Viața economică a orașului Arad

Aradul și economia Aradului în epoca dualismului. Capitol scris de Muntean Tibor în lucrarea "Aradul merge înainte!"  Versiunea în limba română:  Gabriel Roman

Potrivit dicționarului publicat în 1862 termenul economie are semnificația de „gospodărie în sensul cel mai larg, adică îngrijirea de toate necesitățile și de confortul unei familii”. Într-un sens mai restrâns este un mijloc prin care se asigură cele necesare traiului și confortul vieții; bogăția, sau proprietatea, adică suma a tot ceea ce este necesar pentru viața noastră. Între timp au apărut definiții mult mai elaborate și precise, dar în cele ce urmează vom scrie mai mult despre situația economică a orașului și a arădenilor trăitori în oraș, decât despre misterele contabilității și ale băncilor sau cele ale companiilor comerciale și industriale. Înainte de a ne focaliza pe situația orașului nostru, trecem în revistă modul de funcționare a economiei monarhiei dualiste. 

Cifrele brute ne prezintă imagini extrem de pozitive. Dacă aruncăm o privire asupra PIB-ului, putem constata că produsul intern brut pe cap de locuitor în 1870 era în provinciile austriece de 831 dolari, iar în provinciile din Ungaria de 450 dolari. În regiunea Tisa-Mureș (care cuprindea și comitatul Arad) era de 411 dolari. Până în 1910 Ungaria atinsese 67% din nivelul austriac, iar Aradul și împrejurimile 58% din același standard. De atunci, din nefericire, lucrurile s-au schimbat mult, în 2001 PIB-ul Ungariei reprezenta doar 37% din cel al Austriei. Probabil că este mai bine să nici nu vorbim despre Arad ... Liderii politicii economice ulterioare compromisului austro-ungar au crescut în spiritul liberalismului reformist. Era clar pentru ei că dezvoltarea unui „teritoriu” care rămânea în urmă față de părțile vestice ale imperiului era o sarcină multilaterală, așa cum afirma Trefort Ágoston: „Deci trebuie încurajată industria, adică să se producă cât mai mult posibil, iar forțele catalizatoare ale producției sunt: instituțiile de credit, rețelele și mijloacele de transport, precum și educația profesională a meseriașilor”. 

Cadrul legal al compromisului economic era reînnoit la fiecare 10 ani cu partea austriacă. În acest sens au făcut din imperiu o piață unică: au creat o uniune vamală, o bancă centrală comună, au asigurat libera circulație a capitalului și a forței de muncă și au armonizat sistemul fiscal și tarifele, sistemele de transport și comunicații. După cum remarca Harmat Árpád Péter în studiul său, economia maghiară a fost caracterizată de mai multe etape de dezvoltare și declin în perioada aflată în discuție: 

1. Până în 1873 condițiile feudale au fost complet eradicate și breslele au fost înlocuite  cu nou-înființatele asociații industriale, sistemul bancar și de credit a fost consolidat și au apărut fluxurile de capital străin în construcția de căi ferate. Era faimoasa epocă „gründerzeit”. Fiul lui Arany Janos, László, scria: „Francezul, belgianul, englezul nici nu întreabă Cine, în ce scop, de ce fel de valută și de cât are nevoie - Creditul maghiar este solid și nelimitat.” 

2.   Între 1873 și 1880 ca urmare a prăbușirii Bursei de la Viena și a crizei care a afectat continentul, o serie de companii au dat faliment, iar capitalul social al băncilor maghiare s-a înjumătățit. Situația a fost exacerbată de epidemia de holeră care a făcut ravagii din 1872. 

3.   A treia epocă a început cu filoxera care a distrus strugurii din 1884 și cu apariția cerealelor americane ieftine și a continuat cu reluarea dezvoltării cu ajutorul capitalului francez și german. În 1892 s-a trecut la coroana de aur, iar legea a echivalat 1 forint cu 2 coroane, prețul unui kg de aur rafinat fiind de 3280 coroane. În această perioadă ponderea economică a Ungariei a crescut constant. A urmat o altă criză în 1913, după care a venit un război mondial care a distrus totul. Una dintre cele mai importante măsuri de urbanizare a fost creșterea populației, aceasta fiind una dintre consecințele evidente ale industrializării continue. 

Graficul de mai jos ilustrează adecvat faptul că timp de aproximativ 30 de ani Aradul s-a dezvoltat mult mai dinamic decât orașele din jur, iar apoi în primul deceniu al secolului al XX-lea a scăzut foarte puțin față de Oradea și Timișoara. 

