Teatrul. Viața teatrală arădeană

Teatrul și viața teatrală arădeană. Scurtă istorie a vieții teatrale arădene. De la spectacolele trupelor itinerante la Teatrul Național Arad. Capitol scris de Ujj János în volumul "Aradul merge înainte!" Versiunea în limba română: Gabriel Roman

Conform cercetătorilor istoriei locale, primele spectacole de teatru profesionist din Arad au fost susținute de trupa germană condusă de Philip Bernard. (Anterior, există numai izvoare documentare privind producții de teatru realizate doar de amatori și studenți). Trupa şi-a petrecut la Arad stagiunea care a început în 4 septembrie 1787 și s-a încheiat în aprilie 1788. În oraș în fosta Grădină Tököli exista o „arenă” interioară fără ziduri. Întreaga zonă era deținută de patronul sârb Sava Tekelija care s-a remarcat şi printr-o mulţime de opere de caritate. Partea de scenă a arenei a fost ulterior acoperită pentru a proteja actorii de intemperii și probabil includea și vestiare. Iarna însă, spectacolele aveau loc în centrul orașului, în casa Milics. Aici jucau trupele care au vizitat orașul. Printre acestea s-a numărat și trupa maghiară a lui Kelemen László timp de patru luni în 1795-96. Teatrul a devenit foarte la modă în orașul aflat în plină dezvoltare, întrucât puținele evenimente de divertisment public din localitate, cu excepţia balurilor, erau tocmai reprezentațiile trupelor voiajoare și piesele de teatru ale amatorilor. În Jurnalul în limba latină (Diarium Venerabilis Conventum Aradiensis) al ordinului minorit romano-catolic înființat la Arad în 1702,  putem citi că „...nici ploaia, nici noroiul, nici viscolul nu i-au împiedicat pe zeloșii arădeni să meargă la teatru. " 

