Proiectanți ai palatelor și bisericilor din Arad. Arhitecții arădeni.

Instantanee biografice din tabloul arhitecților arădeni publicate în volumul “Povești arădene de success” de Puskel Péter

Orașele sunt impregnate pretutindeni pe cuprinsul lor cu parafa și amprenta celor care le-au proiectat și construit.(Ei sunt acei oameni excepționali a căror opere rămân peste veacuri și peste generații, supraviețuind cu mult celui care le-a creat)

Orașele mari reflectă gusturile și preferințele arhitecților epocilor care se succed. Dar aceste gusturi au fost adesea influențate de generozitatea sau după caz; de zgârcenia edililor din toate vremurile, de necesitățile, gusturile și puterea financiară a locuitorilor. Așa a devenit imaginea orașului reflexia liniilor de forță ale nivelului local al dezvoltării sociale.

În dezvoltarea orașelor din Crișana și Banat – în mod special în anii din preajma sărbătorii mileniului, cât și în cei din primele decenii ale secolului XX – se regăsesc foarte multe similarități. În primul rând pentru că poartă amprenta a două-trei personalități remarcabile cu un talent excepțional în artele asociate arhitecturii. Dacă Timișoara a avut un Téry Emil sau un Székely László, sau Oradea pe Rimanóczy Kálmán, tatăl și fiul; atunci în ceea ce privește concepția clădirilor reprezentative ale Aradului, trebuie să-l pomenim înaintea tuturor pe Szántay Lajos. Talentul, gusturile, precum și educația și instruirea sa erau la înălțimea celor mai înalte exigențe ale epocii în care și-a desfășurat activitatea. Vrednic de măiestria sa i-a fost contemporanul și colegul său de breaslă; sârbul Tabaković Milan Emil. Tot aici trebuie să-l amintim pe înaintașul lor de origine germană, Czigler Antal care a creat în cea de-a doua jumatăte a secolului XIX, fiind și primul architect-șef al Comitatului Arad. El a fost cel care a proiectat Catedrala Ortodoxă veche din Piața Mare. (Casa în care s-a născut, situată pe actualul Bulevard al Revoluției este astăzi sediu al Rectoratului Universității de Vest “Vasile Goldiș”). 

Tabloul arhitecților arădeni nu ar fi întreg dacă nu am aminti de firma de proiectări și construcții Fodor-Reisinger sau de Steiner József și Jenő, de Halmay Andor și de Szömörkényi Rudolf.

Fiecare dintre cei enumerați merită atenția noastră; chiar dacă nu în mod egal distribuită, pentru că fiecăruia dintre ei i-a revenit un rol însemnat în plăsmuirea clădirilor publice reprezentative care definesc imaginea actuală a orașului.

Apogeul carierei lui Szántay Lajos coincide cu perioada cea mai dinamică și cea mai prolifică a dezvoltării Aradului, perioada în care prosperitatea locuitorilor săi atingea cote maxime; fapt care s-a reflectat și în evoluția pe un trend ascendent a apetitului pentru antreprenoriat în domeniul construcțiilor. Szántay s-a bucurat de succesul și gloria dobândite în apogeul carierei, dar la bătrânețe a avut parte de privațiuni și neglijare, ba chiar mai mult decât atât; de numeroase manifestări de ingratitudine ale generațiilor care au urmat.

Numeroase personalități politice marcante ale secolului XX au avut parte de aceeași soartă. Dar în timp ce politicienii sunt oamenii momentului, arhitecții sunt oamenii veacurilor. Este aproape incontestabil că acei care au dăruit toata viața; au slujit și au creat pentru orașul lor, ar merita ca numele lor să strălucească pe toate acele edificii care laudă spiritul, imaginația și gusturile creatorilor.

Din nefericire, în timpurile noastre, pe meleagurile noastre lucrurile stau cu totul altfel. Memoria lui Szántay nu a fost onorată până în prezent nici cu această minimă recunoștință. Nici la aniversarea celor 100 de ani de la naștere în 1972 și nici la comemorarea celor 40 de ani trecuți de la moartea sa în 2001. Poate că greșeala ar putea fi reparată la jubileul de jumătate de secol în 2011.