Instituțiile de credit menționate și de Trefort Ágoston au permis industrializarea rapidă a țării. Sistemul bancar al monarhiei austro-ungare a fost înființat în a doua jumătate a secolului. Proporția capitalului străin a fost semnificativă și, ca și în alte țări ale continentului, în Ungaria a predominat regula conform careia „peștele mare îl mănâncă pe cel mai mic”. În același timp, după cum remarca Zima Tibor, „dacă statistica băncilor ar reda cu acuratețe dezvoltarea unui oraș, ar trebui să spunem că viața economică a Aradului este pe primul loc în țară, înaintea oricărui alt oraș de provincie”. Astăzi este ciudat să citești aceste rânduri, chiar dacă deputatul de mai târziu al orașului (din păcate nu în Parlamentul de la Budapesta, ci în cel de la București) nu a exagerat deloc. Dacă ne uităm doar la datele instituțiilor de credit, suma aflată în seifurile băncilor din orașul nostru în 1910 era de 77.532.000 de coroane și, astfel, Aradul, cu excepția instituțiilor similare din Zagreb și, bineînțeles din Budapesta nu avea concurență. Dacă la datele de mai sus adăugăm și capitalul companiilor industriale și de transport, rezultatul (160 de milioane de coroane) a depășit cu mult capitalizarea orașelor din jur (Szeged – 60 milioane, Timișoara – 81 milioane, Oradea - 95 de milioane de coroane). 

Ca nod de transport Aradul nu a fost numai un beneficiar al „febrei feroviare” din Ungaria, dar locuitorii săi s-au implicat efectiv în dezvoltarea rețelei feroviare. Astfel Societatea Căilor Ferate Unite Arad-Cenad ACSEV a fost cea mai mare companie feroviară privată din țară, iar calea ferată Arad-Podgoria a fost printre primele 8 căi ferate electrificate din lume încă din 1913. În ciuda punerii în funcțiune a transportului urban cu autobuzele MARTA, transportul public din Arad întâmpina multe dificultăți. Cotidianul „Aradi Közlöny” scria ironic: „Lucrul important de remarcat aici și care merită subliniat este că ai posibilitatea de a veni cu autobuzul și că nu ești obligat să o faci. Pentru că dacă ar exista o lege care să ne oblige să călătorim cu autobuzul am fi cu toții falimentați în curând pentru că ar trebui să ne risipim averea în acest fel, așa că mai degrabă economisim și conducem mașina proprie. Dacă încăpem într-o mașină patru persoane, atunci putem ajunge la gară mai ieftin și mai convenabil... decât până acum, în amintirile fericite, cu trăsurile trase de cai care au rulat pe șine cu o seninătate decentă. Și după ce: -a) o trăsură cu cai a costat 10 bănuți ,-b) un autobuz pe același parcurs costă 20 de bănuți, -c) orașul a schimbat trăsura cu cai pentru a face transportul mai ieftin, -d) este clar că călătoria cu tramvaiul va costa aproape 40 de bani. Dar despre asta vorbim mai târziu epigonilor.” 