În 1787 comerciantul bogat Hirschl Jakab (Iacob) s-a mutat de la Viena la Arad. Marele negustor evreu iubitor de teatru era de mult preocupat de ideea construirii unui teatru în orașul de pe malul râului Mureş, așa că a solicitat împăratului și regelui Francisc însuși o autorizație de construcție chiar în capitala imperiului. Cererea (după relatările lui Váli Béla) l-a surprins atât de mult pe Suveran, încât a aprobat-o imediat ce i-a fost prezentată în 1812. Marele comerciant a cumpărat apoi casa de la colțul Pieţei Principale/Főtér (Szabadság/acum Avram Iancu) și a străzii Híd (Asztalos Sándor, astăzi Tribunul Dobra) și a construit locuința familiei cu două etaje în 1817. Totodată a fost finalizat și teatrul de lângă casa lui din colț. Pe fațada clădirii neoclasice se află patru semicoloane (pilaștri) cu capete ionice, iar între ele trei ferestre se deschideau spre stradă. Erau trei intrări la teatru. Pe fiecare parte a micului hol era o casă de bilete. La parter erau 150 de scaune cu huse de pluș, șase scaune înălţate pe o platformă pentru invitații de onoare și câteva cabine. Părțile de lemn ale acestora erau aurite. Două trepte înguste pe partea laterală duceau la galeria de lemn, unde stăteau pe scaune sau în picioare 200-250 de spectatori. Scena era relativ mică, dar înălțimea podului pentru sfori a ajuns la 11 metri. Teatrul avea un vestiar pentru actrițe și unul pentru actorii bărbați. Iluminatul în sală și pe scenă era asigurat de lumânări din seu și ceară, lămpile cu ulei (petrol) fiind folosite abia din anii 1860. Teatrul era încălzit cu ajutorul unei sobe de lut, apoi cu una de fier aflată în mijlocul încăperii. Domnii care umpleau camera fumau regulat pipe, pe care le aprindeau în jurul sobei, motiv pentru care clădirea era extrem de expusă la incendiu. În ciuda acestui fapt, în istoria teatrului care a funcţionat aproape şaizeci de ani în această clădire, nu s-a produs niciun incendiu grav. (Nu la fel cum s-a întâmplat în mai multe rânduri la teatrul nou deschis în 1874!) Chiar în toamna anului inaugural a jucat trupa germană a lui Johann Cristoph Kunz, dar la 17 februarie 1818 și elevii de la Preparandie au jucat o piesă în limba română. Timp de mai bine de jumătate de secol această clădire a găzduit trupele profesioniste itinerante care vizitau orașul, precum și grupuri de artişti amatori. La început, stagiunea de iarnă a fost plină cu spectacole asigurate de trupe călătoare germane, iar cea de vară de cele ale trupelor călătoare maghiare. Turneele au fost probabil foarte profitabile pentru majoritatea trupelor  pentru că nu există informaţii despre măcar o singură trupă care să fi rămas datoare cu chiria sau salariile. Este adevărat că au fost trupe care nu au stat nici jumătate de an; din lipsă de audiență și-au reziliat contractele mai devreme și au plecat în alte oraşe care promiteau mai mult interes. La 16 iunie 1818 prima companie de teatru în limba maghiară, trupa lui Kilényi Dávid, a interpretat piesa Alegerea regelui Matei (de Szentjóbi Szabó László). Succesul său a fost semnificativ, trupa fiind prezentă pe tot parcursul verii în Arad și în localitățile comitatului. Printre membrii săi s-au numărat actori celebri ai vremii ca Szerdahelyi József şi Szentpétery Zsigmond, precum și actorul descris de Petőfi purtând o haină pătată cu cerneală, Megyeri Károly. În 1819 li s-a alăturat Széppataki Déryné Róza (1793–1872) vedeta teatrului itinerant maghiar. Cu Déryne în trupă, Kilényi a vizitat Aradul de mai multe ori în anii următori. În 1838 Pethő Celestin și Farkas József, iar în vara anului 1844 compania lui Latabár Endre au închiriat teatrul. Aceasta din urmă a prezentat la Arad piesa „Cazare în Parlament” și piesa lui Peleskei Gaál József „Notarul”. Printre trupele maghiare s-au numărat și cele ai căror actori au învățat piese în limba română și le-au interpretat pentru publicul vorbitor de limbă română din oraș (de exemplu, trupa din Szeged). Din 1847, conform hotărârii administrației orașului, teatrul a fost pus gratuit la dispoziția trupelor maghiare. 

Timp de mai bine de jumătate de secol această clădire a găzduit trupele de teatru itinerant care vizitau orașul, precum și grupuri de artiști amatori. În seara zilei de 17 martie 1848 poștalionul și pasagerii săi veniți de la Pesta au adus vestea revoluției și cele 12 revendicări revoluționare tipărite pe hârtie. Tinerii arădeni, adunați în fața hotelului Crucea albă, au obținut documentul și au plecat direct la teatru. Acolo au întrerupt spectacolul în limba germană aflat în desfășurare. Muzicienii germani și cehi au fost izgoniți, iar trupei de violoniști țigani conduse de Pepi (se zvonea că acesta ar fi fost sărutat pe frunte de Franz Liszt în fața hotelului Crucea albă în timpul apariției sale din Arad în 1846) i s-a cerut să cânte marșul lui Rákóczi și a lui Hunyadi.  Tinerii l-au obligat pe regizorul Gócs Ede care era foarte reticent să întrerupă reprezentația în limba germană, Don Cezar de Basan și să citească cele 12 puncte ale Proclamației revoluționare de pe scenă. În timpul bombardamentului austriac al orașului care a durat luni de zile (din octombrie 1848 până în iunie 1849) au avut loc și spectacole de teatru, dar după înfrângerea revoluționarilor, sub presiunea autorităților militare austriece, autoritățile orașului puteau să mai închirieze sala doar companiilor de teatru de limbă germană. Pe vremea aceea teatrul era închiriat de Csernovits Péter, moșierul din Macea (și proprietarul castelului din localitate), cumnatul generalului martir Damjanich János. Printr-un tertip el a reușit să convingă Consiliul Supleant să anuleze hotărârea consiliului precedent, astfel că din 1850 trupele maghiare de teatru au fost lăsate să joace din nou (chiar a renovat o dată clădirea pe cheltuiala sa). În noiembrie publicul arădean a putut să vadă din nou spectacole de operă (Donizetti, Bellini). La acea vreme aici au jucat companiile de teatru conduse de Szabó József, Havy Mihály , Budai József, Szilágyi Béla și Hubay Gusztáv. În trupele germane au apărut și actori renumiți, printre care numele lui Trauman este menționat de mai multe ori în săptămânalul arădean de limbă germană editat de Bettelheim Vilmos. Mai mult, din 1859, programul trupelor maghiare care evoluau la Arad a fost publicat cu regularitate în ziarul german, alături de recenziile spectacolelor în limba maghiară. Suplimentele în limba maghiară au avut un succes atât de mare în rândul cetățenilor încât tirajele au crescut semnificativ în acele zile. După restabilirea Constituției din 1861 autoritățile nu au mai pus piedici în calea spectacolelor companiilor de teatru maghiare, acceptând și companii de limbă română. 