Personalitatea marcantă a arhitecturii arădene din secolul XX s-a născut la Arad în 1872. A urmat studiile medii în Arad, dar a susținut examenul de bacalaureat la Budapesta. A obținut diploma Universității Tehnice din Zürich, după care și-a făcut stagiatura la Budapesta. Spiritul practic, gusturile și personalitatea de nădejde a tânărului arhitect au fost apreciate nu doar de către clienții săi, ci și de către edilii orașului. Cuvântul său avea greutate, în special atunci când se luau decizii în chestiuni urbanistice. A fost ales în numeroase comisii de specialitate, fiind o personalitate de prestigiu care se bucura de respectul comunității arădene. Toate acestea se datorau competenței sale de specialitate.

În perioada aceea exista o abundență în cererea de proiecte iar concursurile pentru realizarea lor se succedau cu repeziciune. Grație acestora  Szántay a primit foarte multe comenzi. Biroul său își asuma deseori și punerea în aplicare a proiectelor.

Szántay a câștigat dreptul de a proiecta Biserica evanghelică-luterană (Biserica Roșie) la un concurs organizat în 1904. În munca sa de proiectare a acestui edificiu generos, dar foarte pretențios, arhitectul s-a concentrat și asupra decorațiunilor și facilităților interioare, ceea ce era o noutate la vremea respectivă.

Cunoscut sub denumirea populară de “Biserica Roșie” - grație cărămizilor de culoare roșie cu care a fost ornamentat exteriorul, lăcașul de cult a fost inaugurat și sfințit în luna septembrie a anului 1906. Pe terenul din proximitatea bisericii a fost contruit Palatul Luteran cu fațada spre trei străzi, într-un stil simplu și practic, tot pe baza planurilor lui Szántay.   

Cea mai importantă realizare din Arad semnată de Szántay Lajos este Palatul Cultural. “Dacă nu ar fi realizat nimic altceva, cu această creație monumentală și-ar fi înscris totuși numele pentru eternitate în istoria orașului Arad” – scria despre el Almanahul aniversar apărut în 1914 cu prilejul jubileului de 80 de ani de la ridicarea Aradului la rangul de oraș liber regesc.

Construcția unuia din cele mai impozante edificii ale orașului a fost un proces anevoios și presărat cu vicisitudini. Pentru realizarea visului său, arhitectul a purtat o luptă asemănătoare celei duse de personajul lui Cervantes, Don Quijote. În această luptă și-a găsit numeroși susținători în rândul intelectualității arădene. Conducătorii de atunci ai Societății Culturale Kölcsey, în persoana președintelui Varjassy Árpád și a secretarului Szöllőssy István au fost autorii unei campanii de presă care devenea din ce în ce mai hotărâtă imediat după intrarea în secolul XX, prin care susțineau necesitatea edificării unui palat reprezentativ care ar fi urmat să găzduiască colecția de relicve ale Revoluției din 1848-1849 precum și colecția de artă.  M uzeul de relicve se deschisese publicului încă din 15 martie 1893 la etajul II într-una din aripile teatrului nou, dar spațiul de conjunctură s-a dovedit repede insuficient pentru colecția care sporea neîncetat. Mai târziu susținătorilor li s-a alăturat și Krenner Miklós, publicist remarcabil și istoric de excepție, precum și o întreagă pleaidă de intelectuali arădeni. Implicarea lor socială n-a rămas fără ecou.

Conducătorii orașului au decis în cele din urmă să construiască noul așezământ al culturii publice și au lansat mai multe concursuri naționale și internaționale pentru proiectarea edificiului. Primul dintre ele chiar în 1901.

La un moment dat pe masa comisiei de jurizare zăceau 17 proiecte, printre ele numărându-se și cele ale unor specialiști din Budapesta, Berlin sau Paris, dar niciunul nu a reușit să câștige fără echivoc simpatia membrilor comisiei.