Prin Arad au trecut pentru prima dată „trăsurile amintirilor fericite” (tramvaiele trase de cai) în 1869. Primul traseu mergea de la gară prin Piața Libertății până în Sigmundhausen (astăzi cartierul Mureșel – lângă Cetatea Aradului). A doua linie era de la Gară la distilerie (fabrica de spirtoase Neuman), iar a treia era de pe Strada Bisericii – Templom (astăzi Lucian Blaga) până la Piața de porci din capătul Cartierului Funcționarilor, lângă Drumul Pecicăi (astăzi Calea Aurel Vlaicu). Din nefericire arădenii au mai avut de așteptat zeci de ani până să funcționeze tramvaiele electrice. Vâltoarea primei conflagrații mondiale a înghițit și autobuzele. Pentru înlocuirea lor s-a recurs la soluția tractării cu locomotiva cu aburi a vechiul tramvai tras de cai care a funcționat așa până în 1927. Pe măsură ce vom scrie mai multe despre dezvoltarea educației și formării profesionale, vom examina mai în detaliu modul în care conducătorii arădenilor au administrat bunurile care le-au fost încredințate. Raportul anual al primarului către Comitetul Legislativ cu privire la situația orașului arată retroactiv nu doar ce s-a întâmplat la Arad, ci și cu ce treburi și probleme era preocupată conducerea orașului în timpul monarhiei. Primul capitol al publicației de aproximativ 40 de pagini prezintă starea sănătății publice. În 1893 de exemplu sunt menționate: rujeola care a ucis 14 persoane și difteria care a ucis 82 persoane, printre cele mai periculoase epidemii. A existat o creștere și a numărului de pacienți cu trahom, cunoscut și sub denumirea de „inflamație egipteană” a ochiului. Spitalul comitatens a îngrijit 2.630 de pacienți, dintre care 1.775 au fost complet recuperați, iar 284 au murit. Nu a existat o creștere a numărului de bolnavi cu sifilis, doar cazuri neîngrijite mai mult printre servitorii aflați într-o poziție socială vulnerabilă. Cotidianul „Alföld” menționează această problemă când scrie: „Dacă într-un oraș ca Aradul există hoteluri unde camerele sunt închiriate ore în șir chiar și de către localnici și dacă unii proprietari de băi din oraș sunt obligați să anunțe că băile patronate de ei nu fac parte din „acea categorie ca alte băi” se poate afirma că sunt deteriorate moravurile. Intervenția poliției a fost eficientă, 80 de servitori fiind expulzați din oraș. Însă numărul următor al cotidianului constata că „...la Arad sunt de negăsit servitorii” iar gospodinele se plângeau unele altora de situația jalnică determinată „de intervenția draconică care a aruncat și copilul odată cu apa din albie.” Ca și în zilele noastre, au decedat mai mulți bărbați (773) decât femei (624), dar și mortalitatea infantilă a fost semnificativă (380). Viața bărbaților deci, nu a fost mult mai ușoară decât azi; spre deosebire de 2.856 de văduve, doar 614 de soți au reușit să supraviețuiască soțiilor lor. Era o situație mai favorabilă pentru cei care doreau să se căsătorească, deoarece cei 11610 bărbați necăsătoriți au putut alege dintre 11614 femei necăsătorite. Din cele 22 de tentative de sinucidere, 13 s-au soldat cu deces. În capitolul următor aflăm că în 1893 s-au născut 15 gemeni, trăia un bărbat de 96 de ani și două femei de 100 de ani care locuiau în oraș - pare ciudat să ne gândim că Napoleon și-a început cariera și Washingtonul a fost construit în perioada când aceste doamne erau copile. 

Aradul avea mai mulți locuitori (43.682) decât Timișoara și Oradea. Aici erau născuți doar 21.049 dintre ei, cei mai mulți fiind mutați în orașul nostru din comitatele învecinate – ceea ce este o trăsătură importantă a unei așezări în curs de dezvoltare dinamică – Aceștia erau „hergelogenerii” (termen asemănator contemporanului „ausländer”-n.n.). Faragó Dezső relatează un stereotip interesant din Arad care spunea că „toată lumea, dacă nu este născută aici este un hergelogener, adică o „vinitură”. Și mai drastică era concepția care proteja drepturile și primatul oamenilor cu rădăcini locale asupra hergelogenerului. Iar asta îi considera hergelogeneri chiar dacă au locuit în Arad timp de cincizeci de ani.” Siguranța publică era corespunzătoare cu 479 de furturi minore raportate, din care doar 86 de cazuri cu autor necunoscut. 199 de servitori au fost pedepsiți și au fost înregistrate 3 tentative de omor cuplate cu tentative de sinucidere. Cel mai mare pericol era reprezentat de incendii care au produs pagube de 372.432 de forinți, din care asigurătorii au decontat aproximativ o treime. Protecția orașului era asigurată pe lângă Regimentul 33 Infanterie din Cetate, de Batalionul 3 al Regimentului 8 Infanterie din cazarma de pe strada Kossuth și de Comandamentul Districtului 25 și Regimentul 3 de Husari Regali Maghiari Clasa I. Dintre cei aflați în trecere prin Arad, populația orașului a găzduit 19 ofițeri superiori, 996 de soldați și au fost evidențiați și 153 cai de trezorerie. Hotelurile arădene au cazat și ele 21 de generali, 67 de ofițeri superiori, 162 de ofițeri și 4 aprozi de război. 

Construcțiile au primit un impuls binevenit. În centrul orașului au fost finalizate 10 case cu un etaj și 85 cu un singur nivel, iar în suburbii au fost ridicate în total 167 de clădiri. Dacă mergem înapoi cu vreo 20 de ani, în 1870 am găsit mai multe locuințe (3799) în Arad decât în Oradea (2888) sau Timișoara (2377). Până în 1910 însă, orașul de pe Bega depășește Aradul. Majoritatea clădirilor erau desigur cu un singur nivel; în 1870 ponderea acestora în totalul construcțiilor era de 99% la Szeged, 97% la Oradea, 95% la Arad și 92% la Timișoara. Până în ajunul războiului mondial acest raport s-a schimbat radical. Ca urmare a inundațiilor catastrofale și a valului de construcții care a urmat, Szegedul a devenit un adevărat mare oraș modern lăsând în urmă imaginea târgului de odinioară, (ponderea clădirilor cu unul sau mai multe etaje a ajuns la 9%), dar și Oradea se dezvolta și Aradul ajungea din urmă Timișoara. Desigur, la standarde provinciale, deoarece în timp ce casele cu 3-4 etaje erau comune în Budapesta, existau doar 8 astfel de „zgârie-nori” în Oradea, 4 în Arad, 3 în Szeged și 9 în Timișoara. Cu toate că în 1911 s-au construit 1087 de clădiri noi, Aradul se afla în topul costului chiriilor. Conform statisticii oficiale, catalogată ca fiind optimistă de către jurnalistul cotidianului „Aradi Közlöny”, o cameră în centrul orașului costa 240 coroane/an, două camere 400 coroane/an, trei camere 800 coroane/an, iar patru camere 1200-1800 coroane pe an. Desigur, nu trebuia să plătești atât de mult în cartiere, dar chiar și în cartierul Gai chiria anuală pentru un apartament cu o cameră era de 60-120 de coroane. 