Companiile de teatru conduse de Matei Millo (1870) și Mihai Pascaly (1868 și 1871) au evoluat aici la cumpăna anilor șaizeci și șaptezeci. Sufleurul trupei lui Pascaly în 1868 a fost Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului românesc. În anii 1870 trupa lui I.D. Ionescu de dincolo de Carpaţi a avut mai multe apariţii în comitatul şi orașul Arad. Una dintre cele mai mari figuri ale teatrului vremii, tânărul Szerdahelyi Kálmán (1829–1872) a fost ani de zile o celebritate a scenei arădene. După moartea sa timpurie (avea doar 43 de ani) i-a fost ridicat un bust în holul noului teatru. Din păcate frumosul bust a dispărut fără urmă după Unire în 1919. Diferitele trupe care au jucat în oraș au avut mai mult sau mai puțin succes, unele trupe realizând venituri importante, iar reprezentațiile lor aveau nevoie de o sală mai mare pentru publicul numeros. 

După compromisul austro-ungar din 1867 consiliul orășenesc a propus construirea unui teatru nou cu o capacitate mai mare. La începutul anilor 1870 autoritățile orașului au contractat un împrumut important de 700.000 forinți pentru construcția noului teatru și noii primării. Clădirea teatrului a fost proiectată de arhitectul din Pesta, Skalniczky Antal. Intrarea nu se făcea dinspre bulevardul principal, ci dinspre strada Zrinyi (astăzi Goldiș), fapt pentru care proiectantul a primit multe critici. Lucrările au început în 1871, iar construcția s-a desfășurat în timpul mandatului primarului Vörös Pál. Costul total al investiției a fost de 463.400 forinți. Teatrul cu patru nivele avea capacitate suficientă pentru primirea simultană a 1250 spectatori. La parter erau amplasate 256 de scaune și existau în total 92 de loje dispuse pe trei niveluri, dar și 150 de locuri în picioare la ultimul nivel. Iluminarea încăperii era rezolvată cu ajutorul lămpilor cu spirt care asigurau mult mai multă lumină, dar erau și mai sigure din punct de vedere al protecției împotriva incendiilor. Acestea puteau fi stinse în același timp de la un întrerupător centralizat. În ciuda acestui fapt mai multe incendii au distrus teatrul. Sezonul 1873-74 a debutat în clădirea veche unde s-a jucat ultimul spectacol pe data de 6 aprilie 1874. După aceea teatrul vechi a devenit timp de treizeci de ani depozitul de costume și recuzită al noului teatru. La începutul secolului al XX-lea „a șaptea artă”, cinematografia, a devenit din ce în ce mai populară în oraș (în oraș au fost filmate mai multe filme mute maghiare cu actori locali). 

