Sistematizarea Aradului

Sistematizarea şi modernizarea Aradului. Lucrări de anvergură la finele secolului XIX: reţeaua de alimentare cu apă, Turnul de Apă, reţeaua de canalizare, Iluminatul public. Capitol scris de Puskel Péter în volumul "Aradul merge înainte!" Versiunea în limba română de Gabriel Roman.

Până în a doua jumătate a secolului XIX-lea următoarele canale au fost folosite pentru drenarea ploii și apelor interioare ale orașului Arad:

1. Așa-numitul șanț Tököly, parțial acoperit, era folosit în mare parte ca șanț de drenare pentru unele dintre apele din centrul orașului și apele interioare ale cartierul Sarkad spre râul Mureș. În canalul Tököly se vărsau următoarele canale: cel de pe strada Deák Ferenc, cel de pe strada Fábián, cel de pe strada Fürdő, cel din piața Tököly și cele de pe străzile Lujza, Szent István, Forray, Hunyadi, canalele acoperite de pe străzile Vörösmarty și Atzel Peter, cât și cel din Piața Principală.

2. Cealaltă parte a apelor reziduale din zona centrală era preluată de un canal pietruit care trecea prin ecluza de pe strada Határ.

3. Al treilea drenaj dinspre centrul orașului avea loc la primele deponeuri de la Mureș, parțial pe canale pavate deschise și parțial pe canale acoperite.

4. Cel de-al patrulea canal care ducea la Mureș era folosit pentru drenarea unei părți a suburbiei Sarkad și a apelor interioare din Pârneava prin ecluza de pestrada Kosár până la Mureșul mort. Toate drenau apa prin șanțuri deschisenepietruite.

5. Dintr-o parte a centrului orașului și din Pârneava apele interioare duceau la Mureșul mort prin ecluzele de pe strada Kórház și strada Demeter, parțial prin șanțuri deschise nepietruite și parțial prin canale pavate. Canalul acoperit de pestrada Kossuth se vărsa tot în Mureșul mort.

6. Apele interioare ale unei părți a suburbiei Gai duceau în Canalul uscat prinșanțuri deschise.

Un tânăr de astăzi, mai ales dacă a crescut într-un oraș, cu greu își poate imagina cum ar fi fost viața în urmă cu un secol și jumătate fără canalizare, apă curentă și toaletă cu apă. I s-ar părea că ar fi fost o perioadă foarte îndepărtată, de poveste, cu toalete de lemn, gropi pestilențiale, căruțe care transportau apă, cetățeni care cărau apa în cutii din fântânile arteziene, sau apa din curte, uneori din puțuri stradale. Pare de necrezut că apa era transportată acasă din Mureş pentru spălat, iar uneori chiar din unul dintre cei trei afluenţi care traversau oraşul. Nu întâmplător epidemiile s-au răspândit rapid și au decimat populația. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea holera, dar și rujeola, variola și scarlatina și-au luat tributul în Arad. Ultima epidemie de holeră a fost în 1872-1873.