Capitolul dedicat transporturilor enumeră cu atenție câți metri pătrați (18.662, respectiv 542) de drumuri au fost pietruiți și pavați și pe câți s-au folosit piatră zdrobită, moloz spart, pietriș, pietriș zdrobit, pietricele, nisip și pământ. „Atacurile Mureșului” de la începutul secolului nu au mai pus în pericol orașul grație barajelor construite profesional; ,,După compromisul austro-ungar conducerea orașului trebuia să facă față anual nu doar apelor umflate ale Mureșului, ci după cum relata primarul Vörös Pál în 1872, avea de rezolvat și problema drenării apelor reziduale deversate de fabrica de spirt și a celor existente sub oraș”. Împrumutul de 100.000 forinți luat în 1880 a fost folosit pentru a construi diguri de peste 2.000 metri lungime. Apele reziduale erau evacuate cu ajutorul a două pompe de mare capacitate și a unei locomotive cu aburi luate împrumut de la Neuman Ede. 

Înainte de a fi acuzați că zugravim o imagine ideală a trecutului, trebuie să vorbim și despre partea mai puțin strălucitoare a vieții orașului. A devenit necesară extinderea Casei săracilor care avea deja capacitatea de a găzdui acum 100 de persoane. Circa 1% din populația orașului a solicitat un fel de ajutor social, trei familii primeau 15 forinți pe lună, 203 familii trei forinți pe luna, iar restul mult mai puțin. Erau foarte mulți orfani, 3224 la număr care își duceau traiul sub oblăduirea Aradului. Conform unor statistici în 1893, 372 de persoane au fost primite în orfelinat, 255 au plecat de acolo, 214 au devenit persoane adulte, iar 41 de fete s-au măritat. Rata mortalității era semnificativă, 51 de persoane reprezentând 1,6% din total părăsind rândurile celor vii în acel an. În zilele noastre este o adevărată modă să critici derularea lentă a treburilor publice. Desigur, acest lucru nu a fost diferit nici în acele vremuri. Totuși poate părea o adevărată performanță faptul că la sfârșitul secolului al XIX-lea, 80.746 din cele 80.876 de dosare primite au fost soluționate fără computere sau alte gadgeturi moderne. De exemplu, Varjassy Lajos, devenit ulterior primar, dar care atunci era doar consilier competent în chestiuni fiscale și financiare, din cele 10.928 de dosare primite a soluționat 10.253 și a rămas cu doar 45 de dosare restante. 

Pentru că despre chestiunile școlare vom scrie mai multe în capitolul dedicat educației, până atunci vom reveni cu chestiuni legate de finanțe. În 1893 sursele proprii de venit ale orașului se ridicau la aproximativ 294.770 de forinți. Cheltuielile, pe de altă parte, au crescut la 461.030 forinți, în consecință impozitul municipal a crescut de la 42% la 51%. Deficitul a fost cauzat de creșterea costurilor de întreținere a școlilor comunitare și industriale, o sumă importantă de bani s-a dus la școala profesională de industrializare a metalului și lemnului, a fost achiziționată o nouă clădire de grădiniță, s-a regularizat un braț al Mureșului și s-a plătit noul abator și dobânzile pentru împrumuturile luate în trecut. Până în 1910 situația nu se îmbunătățise. Tabelul de mai jos prezintă taxele publice pe cap de locuitor.