Szántay a participat la rândul său cu două proiecte, dar în cazul său comisia avea rezerve în ceea ce privea locația aleasă. În cele din urmă, în 1907 Szántay a făcut o nouă propunere pentru un amplasament situat între parcurile de pe malul Mureșului care a fost acceptată, dar lucrările aveau să înceapă abia în 1910 și urmau să dureze nu mai puțin de trei ani.

Impozantul Palat al culturii publice era inaugurat la 26 octombrie 1913 în prezența minstrului culturii Jankovich Béla și a scriitorului Rákosi Jenő. Doar de dragul ineditului situației consemnez că în același an fusese inaugrat și la Târgu Mureș impozantul Palat Cultural construit la insistențele ctitorului de oraș; l-am numit aici pe primarul Bernády György, o perlă a stilului Secession, creația arhitecților budapestani Komor Marcell și Jakab Dezső. Sunt mulți cei care fac o paralelă inutilă între cele două instituții înrudite. Fără îndoială, Palatul din Târgu Mureș este mult mai cunoscut, în primul rând pentru că pe lângă cei doi mari arhitecți amintiți, la edificarea sa au contribuit și ale nume sonore ale curentului Secession – Thoroczkai-Vigand Ede, Körösfői-Kriesch Aladár, Nagy Sándor și Róth Miksa; în timp ce la Arad putem aminti în același context doar sculpturile lui Rubleczky Géza.

Dacă totuși comparația este inevitabilă, mă rezum să remarc că Palatul din Târgu Mureș este prin excelență o contrucție secession specific maghiară; în timp ce Palatul arădean este cosmopolit, fiind construit în stiluri mai puțin comune și utilizate în câmpia panonică. În citadela culturii publice arădene și-au câștigat locul colecția de renume național dedicată relicvelor Revoluției de la 1848-1849, colecția orășenească de artă, precum și o bibliotecă bogată în volume.

Sala de concerte ornamentată din belșug și cu o acustică excelentă era fără pereche între orașele de provincie ale vremii respective. Constatarea este validată până în zilele noastre și la nivelul întregii Românii, fiind întărită de către numeroși muzicieni și specialiști internaționali. (să nu uităm că Societatea Filarmonică arădeană fusese fondată în anii 90 ai secolului XIX și avea activitate cu caracter permanent  încă de la vremea respectivă).

Genialul proiectant a creat fațadele dinspre Bulevardul Dragalina, dinspre faleza Mureșului și dinspre parc în stiluri arhitectonice diferite (renascentist, gotic-francez, baroc-francez, rococo vienez, etc) pentru a evita monotonia fațadelor lungi. Accesul spre intrarea principală străjuită de șase stâlpi corinteni care amintesc de templele grecești se face pe scări largi de dimensiuni monumentale.

În aceeași perioadă era inaugurată etapizat cealaltă capodoperă a secessionului arădean, palatul lui Bohus László. Era cea de-a doua clădire arădeană care dispunea de lifturi (prima fiind Palatul Ortutay în 1911!). Clădirea cu trei etaje are deschidere spre trei străzi, dispune de patru intrări și era amenajată cu decorațiuni interioare deosebit de bogate.

Cu câțiva ani înaintea Palatului Bohus, Szántay a proiectat palatul situat la intersecția străzilor Batthyány și Széchenyi (astăzi străzile Episcopiei și Horea), clădire extrem de decorativă cunoscută până astăzi sub denumirea de Palatul Szántay.

De asemenea sunt operele lui sediul Camerei Industriilor, camera de rugăciuni și extensia Bisericii Reformate (operă realizată în colaborare cu Dömötör László), antrepozitele de pe calea Curticiului (Calea 6 Vănători) și locuința sa din Piata Tököly (acum Piața Catedralei colț cu strada Ioan Russu Șirianu). Această ultimă clădire așteaptă de zeci de ani o tăbliță comemorativă care să amintească că este vorba de locuința ilustrului arhitect al orașului.

