată de agricultură,creșterea animalelor și prelucrarea lemnului. Prima impresie creată în urma unor bănuieli, este că cetatea Dezna ar fi o cetate dacă,deși numele ei este slav. Documentele legate de cetatea Dezna apar doar în jurul secolului XIII,trebuind studiat mai amănunțit originea numelui,care la prima vedere este slav,apărând și în alte regiuni păgâne. Cetatea Dezna se află pe partea dreaptă a “unui râuleț care se varsă în râul Dezna și care reprezintă afluentul râului Crișul-Alb”[10]. Pe măsură ce documentele despre cetate apăreau,numele este redat în mai multe forme,în funcție de naționalitățile cu care a intrat în contact. Vorbim,așadar despre : “Desme,Desne,Desni,Desna,Deszno,Deszny,Deszna,Dezna”[11]. O primă ipoteză legată de originea numelui Dezna, ne arata “existent unei vieți slave pe aceste meleaguri,încă din a doua jumătate a secolului I d.Hr.”[12] Cu toate că numele cetății se învârte în jurul originii slave,istoricul Perecseny Nagy Laszlo,consideră cetatea a fi dacă,atribuind-o lui Decebal. S-ar spune că afirmațiile lui Laszlo ar fi incredibile deoarece continuă să afirme faptul că cetatea Dezna provine de la numele lui Decebal,astfel: Decerina-Decina-Desna. Vasile Pârvan susține: “de obiceiu munții pe cari Dacii își clădesc cetățile, sunt astfel aleși,încât să poseadă într-o parte a vârfului fortificat un ism în formă de șea,prin care să se lege destul de comod cu restul platoului înalt,și din care platou piscurile se desfac întocmai că niște promontorii uriașe,ridicate amenințător asupra șeului dela poalele lor”.[13]Această afirmație, ar denota că cetatea este de origine dacă,pornind de la poziția acesteia. Se observă pereții verticali,din lucrarea de etajare “în terase elipsoidale,lăsând spatele către o prăpastie”.[14]Mărimea cetății nu a putut fi descoperită în mod cert,deoarece “bugurile dace erau variate;de la mici cetăți,până la fortificații de câteva hectare”[15]. Se pare că zona în care se află cetatea Dezna ar fi fost o intersecție a mai multor popoare,și asta datorită urmelor găsite în zonă, în cursul cercetărilor arheologice. Este vorba despre “monete de aramă ale Molossilor epiroti”[16] și monete cu efigia Împăratului Marc Aureliu, găsite la 3 km distanță de Dezna. Au fost găsite și monete celtice,ceea ce ar fi denota faptul că Dezna, cândva era o colonie celtică. Surprinderea nu se oprește aici,deoarece, în urma săpăturilor după fier, a fost găsit un opaiț roman,tot la o distanță nesemnificativă de Dezna. Prezența acestor monede celtice ar demonstra legăturile comerciale existente încă din vârstă a II-a a fierului

Cetatea Dezna până în secolul XIII Stabilirea vârstei cetății Dezna a fost încercată în 1927,când “s-a constatat prezența unor cărămizi romane în zidul cetății”.[17] Perioada dintre epoca afirmării strămoșilor noștri și secolele XIII-XIV, este o perioadă moartă în care aceasta a ajuns o ruina deja. Evenimentele istorice de după secolul XIII,ar fi încurajat regii Ungariei să consolideze cetatea, utilizând-o ca “Cetate regală”. Acele evenimente istorice de care am pomenit mai devreme,se referă la invazia tătarilor care au început să distrugă tot ce le ieșea în cale,pe teritoriul Ungariei,iar Dezna era una din locurile binevenite pentru a fi întărite în vederea apărării. Din această perioadă putem lua în calcul cea de a doua vârstă a Deznei,renașterea ei. De asemenea,nu se știe nici din această perioadă,data precisa reîntemeierii. Documentele din 1261,arată că Dezna era menționată ca “villa”nu “castrum”. Între 1261 și 1318,numele “Desna” nu mai figurează în niciun document,iar din 1318, este arătată drept cetate existentă împreună cu Pâncota. De asemenea, anul 1293 arată în scrisuri cetatea vecina, Ineul care nu era supusa Ineului,ci Deznei,fapt care arată superioritatea ei.A fost proprietate regală în legătură cu politica generală a țării și , la fel ca celelalte cetăți,era să fie oferită răsplată, celor care luptau cu vitejie pentru apărarea de popoarele păgâne. În anul 1387, cetatea Dezna împreună cu Pâncota și o parte bună din comitatul Zărandului,trec în proprietatea familiei Losonczy “care a dat un șir întreg de bani Severinului”[18].Conducerea acestui domeniu completat de componentele mai sus menționate,nu se schimbă timp de 170 de ani,până în vremea conducerii otomane. Călcarea hotarelor între moșii,comandate de stăpânii lor, a fost o problemă des întâlnită în tot județul Arad. Ștefan Bathory trimite în 20 martie 1475,mandate de aducere în fața Curții Regale a lui Iolan Pongrasz de Dengelegh și Ladislau și Ștefan de Losoncz,care au fost învinuiți pentru călcarea hotarelor moșiei familiei Banffy. Disputele interne au fost completate de intervenția castelanului Șoimoșului,care a fost omorât de atacatori. Deocamdată,această perioadă este tulburată strict de probleme interne care înfățișau doar lăcomia stăpânilor pentru mai mult teren. În general, cetatea Dezna era înconjurată de o atmosferă liniștită,chiar monotonă,însă pregătită pentru orice eveniment neprevăzut.