În ceea ce privește impozitele de stat, superioritatea Budapestei se datorează cetățenilor săi bogați, dar în cazul taxelor urbane este remarcabil faptul că un arădean plătea doar cu ceva mai puțin decât un rezident al capitalei. Au existat următoarele tipuri de impozite: impozitul pe teren, impozitul pe locuință, impozitul pe venit, impozitul pe profit, suprataxa națională de sănătate, alte impozite naționale directe, suprataxa pe venitul global. La fel ca și în cazul celorlalți indicatori, evoluția veniturilor indică o încetinire a dezvoltării orașului. În 1881 s-au strâns mai mulți bani la Arad decât în orașele învecinate, dar până în 1910 conducătorii Timișoarei și ai Oradiei aveau deja sume mai mari la dispoziție decât omologii lor din Arad. Cheltuielile crescute puteau fi acoperite doar prin taxele sporite ale orașului. Așadar, la începutul secolului XX să trăiești în Arad nu era un lucru ieftin. Arădenii nu erau însă săraci, mai exact: arădenii bogați aveau mai mulți bani decât concurenții lor din Timișoara și Oradea. 

Răsfoind procesele verbale care consemnau dezbaterile din ședințele consiliului orașului, primul lucru care îmi vine în minte este că în timpul monarhiei, cei care au înțeles cu adevărat necesitățile Aradului și au avut interes să-și dezvolte locul de reședință au fost aduși în fruntea orașului într-un mod care nu era foarte „democratic”, dar era cu atât mai adecvat. Aceștia din urmă erau așa-numiții „virili” care, pe de o parte, din cauza impozitului pe care îl plătiseră și, pe de altă parte, grație pregătirii profesionale (profesori, avocați, ingineri, arhitecți, medici, pastori) au ajuns la cârma administrării orașului (impozitele lor au fost socotite de două ori). În Parisul de pe malurile Peței (cum era denumită poetic Oradea) din aceste contribuții s-au strâns 74.800 coroane, în orașul de pe Bega 108.300 coroane, în timp ce la Arad „virilii” au contribuit cu nu mai puțin de 154.800 coroane. Nu numai din acest punct de vedere a surclasat orașul nostru concurenții direcți. Nimeni nu era un fan al suprataxelor uriașe, dar cu ajutorul acestora puteau să țină sub control deficitul bugetar. Unul dintre beneficiile politicii financiare conservatoare era că datoriile Aradului au reprezentat 19% din „fondul gospodăriei urbane” în timp ce la Timișoara ajungeau la 32%, iar la Oradea la 39%. 

Palatul Anker, Budapesta (foto: Fortepan/donatar Schoch Frigyes)

Construcția noii gări a fost finalizată în 1913, de asemenea a fost construit Palatul Cultural - în timp ce oaspeții bavarezi invitați la ceremonia de inaugurare au declarat că niciunul dintre orașele bavareze de dimensiuni similare nu avea un lăcaș atât de impunător pentru cultură, potrivit unui ziar din Budapesta, Ludovic Szantay copiase pur și simplu Palatul Anker din Capitală, iar primarul Varjassy Lajos se confrunta cu tot mai multe atacuri din cauza cheltuielilor sale excesive. 

Editorialul din „Aradi Közlöny” publica chiar o poveste despre „orașul econom”. „Acest Senat și-a bătut capul trei zile și trei nopți să vadă unde putea sa economisească. Cineva a propus ca anul următor să nu fie zugrăvite școlile. Propunerea a fost respinsă pentru ca să nu se spună ca orașul economisește pe spatele culturii. Altul a propus să se ceară Ministerului bilete gratuite pentru primar care era nevoit să se deplaseze frecvent la Budapesta. Nici această propunere n-a fost acceptată, întrucât nici Statului nu-i mergea prea bine și nu putea renunța la o asemenea sursă de venit. Al treilea a propus să nu se asfalteze niciun drum timp de un an. Aceasta ar fi însemnat ceva, dar ar fi fost un afront grosolan adus tradiției orașului, ar fi însemnat o ruptură brutală a tradiției strămoșești care din motive de strictă frugalitate nu putea fi săvârșită, a argumentat inginerul-șef prezent în consiliu. Deci trebuia să se economisească în altă parte... Părea o idee foarte interesantă ca polițiștii publici să nu mai poarte păr de fete orfane pe căști pe viitor ci doar câteva pene simple de cocoș, care erau mult mai ieftine de cumpărat. Propunerea a fost primită ad litteram, dar nu era suficientă pentru a restabili echilibrul gospodăriei. S-a zvonit că străzile nu vor mai fi stropite cu apă pe timp de ploaie, așa cum nici becurile cu gaz nu erau aprinse în serile luminate de Lună, dar Comandantul, în calitate de autoritate de primă instanță în chestiuni de igienă publică, a spus că va păstra pentru el această prerogativă și nu va tolera niciun amestec din exterior”. În final s-a decis să se omită din buget sumele pe care le prevăzuseră inițial cu titlul de cheltuieli neprevăzute. „Și atunci s-au votat cu calm alte sute de mii grele pentru construcția de cazarme, sume mari pentru noi asfaltări, pentru urbanizare, exproprieri de terenuri, călătorii de studii în străinătate, pentru planificarea sărbătorilor....pentru că problema cea mai grea era rezolvată; cheltuielile neprevăzute nu au fost incluse, iar opinia publică revoltată din pricina lor a fost astfel liniștită. Cei care au menționat îndatorarea orașului au fost, în orice caz, vrăjiți de contabilul-șef care a capitalizat reevaluarea dreptului de a percepe taxa pe bicicletă, dreptul de a colecta taxa de canalizare și alte drepturi și a inclus carosabilul drumurilor și trotuarele printre bunurile publice. De îndată ce Deutsche Bank împrumută cincizeci de milioane de mărci în schimbul garanției asupra acestor drepturi și bunuri nedescoperite anterior, orașul se va recupera complet de la ananghie. Între timp economisește – așa cum am descris mai sus." 