În 1907 arhitectul Steiner József a remodelat vechiul teatru la cererea administrației orășenești. Balconul din lemn a fost demolat și înlocuit cu un balcon cu placă de beton, iar la capătul sălii a fost creată o cabină de proiecție. Aici a fost deschis primul cinematograf permanent al orașului, Uránia care a funcționat până în 1965. Deschiderea noului teatru în 1874 a fost un eveniment atât de important încât Suveranul Franz Józef a fost prezent însoțit de un anturaj numeros. A vizionat primul act al piesei lui Fáy András  - “Vânătoare în Mátra”, după care s-a retras cu suita la hotelul Crucea albă. De la sfârșitul anilor 1870 piesele muzicale au devenit „hiturile” în teatru, aceasta fiind perioada de glorie a operelor și a pieselor populare, așa că regizorul Follinus János a contractat actori cu voci consacrate. În următoarele trei decenii directori și regizori talentați și bine organizați (Krecsányi Ignác , Mosonyi Károly, Aradi Gerő, Leszkay András) au făcut coadă pentru concesiunea teatrului. Ei au reușit atragerea pe malul Mureșului  a  unor primadone celebre și a unor tenori și comedianți nu mai puțin celebri. Clădirea teatrului nou a ars în 18 februarie 1883 și au mai rămas doar zidurile. Reconstrucţia i s-a încredinţat arhitectului arădean Halmay Andor. Noul teatru avea o capacitate mai mică, dar şi un design mai frumos. Machetele frescelor de pe tavan au fost realizate de excelentul artist Lotz Károly și au fost copiate de Györgyössy Rudolf. Teatrul arădean a fost celebru în toată Ungaria, mulți dintre artiștii de seamă ai vremii au ajuns la teatrele mari din Budapesta plecând de aici. Teatrul a funcționat cu două trupe permanente, una de teatru clasic (proză) și o trupă muzicală. Această din urmă a performat atât în spectacole de operă, cât și în cele de operetă, care au fost în mare vogă la începutul secolului XX. În 1902 teatrul orașului a fost ridicat la rangul de Teatru Național pe care l-a deținut până în 1919. Cel mai faimos regizor al său a fost Szendrey Mihály. Când s-a deschis Teatrul de Comedie din Budapesta aproape întreaga companie arădeană s-a mutat în capitală. Aici şi-au început carierele strălucitoare actori excelenți precum Tőkés Anna, Zilahi Irén, Rónaszéki Gusztáv, Góth Sándor, Tapolczai Dezső, Szántó Jenő, Fenyves Emil, Várnai Jenő. Medgyaszay Vilma, Rajnai Gábor , Mály Gerő și Jávor Pál (născut în orașul nostru). În anul declanșării primului război mondial teatrul arădean avea cinci regizori, 12 actriţe și 13 actori bărbați, 30 de actori asistenți, un dansator, un dirijor, un director muzical, un sufleur, un maestru pictor și 26 de muzicieni. 

În anul 1900 pe malul Mureșului pe linia străzii Simonyi (astăzi Gheorghe Lazăr) s-a deschis teatrul de vară cu o fațadă flancată de două turnuri, unde actorii arădeni și trupele itinerante puteau evolua din primăvară până în toamnă. Conform contractului cu orașul, trupa arădeană trebuia să susțină acolo 45 de spectacole de la Rusalii până la deschiderea stagiunii de toamnă. Teatrul de vară a funcționat până în 1939 când a fost demolat pentru că întreţinerea era prea costisitoare. Trupa maghiară de teatru a funcționat la Arad până în 1949 când partidul comunist venit la putere a desființat-o „temporar” sub pretextul renovării teatrului. Nu a mai fost refăcută niciodată. În prezent în oraș funcționează cu succes trupa de teatru în limba maghiară a Teatrului de Cameră din Arad.