Szántay este unic printre contemporanii săi și prin productivitate. Pe lângă clădirile publice din oraș, clădirile industriale din jurul Aradului și monumentele funerare din cimitire a proiectat 45 de clădiri pentru locuit, acestea fiind ridicate în totalitate.  Într-un repertoriu redactat în 1950, pe vremea când arhitectul se afla în cel de-al 78-lea an al vieții, figurează nu mai puțin de 97 de poziții. Dintre acestea doar 16 au rămas în faza de proiect, restul fiind finalizate.

Szántay a muncit într-un ritm susținut și după Unire, dar odată cu trecerea anilor a fost din ce în ce mai marginalizat, primind din ce în ce mai rar comenzi pe măsura talentului cu care era înzestrat. Adevărul este că în perioda interbelică puterea vremii a marginalizat tot mai simțitor Aradul, fenomen ce s-a manifestat și prin scăderea apetitului pentru ridicarea de noi construcții. Perioada se caracterizeaza prin lipsa de noi construcții monumentale. Câștiga teren școala Bauhaus, reprezentantă a curentului funcționalist, exponenții săi fiind arhitecții noii generații, iar cea mai pregnantă personalitate era Silvestru Rafiroiu, arhitectul-șef al orașului. Activitatea arhitecților Dömötör László, Fenyves Károly, Marián János, Rátz Emil, Szömörkényi Rudolf, Steiner József și Tritthaller Ferenc s-a întins până în această perioadă.

În perioada dinspre apusul vieții, când criza în care afla se adâncea, Szántay se străduia să se facă util prin administrarea treburilor curente ale bisericii reformate. Anii care au urmat celui de-al doilea război mondial au lăsat urme neșterse în sufletul constructorului arădean cu mâinile aurite. Lupta lui Don Quijote ajunsese la apogeu. Personalitatea apropiată bisericii a fost cu totul izolată de noile autorități care nu au mai recurs nici la expertiza sa profesională.

Biografia și Repertoriul pe care l-am amintit într-unul din alineatele precedente au fost întocmite de artistul aflat la o vârstă venerabilă atunci când s-a adresat autorităților orașului cerând recomandarea acestora către Fondul Artiștilor în vederea suplimentării pensiei, întrucât se confrunta cu probleme grave privind asigurarea mijloacelor necesare existenței cotidiene. Însă cabinetul inginerului-șef al orașului i-a respins cererea. Într-una din cele mai înnegurate perioade ale dictaturii comuniste Szántay care și-a păstrat credința și care a depus o muncă atât de rodnică în folosul orașului natal nu a primit (și nici nu putea primi!) un supliment de pensie de la asociația profesională a proiectanților și constructorilor. Privațiunile cu care se confrunta l-au dus pe artist într-o stare deprimantă.  Respingerile de care avusese parte l-au împins să renunțe să mai bată la diverse uși pentru a obține un pașaport deși Universitatea Tehnică din Zürich îi acordase Diploma de Aur (!)

Sărăcia și-a pus amprenta pe ultimii săi ani. A murit ca un om distrus în 1961. Ironia sorții a făcut ca cel care a proiectat palate, biserici, locuințe și monumente funerare să fie înmormântat chiar cu dificultate și în cele mai modeste condiții de către unica lui fiică.

Acordarea numelui său unei strazi centrale din oraș este o foarte palidă compensație. La Arad  Szántay Lajos ar merita mult mai mult din partea Aradului!

Celalalt titan al arhitecturii locale, Tabaković Milan Emil este tot un fiu al Aradului. Strămoșii săi fuseseră grăniceri sârbi care au apărat granițele Imperiului Austriac de otomani. Milan a văzut lumina zilei în 1860. Și-a început studiile la Gimnaziul Minoriților, iar diploma de arhitect a obținut-o la Budapesta. Și-a întregit cunoștințele și și-a desăvârșit abilitățile în Franța, Italia și Germania. După întoarcerea acasă a instruit în desen tehnic sute de specialiști de primă mână, după care și-a deschis un birou de arhitectură și s-a dedicat proiectării de clădiri.