Varjassy Lajos care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a atrage fabrici moderne în Arad câștiga 8.960 de coroane pe an. A fost urmat de viceprimar, șeful poliției, grefierul-șef cu circa 7600 de coroane. Funcționarii și notarii puteau fi fericiți, pentru că în timp ce șefii lor câștigau mai puțin, ei câștigau cu aproximativ 1.000 de coroane mai mult decât colegii și omologii lor care lucrau în orașele învecinate. Salariul medicului-șef era de 5.800, cel al medicilor de sector 3.950, chiar și cel al medicilor veterinari era de 2.800 de coroane. Un polițist câștiga 2934 de coroane, un profesor ducea acasă circa 3060 de coroane în jurul anului 1910. 

După cum notează Csucsuja István în studiul său, timp de aproape un deceniu și jumătate până la primul război mondial în Transilvania a fost o perioadă de dezvoltare economică și prosperitate fără precedent. Toate ramurile economiei au prosperat și s-au reînnoit, deși nu în mod egal și proporțional. Sistemul bancar și de creditare s-a dezvoltat rapid în contextul febrei construcțiilor feroviare generând mari disponibilități de bani, fapt care a condus, fără îndoială, la o dezvoltare industrială puternică pe fondul politicilor proindustriale ale guvernelor. Procese similare au avut loc și în regiunea noastră, cu mențiunea că industrializarea regiunii cuprinse între Tisa și Mureș a avut loc mult mai devreme și mult mai intens. Dezvoltarea industriei alimentare, și mai ales a subramurii industriei morăritului a fost amplificată datorită capitalului provenit din comerțul cu cereale și datorită producției de grâu de bună calitate. Egyed Ákos mai indică faptul că valoarea producției în morărit în primele decenii ale monarhiei la Arad și Timișoara a depășit valoarea producției tuturor celorlalte industrii, astfel că industria morăritului era cea mai puternică industrie a burgheziei transilvănene . Familia Neuman a început cu punerea în funcțiune a unei mici distilerii în anii 1850 urmată de înființarea unei mori cu abur și, în cele din urmă, ținând pasul cu evoluțiile din Ungaria, a fondat și o uzină textilă. În monografia sa, Gaál Jenő subliniază că dezvoltarea industriei arădene a ținut întotdeauna pasul cu progresul economic al Ungariei. Pe lângă industria sa cu producție diversificată și considerabilă, reprezentată de distilerii, două mori industriale, o fabrică de vagoane, o fabrică de utilaje și câteva fabrici mai mici, are o industrie meșteșugărească foarte bine dezvoltată care poate satisface majoritatea nevoilor populației. ” Varjassy Lajos a recunoscut importanța industriilor moderne și, în calitate de primar, face tot posibilul pentru a încuraja dezvoltarea industriei prelucrătoare - acordând terenuri în mod gratuit, precum și scutire de taxe și impozite municipale timp de 12 ani. Deși la Arad a fost înființată prima fabrică de automobile din Ungaria, în 1910 orașul ținea cu greu pasul cu Timișoara în domeniile industriale. 