Canalizarea

Lucrările publice de modernizare a orașului au devenit indispensabile pe vremea mandatelor de primar câștigate de Salacz Gyula (1875-1901). Primarul reformator a susținut inițiativa predecesorului său Vörös Pál de a construi rețelele de alimentare cu apă și canalizare, dar a crezut că o astfel de lucrare pe termen lung ar implica mari riscuri și necesita sacrificii din partea populației. Prin urmare doar cel mai bun și mai experimentat antreprenor putea avea votul său de încredere. Încă din 1894 antreprenorul englez FJ Mayer s-a perindat prin Arad în calitate de împuternicit al firmelor lui Hughes și Lancaster, înaintând și un plan cuprinzător pentru canalizarea orașului și construirea unei rețele de apă potabilă. Oferta sa a fost acceptată inițial de administratorii orașului cu o oarecare reținere deoarece termenul de construcție promis părea foarte scurt. Compania engleză a reușit în cele din urmă să câștige încrederea consiliului orașului și a reușit să demareze lucrările. Cel mai nou sistem pneumatic Shone folosit de companie era considerat de top în Europa acelor vremuri. Esența acestuia consta în faptul că apele uzate erau colectate din case prin cădere liberă în rezervoarele construite pe străzi. De acolo era forțată să se deplaseze prin canalele stradalecu ajutorul aerului comprimat, prin intermediul cărora apele reziduale ajungeau în bazine de decantare construite la marginea orașului. Cinci astfel de bazine aufost construite în intravilanul orașului. Deasupra acestora au fost ridicate coşuri de aerisire cu înălţimea de 6-8 m pentru a disipa mirosul neplăcut. (cele aflate vizavi destrada Crișan pe centura verde a bulevardului principal și pe strada Mărășești sunt încă intacte). Ici-colo mai putem vedea până astăzi câteva din plăcile grele originale cu care erau acoperite puțurile. După cunoștințele noastre în afară de Arad, doar Szegedul mai dispunea de o rețea realizată cu aceeași tehnologie, după marea inundație care a răvășit orașul. Lucrările de la Arad au durat doar doi ani. Recepția tehnică a avut loc în august 1896 când au putut începe probele. La acea vreme lungimea sistemului de canalizare se apropia de 30 km.Însă proprietarii acopereau din propriile buzunare lucrările de racordare la rețeaua stradală. O lună mai târziu 85 de case din centrul orașului erau deja conectate larețeaua stradală. Doar de dragul comparației menționăm că după Budapesta și Bratislava, cu lungimi ale rețelei de canalizare de 55 km, Aradul avea cel mai lung sistem de canale, devansând orașe ca Győr, Debrețin și Kecskemét. Nu întâmplător faima construcțiilor tehnice din Arad s-a răspândit rapid. Încă din septembrie 1895 o delegație de experți conduși de Farkas Kálmán,inginer șef regal, a ajuns la Arad pentru a studia soluțiile implementate în realizarea canalizării. Au trecut exact 120 de ani de la introducerea sistemului.(n.n. din 2016, anul apariției prezentei lucrări în limba maghiară).

Rețeaua de apă

Construcția apeductului a avut loc aproape concomitent cu realizarea canalizării.Aparent și pentru acesta, aceeași companie engleză a depus oferta cea mai bună. Lucrările au început în vara anului 1895 și au fost finalizate în octombrie 1896. Extrem de rapid în comparație cu standardele epocii, în ciuda faptului că alimentarea continuă cu apă a început abia în noiembrie. Apa a fost furnizată de 61 puțuri cu adâncime mai mare de 40 metri către conductele subterane. Lungimea rețelei depășea 26 km. Desigur, capacitatea existentă s-a dovedit a fi suficientă doar pentru o parte din centrul orașului. În cartierele mărginașe au fost instalate fântâni publice din fontă. Numărul acestora a crescut în timp. Un reper important al construcției rețelei de apă din Arad este turnul de apă monumental construit pe strada Flórián. Clădirea care amintește de o fortificație (unii cred că a fost proiectat în biroullui Ybl Miklós, alții sunt de părere ca în birourile scoțiene Dunn & Watson Architecture) este un monument care marchează la Arad Sărbătoarea Mileniului și este până astăzi una dintre clădirile simbol ale orașului. 