După schițele lui Tabaković și sub directa sa îndrumare între 1902 și 1906 a fost construită Biserica Minoriților din centrul orașului (Catedrala Catolică). De asemenea a proiectat Palatul Sârbesc, cazarmele militare, cazarma cavaleriei (astăzi sanatoriu de pneumologie), Școala Civilă Română de Fete (azi Spitalul TBC), clădirea principală a Clinicii de pediatrie, Școala civilă de băieți (astăzi spital), Casa Tribunei, Sinagoga ortodoxă, Loja zidarilor, Palatul și farmacia Földes căreia i-a proiectat amenajările interioare și mobilerul folosit până în ziua de astăzi (!)

Tabaković poate fi privit ca fiind cea mai marcantă figură arădeană a curentului secession de la începutul secolului XX. Privind din această perspectivă plecarea sa în Iugoslavia și stabilirea sa la Novi Sad după Unire a reprezentat o adevarată pierdere pentru Arad. La inițiativa Asociației Arhitecților Sârbi din Novi Sad în colaborare cu Uniunea Sârbilor din Arad pe casa în care a locuit în Piața Catedralei la numărul 8 a fost dezvelită o placă comemorativă în cinstea reputatului arhitect și a familiei sale. În urmă cu câțiva ani municipalitatea arădeană a acordat numele arhitectului unei străzi din cartierul Aradu Nou (cam slăbuță recunoștința, nici măcar în centrul orașului!).

Cel mai vrednic urmaș al celor doi titani a fost Steiner József. S-a specializat pe proiectarea caselor de locuit și remodelarea fațadelor în stil seccesion. În acest context nu putem trece fără să amintim de Casa Domán și de Casa Rozsnyay sau de casa de locuit din colțul Pieții Romane pe care a proiectat-o integral, precum și de Școala de fete de pe strada Bisericii (Lucian Blaga) sau de vila lui Urbán Iván de pe strada Cloșca aflată acum într-o stare dezolantă (fostul sediu al Direcției Agricole din Arad). Tot pe această stradă cu mai multe clădiri remarcabile construite în stil secession, trebuie să amintim casa din colțul străzii proiectată de arhitectul Kövér Lajos, care amintește de lucrările lui Gaudi din Barcelona.

Remarcăm și firma Fodor—Reisinger cu multe realizări în Arad dintre care se remarcă clădirea Școlii de Învățători și hala industrială a Fabricii de Automobile Marta.

Clădirea fostului sediu al Trezoreriei, actualmente sediu al Facultății de Știinte Economice U.A.V. se leagă de numele lui  Halmay Andor. La fel și proiectul de reconstrucție al Teatrului nou de după primul incendiu. Numele lui Szömörkényi Rudolf Rezső este evocat de Casa de cultură a minoriților inaugurată în 1927, precum și de stadionul UTA construit în 1946, actualmente demolat.

*********

Resurse bibliografice principale:

Arad szabad királyi város törvényhatósági bizottságának Almanachja. Arad, 1914

Az Aradi Közlöny Nagy Képes Naptára az 1914. rendes évre. Arad, 1914

Aradi Közgazdasági évkönyv. Arad, 1932

Arad, monografia în imagini. Redactată de Horia Medeleanu. Arad, 2002

Lanevschi Gheorghe, Aradul vremurilor de mult apuse, 1834-1914, Cluj, 2005

Lanevschi Gheorghe, Arhirectura arădeană la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în contextul european al Artei 1900. Museum Arad. Studii și comunicări. 1997

Lanevschi Gheorghe, „La belle epoque" Aradul cultural, 1998. június

Puskel Péter: A város büszkén tekint az új templomára. Jelen, 1996. szeptember 21.

Puskel Péter, Arad marad. Arad, 1997

Puskel Péter: Emléklapok a régi Aradról (1885-1945). Arad, 2004

Ujj János, Arad történeti városkalauz. Arad, 2001

Ujj János, Arad építészeti emlékei. Partiumi füzetek, 53. sz. Nagyvárad, 2008