Epoca turcească Se pare că a fost cetate regală din 1317,cu atestare din 1318 până în 1387,fiind oferită familiei Losonczi. Oare ce evenimente importante s-au petrecut în această zonă, despre care mulți dintre noi nu știm încă? Cea mai mare importanță pe care o are cetatea este în 1552,când a făcut parte din sistemul de apărare a vestului Transilvaniei. Cetatea are parte de întăriri,având amprenta „arhitecturii Renașterii cu elemente similare cetății Șoimoș”.[19] De asemenea s-au adăugat noi ziduri din piatră de stâncă,completate cu piatră de râu și cărămidă. Turcii aveau planul de a cuceri cetăți diverse din zona Ardealului,și nu degeaba, deoarece a cuceri o singură cetate,însemnă cucerirea întregii zone pe care aceasta o avea sub stăpânire. Bineînțeles că aveau de a face cu ungurii conduși de Ioan Sigismund Zapolya care în 1565 ocupă cetatea Dezna, pe care o oferă drept recompensă pentru apărare și vitejie în luptă,lui Bebek George în 1566. În 1579,domeniul Deznei a fost detaliat de numeroase sate,având un teren destul de întins. A fost și cetate de graniță vis a vis de turci. Cu toate acestea,Banatul și Zărandul erau monitorizate de către Pașa din Timișoara,care la rândul lui avea subaltern ce conduceau câte un teritoriu din aceste zone. Aceste teritorii erau numite sângeacuri,care la rândul lor, erau împărțite în nahie. Nahie-urile corespundeau uneia sau doua cetăți.Cucerirea restului de comitat al Zărandului în 1565,duce la formarea nahiei Ineului ”din care făcea parte și Desna cu satele ei”[20]. După ce Dezna ajunge sub conducerea lui Bebek în 1566, acesta trebuia să mulțumească stăpânului Zapolya cu o sumă importantă,iar acesta din urmă să ofere recunoștință stăpânului său. Era un întreg lanț de conducători care își urmăreau interesele. Toate aceste sume și recunoștințe se datorau exploatării iobagilor din Dezna,care nu aveau drept la revoltă. Această situație a dus la apariția jefuitorilor a orice aveau de luat,ceea ce conduceau locuitorii spre disperare,cerând ajutor vizirului. Ținutul Deznei avea să dispară cu totul din cauza jefuirii conduse de văduva Bebek. Alegerea lui Ștefan Bathory că rege al Poloniei,în 1576,face că Pașa din Timișoara să atragă atenția lui Cristofor Bathory în vederea supravegherii situației Principatului,deoarece Dezna fusese abuzata din punct de vedere al birului și chiar împinsă să ofere ajutoare nemților pentru a răbufni împotriva turcilor, fapt de neacceptat pentru Sultan.