Rezervorul de apă de 300.000 de litri situat la nivelul superior al turnului a făcut posibil din punct de vedere tehnic ca apa să ajungă chiar și la celemai înalte clădiri. Ultima umplerea fost finalizată în 1956 deoarece turnul și-a pierdut treptat utilitatea practică odată cu răspândirea clădirilor înalte.În imediata vecinătate a turnului se afla cazarma de pompieri și Capela Sfântului Florian. (structura originală a acoperișului turnului a fost mistuită de un incendiu în 1925).Înainte de utilizare apa potabilă de la rețea a fost analizată chimic și a fost găsită potrivită pentru consum. Ulterior, un alt studiu a fost comandat bacteriologului român Victor Babeș. Nici el nu a găsit în apa potabilă de la rețea substanțe dăunătoare sănătății. Un aspect inedit din istoria apeductului arădean este acela că șeful pompierilor orașului Stankovits Miloș obișnuia să viziteze personal instituțiile și casele arădene racordate la sistem pentru a verifica dacă robinetele de apă sunt folosite corespunzător.În caz contrar instrucțiunile de utilizare erau afișate în toate locurile unde se manifesta interes în acest sens. Anul acesta am putea sărbători 120 de ani de la realizarea canalizării, amenajarea rețelei de apă potabilă și construcția turnului de apă. (n.n. în 2016, anul apariției prezentului volum în limba maghiară).Ar fi cu siguranță important din punct de vedere al istoriei industriale și urbane arădene.

Iluminatul public

După lămpile cu ulei cu lumină slabă, introducerea lămpilor pe gaz putea fi văzută chiar ca o revoluție în iluminatul stradal, deși nu era nici de departe așa. Nici măcar pentru că multe din casele de locuit și multe instituții erau încă iluminate cu lămpi cu ulei și lumânări.

Fabrica de gaz a fost construită în 1868 de către antreprenori germani pe fosta Stradă a Pescarului (astăzi Mucius Scaevola). Timp de zeci de ani s-a dovedit a fi una dintre cele mai influente afaceri ale orașului pentru că avea încheiate contracte pe termen lung cu consiliul orașului în calitate de furnizor de servicii. Într-o oarecare măsură aceste contracte au încetinit introducerea unor tehnologii mai moderne.Așa se explică de ce, în ciuda numeroasele premiere tehnice, Aradul nu a putut să se miște la fel de repede ca, să zicem,vecina Timișoara (1884) în introducerea iluminatului stradal. Lămpile cu gaz erau aprinse și stinse cu un „buton” montat pe unstâlp lung. 

Introducerea iluminatului stradal în Arad a început în 1895, iar în iulie 1897 lămpile cu incandescență iluminau deja străzile dincentrul orașului. Multe dintre cărțile poștale realizate în perioada Mileniului arată pilonii de sârmă montați pe acoperișuri (chiar și la începutulanilor 1960 erau încă în uz destul de mulțistâlpi de lemn pe care erau agățate firelestradale). Licența realizării acestui tip de lucrări aparținea deja fabricilor Ganz din Budapesta. În acea perioadă din secolul al XX-lea, pe Calea Radnei (astăzi IuliuManiu) își avea sediul o firmă de furnizare a energiei electrice pe care arădenii o numeau „uzina electrică”. În anii dinaintea primului război mondial aproximativ 100 de străzi din Arad erau iluminate electric, iar electricitatea era deja introdusă într-o mare parte a clădirilor rezidențiale. Districtele periferice, cu excepția Aradului Nou, au avut parte de binefacerile iluminatului electric doar cu mare întârziere. Cele mai mari hoteluri, Crucea Albă și Central au fost printre primele care au înlocuit lavoarul și ulciorul cubaia, iar sfeșnicul cu iluminatul electric. Dintre școli, fostul Gimnaziul Regal și Școala Reală de Stat (astăzi Colegiul Național Moise Nicoară), urmate de Școala Pedagogică de Stat (astăzi Colegiul Țichindeal) și Școala de Prelucrare a Lemnului și Metalelor (astăzi Colegiul Aurel Vlaicu) au primit iluminat electric.Termoficarea centralizată a fost instalată pentru prima oară în anul 1913 la Școala Civilă Română de Fete (pe str. Eminescu, fostul spital TBC până în urmă cu câțiva ani) care a funcționat doar câțiva ani ca instituție de învățământ.