În cele ce urmează vom folosi două seturi de date statistice privind structura ocupațională a populației și dimensiunea companiilor - pentru a prezenta situația economică a orașului nostru și a concurenților direcți. Graficul simplificat de mai jos (din care au fost omise anumite categorii - armata, pensionarii, etc.) conține doar cele mai importante categorii de ocupații. Dintre cele patru orașe Szegedul avea cea mai mare populație și prezenta imaginea unui veritabil oraș european datorită amplelor lucrări de reconstrucție care au urmat după inundațiile catastrofale care l-au distrus aproape în totalitate. Din punct de vedere economic și ocupațional însă, o parte semnificativă a populației sale era angajată în agricultură, așa că se putea afirma că era un oraș agricol. Numărul și proporția oamenilor care lucrau în industrie era cea mai mare la Timișoara - bineînțeles, având în vedere nu doar muncitorii care lucrau în fabrici, ci și meșterii și micii industriași. Din această perspectivă locurile următoare reveneau Aradului și Oradiei. Aproximativ 15-12% din lucrători erau angajați în comerț și, deși Aradul a fost mult timp considerat „orașul comerțului”, până în 1910 Oradea a depășit Aradul la acest capitol. Și la capitolul privind sectorul bancar se situa pe locul trei, dar aici nu conta atât numărul de angajați, cât puterea data de capitalizarea instituțiilor de credit care era decisivă în acest sens, și așa cum am menționat deja, orașul nostru conducea cu superioritate la acest capitol. Numărul mare de angajați în transporturi (2607 - 13%) includea nu doar angajații Căilor Ferate de Stat MÁV, ci și angajații Companiei feroviare ACSEV – Societatea Căilor Ferate Unite Arad-Cenad, precum și Compania feroviară care opera Calea ferată Arad-Podgoria. În categoria serviciilor publice se încadrau intelectualii, diverșii funcționari, preoții si pastorii, profesorii, iar proporția acestora era cea mai mare la Oradea care avea o rețea școlară foarte dezvoltată și extinsă. Egyed Ákos sublinia, de asemenea, că una dintre cele mai importante etape în viața celor care veneau de la sat la oraș cuprindea timpul petrecut de aceștia ca servitori sau zilieri. Proporția lor varia de la 5-6% până la 7-8% în cele patru orașe. Desigur, contează nu numai câți oameni lucrează într-un sector al economiei, ci și cât de mari și de dezvoltate erau firmele în care aceștia își câștigau existența de zi cu zi. De mica industrie am avea mare nevoie și în secolul al XXI-lea, dar tendința foarte răspândită astăzi își deschidea aripile deja din deceniile monarhiei. Desigur, în zona noastră nu existau coloși industriali care angajau mii sau chiar peste 10.000 de oameni ca și în capitală, dar dezvoltarea sectorului în care lucra un singur meșter fără ucenic până la baronii industriali care aveau sute de muncitori a fost remarcabilă și aici. În cazul Transilvaniei, conform statisticilor lui Egyed Ákos, în 1900 în 67,73% din antreprizele industriale lucra doar proprietarul, 30% dintre ele aveau 1-5 angajați și erau doar 379 de firme (0,36%) cu peste 20 de angajați. Acestea se numărau deja printre fabricile de atunci. Desigur, acestea din urmă au avut cea mai rapidă rată de dezvoltare; de 80% între anii 1890 și 1900. 

Evident, dacă analizăm datele doar pentru un singur oraș, nu pentru întreaga regiune, obținem o imagine mult mai pozitivă. Potrivit acesteia la Arad mica industrie (proprietarul cu maxim 5 angajați) reprezenta 92% din totalul antreprizelor din orașul nostru (proporția era de 97,73% în Transilvania) și aveam și 29 fabrici „adevărate” (1,17% din total). 

Din graficul următor reiese că, deși Timișoara avea cel mai mare număr de companii mari în 1910, orașul nostru concura puternic nu doar Timișoara, ci și Oradea care se dezvolta foarte dinamic, cât și Szegedul care avea o populație de 100.000 de locuitori. Dar pentru a nuanța și mai mult datele de mai sus, să vedem care au fost antreprizele cu  adevărat mari din aceste patru orașe: 

La început se pare că, deși eram cu mult înaintea Oradei și Szegedului, am fost din nou în urma orașului de pe Bega. Cu toate acestea, când privim mai atent la tabel, devine clar că la Timișoara industria alimentară și de îmbrăcăminte avea ponderea cea mai semnificativă, în timp ce la Arad industria grea era mult mai bine reprezentată. Fabrica de vagoane și turnătorii Weitzer János a fost unul dintre cei mai mari cinci producători de vagoane din țară. Societatea pe acțiuni producătoare de automobile MARTA era nu doar cea mai mare fabrică de profil din țară care producea automobile, autobuze și camioane cu o structură mai simplă, dar modelul de automobil cu motor de 2,3 litri a avut rezultate atât de bune în cursa Budapesta-Constantinopol încât mai multe companii străine se zbăteau (fără succes) să-și păstreze întâietatea. 