Mihai Viteazul în Zărand Între 1599-1600,cetatea se afla sub conducerea lui Gașpar Kornis,om de încredere al lui Mihai Viteazul,pe care l-a ajutat să treacă prin aceste locuri în drum spre Praga. Din 1658,când a fost recucerită de către turci,cetatea dispare ca fortificație în perioada ce urmează. După domnia lui Cristofor,atacurile și situațiile tulburătoare de după, nu au încetat. Actualul stăpân al cetății Dezna Kendi Ferencz,urmașul doamnei Bebek, a fost descoperit că plănuia o politică de opoziție și este executat,iar cetatea Dezna rămâne fară stăpân. Fiind obișnuită cu situațiile dramatice prin care a trecut,nu avea decât să aștepte un nou stăpân care să o cotropească. Cert este un lucru: cetatea Dezna rămâne sub conducerea Ungariei,cu toate că turcii erau disperați să nu piardă puterea asupra ținuturilor de la nord de Mureș. “În 24 aprilie 1597, Sigismund Bathory oferă credinciosului său Gașpar Kornis”[21] puterea asupra cetății Dezna,pe lângă alte ținuturi înconjurătoare,iar influențele se extind până la partizanii lui Mihai Viteazul. Gașpar Kornis se alătură lui Mihai Viteazul în momentul în care vine în ținuturile Ardealului pentru a le elibera de sub amenințarea turcească. În 1599,Mihai Viteazul ajunge stăpân pe ținuturile apusene,iar oamenii lui păzeau cetățile Lipova,Lugoj,Varadia,Șoimoș,Pâncota,Ineu. Mihai Viteazul a fost chiar sfătuit să ceară Împăratului “confirmarea de stăpân definitiv în aceste locuri”[22]. Bineînțeles că ungurilor nu le erau indiferentă această situație,drept pentru care plănuiesc o mișcare vicleană lui Mihai Viteazul,în 1600,folosind intrigi înjositoare pe lângă împăratul Rudolf. Oamenii de rând,însă,îl vedeau pe Mihai Viteazul, că pe un ideal, un real salvator care trebuia să rămână alături de ei,după atâta timp de sărăcie,abuzuri și disperare. Totuși,relele influențe pornite de maghiari,au făcut că Mihai Viteazul să fie huiduit,iar acesta cu greu ajunge la Împăratul Rudolf să explice situația,fiind ajutat,bineînțeles,de către Gașpar. Turcii abia așteptau o astfel de situație,bazată pe pierderea, pe nedrept a încrederii față de voievod,așa că au început să profite de acest lucru,sperând la noi cuceriri. Până în 1686, cetatea Dezna vă avea de suportat același regim,împreună cu surorile ei. Vă avea de îndurate setea voievodului Ardelean și turcilor,marcată de “jaf și chin”. Soarele răsare și pentru Dezna la un moment dar,când Sigismund Racoczy oferă acesteia privilegii și scutind-o de chinuitoarele munci. Nu durează mult nici această bucurie,din cauză că Gabriel Bathory ajunge la putere,după Sigismund,și conduce Dezna spre prăpastia hărțuitorilor din nou,pentru a mulțumi familiei Kornișeștilor. Acest fapt permite turcilor să intervină că mediatori,iar în 1626,Dezna vă avea din nou umbrela turcească până în timpul lui Rakoczy I. Acesta acordă atenție Deznei pe care o scoate de sub autoritatea Ineului,oferind-o unui descendent de-al Kornișeștilor. Când a auzit că Dezna a fost jefuită din nou în 1643,a ordonat supravegherea continuă a ținutului,dovedind grija față de Dezna. Din 1648 cade din nou în mâinile turcilor,de la care ajunge o adevărată ruină. Este eliberată în 1693 definitiv,fiind distrusă de atacurile învinșilor. Instoricii secolului XIX afirma că de la acel moment,cetatea nu a mai fost locuită. Totuși , în secolul XVIII a mai fost folosită de către Lobonții lui Wallenstein în timpul răscoalei lui Francisc Rakoczy. Împreună cu Ineul,Șiria și Lipova, Dezna aduce un ultim serviciu la acea dată,deoarece “pacea de la Careii-Mari, întărita la Satu-Mare în 1712”[23]confirma înfrângerea răsculaților și alipirea vechilor ținuturi,printre care și întreg Zărandul. Comitatul era împărțit în funcție de cum erau obișnuiți locuitorii,în două tipuri de reguli: cele ardelene și cele maghiare. Organizarea politică a acesteia a făcut ca în 1876,Comitatul să fie desființat. În ceea ce privește Dezna, aceasta nu mai făcea parte din ținut de un secol și jumătate. Totuși, la începutul secolului XIX,1850, “Weis Rezso, a dispus tencuirea ruinelor[24]”,însă, după câțiva zeci de ani,Torok Gabor,care era proprietar principal local,a dorit descoperirea pivniței cetății prin înfăptuirea înlăturării zidurilor cu explozibili. Au avut loc apoi și alte distrugeri în 1887,însă nu dezastruoase ,deoarece diferența aspectului zidurilor nu este mare,față de 1835. În prezent au rămas „trei ziduri mai importante din sectorul bastionului principal...”. De asemenea se observă „urmele celorlalte ziduri ,conturul curții interioare și fragmentele din șanțurile cetății”.[25] Cetatea în sine nu mai prezintă niciun interes,iar în locul ei se ridica satul Dezna. Anexele care urmează,sunt fotografii realizate de mine, în fiecare punct unde am putut surprinde elemente de construcție care au supraviețuit timpului. Ceea ce am observat în actualitate este diferit de ceea ce am prezentat, deoarece timpul distruge tot mai mult urmele rămase, iar vegetația cuprinde ruinele, acolo unde autoritățile nu pot interveni din motive de siguranță. Am analizat părțile componente ale cetății, în funcție de plan și am realizat că urmele bombardamentelor sunt vizibile, fiindcă cel puțin un perete, se află într-o poziție nefirească. De asemenea, un alt perete exterior, se află undeva în josul culmii,ceea ce din nou este nefiresc.

Partea de sud

Partea de nord

Partea de vest

Culmea cetății

În drumul ce urcă spre culme, se observă diferite elemente de construcție, despre care nu se poate stabili ce rol aveau, din cauza distrugerii masive

Pozițiile nefirești ale pereților exteriori

Indici

[1] Doru Sinaci Emil Arboie Administrație românească arădeană, Studii și comunicări din Banat-Crișana, Volumul VI p.9

[2] Doru Sinaci Emil Arboie Administrație românească arădeană, Studii și comunicări din Banat-Crișana, Volumul VI p.10

[3] Alexandru Roz Kovach Geza,Dicționarul istoric al localităților din județul Arad-p.5

[4] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.36

[5] Teodor Radu Dezna, așa cum am cunoscut-o eu-p.9

[6] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.47

[7] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.49

[8] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.50

[9] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.50

[10] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.36

[11] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.36

[12] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.36

[13] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.39

[14] Autor Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.39

[15] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.39

[16] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.39

[17] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.40

[18] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină-p.44

[19] E. Gluck, Al. Roz, M. Toacsen Arad-Ghid turistic Editura pentru Turism,București 1974-p.84

[20] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruina p.87

[21] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruina p.92

[22] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruina p.93

[23] Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruina p.95

[24] Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999-p.50

[25] E. Gluck, Al. Roz, M. Toacsen Arad -Ghid turistic Editura pentru Turism,București 1974-p.84

Imagini Dezna

Fotografii personale
https://infodezna.ro/ruinele-cetatii-dezna-constructie-secolul-al-xiii-lea/
Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999,p49

BIBLIOGRAFIE

https://realitatearutiera.ro/?p=24209

Adrian Andrei Rusu/George Pascu Hurezan Cetăți medievale din județul Arad, Arad 1999

Al Husar,Dincolo de ruine-cetăți medievale- Colecția Sinteze 57, Ediție revăzută și adăugită,Institutul European 2003

Alexandru Roz Kovach Geza Dicționarul istoric al localităților din județul Arad Editura Universității „Vasile Goldiș” Arad 1997

Bleahu Victor,Monografia orașului Lipova ,Editura Marineasa, Timisoara 2001

Carol Bodea Studii privind istoria Aradului Editura politică ,București, 1980

Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruină ANUL IV.NR.2 ARAD FEB.1937 Redacția și administrația Arad str V. Goldiș, 6.

Cornelia C. Bodea HOTARUL LITERAR-CULTURAL-ARTISTIC “Cetatea Desnei” – de la primele dibuiri până la căderea în ruina ANUL iv.NR.3 ARAD MARTIE 1937 Redacția și administrația Arad str V. Goldiș, 6.

Cornelia Bodea, Monografia Deznei, de la primele dibuiri pâna la căderea în ruină, 1937
Doru Sinaci Emil Arboie Administrație românească arădeană Studii și comunicări din Banat-Crișana Volumul VI Colecția Slaviciana-serie noua Editura: University Press Arad 2013

E. Gluck, Al. Roz, M. Toacsen Arad-Ghid turistic Editura pentru Turism,București 1974

Ignatie Berindei , Sebastian Bonifaciu,Iuliu Buta, Vasile Cucu,Nicolaie Josan, Ioan Lupescu, Gheorghe Mahara,Dimitrie Oancea, Ion Povara,Alexandru Roșu,Alexandru Savu,Georgeta Stoica,Nicolaie Stoicescu,Cazimir Swezewski ROMANIA-GHID TURISTIC

Editura Sport -Turism,București 1983

Marcel Priescu,Amalia Purda, Șiria pe treptele istoriei-1169-2019,Un compendiu de istorie siriană, Promun 2019

Otto Greffner, Cetatea Șiria, Contribuții monografice,Arad 1976

Alexandru Roz Kovach Geza, Dicționarul istoric al localităților din județul Arad,Arad 1977

Roz Alexandru, Geza Kovach

Dicționarul istoric al localităților din județul Arad,Editura Universității „Vasile Goldiș” Arad 1997

Stelean Ioan Boia,Corina Ianota Dubestean,Maria Alexandra Pantea,Horia Truta -Lipova,istorie,oameni și fapte,Editura Gutenberg Univers,Arad 2020

Teodor Radu Dezna, așa cum am cunoscut-o eu Editura Gutenberg Univers, Arad ,2009