Dacă la toate acestea mai adăugăm fabrica de textile Hungária aparținând imperiului Neuman, fondată în 1909 (la sfârșitul anilor 1920 deja lucrau acolo 2.000 de muncitori), devine evident că; dacă (deși    în cercurile istoricilor nu este agreat acest termen) nu ar fi existat Tratatul de la Trianon, orașul nostru avea șanse mult mai mari decât orașele concurente să devină un centru industrial modern. Legea din 1872 care a abolit sistemul breslelor a înființat asociațiile profesionale. În timpul monarhiei acestea au reprezentat interesele micilor industriași. Începutul secolului XX a adus contractarea sau dispariția unei serii de meserii vechi. Au dispărut încet cojocarii, s-au împuținat cizmarii, iar din cauza răspândirii țigărilor cumpărătorii de pipe erau din ce în ce mai puțini. În același timp cei cinci fotografi nu mai făceau față volulmului de muncă. Rapoartele Camerei de Comerț arădene redau imaginea exactă a situației. Lăcătușii primeau din ce în ce mai puține comenzi, iar cuțitarii au dispărut, practic se mai ocupau doar de vânzarea produselor gata-făcute și de ascuțirea lor. Rulajul celui mai faimos fabricant de clopote din regiune; Hönig Frigyes care și-a adaptat procesul de producție la fabricarea pompelor, Dangl Janos care a construit orga Bisericii Matei Corvin de la Buda și orga Academiei de Muzică din Capitală mai construia doar orgi de mici dimensiuni și se ocupa de repararea celor vechi. În antiteză cu el, a crescut rulajul mecanicilor datorită faptului că „clopoțelul cu electricitate” câștiga teren. Era o altă problemă recurentă faptul că agenții comerciali care băteau la ușă distrugeau afacerile antreprenorilor locali și nu era doar cazul ceasornicarilor. Industria textilă și de îmbrăcăminte mai avea de înfruntat concurența copleșitoare a mărfurilor austriece. Firmele fabricanților de bomboane Weisz Mor și a fraților Nyari înregistrau mari pierderi cauzate de agenții fabricilor străine care foloseau pentru preparatele lor mai puțin zahăr și „mai mult sirop și alți aditivi dăunători sănătății....prețul acestora fiind mai scăzut decât zahărul folosit ca materie-primă”. Vă este cunoscută problema, nu-i așa? Producătorii de trăsuri se ocupau în special cu repararea atelajelor închiriate. Din fericire, muncitorii din construcții aveau locuri suficiente de muncă, deși erau nevoiți să muncească foarte ieftin. Fabricile de mobilă Reinhart Fülöp, Varga József, Verbos Ádám, Steigerwald Alajos, Rozmanith Albert și Lengyel Lőrinc livrau și în străinătate datorită calității excelente a produselor lor. Nici „cioplitorii de tablouri” care lucrau pe cont propriu nu se puteau plânge. Industria textilă și de îmbrăcăminte era în continuare confruntată cu o concurență acerbă din partea mărfurilor austriece. 

În ansamblu numărul antreprenorilor fără angajați a crescut cu 53% între 1900 și 1910, aceștia făcând față cu brio concurenței companiilor mari. Zima Tibor notează că independența majorității micilor antreprenori a fost doar aparentă deoarece o parte semnificativă dintre produsele lor au fost făcute la comandă din materiile prime și materialele unor companii mai mari, dar, după cum remarca el, această tendință era chiar dăunătoare, deoarece determina scăderea prețurilor. Datorită uniunii vamale austro-ungare guvernul nu a folosit instrumentul de politică economică al tarifelor protecționiste, astfel încât dezvoltarea industriei interne a trebuit susținută în alte modalități. După anii 1880 principalele mijloace de intervenție a statului au fost „scutirea de taxe 15 ani și scutirile de impozite pe salarii precum și acordarea de ajutoare de stat (până la 20-30% din ponderea capitalului)”. Micilor industriași li s-a oferit posibilitatea de a aproviziona armata comună ( 25% din comenzile de la Ministerul Apărării ), iar altor categorii, ca de exemplu, „artizanilor de sârmă” din Ungaria Superioară (astăzi Slovacia) li s-au acordat facilități. Se presupune că - cel puțin în opinia Camerei de Comerț și Industrie Arad – aceștia au abuzat de aceste facilități deoarece majoritatea produselor vândute în comitat nu erau făcute de ei, ci de producători austrieci. Potrivit studiului lui Bajzik Zsolt unul dintre rezultatele crizei politice izbucnite între 1905 și 1906 a fost apariția „Mișcării Lalelei roșii” creată pentru a sprijinii industria autohtonă, adică să lase Austria cu produsele agățate de gât, întrucât se credea că jumătatea occidentală a Imperiului împiedica venirea la putere a opoziţiei ungare care a câştigat alegerile din 1905. În momentul în care coaliția de opoziție a ajuns la putere, în ciuda insignei cu lalele, entuziasmul a pierit din întreaga mișcare. Fără îndoială orașul Arad este orașul marilor comercianți, scria Zima Tibor în 1914, târgurile sale cunt de multă vreme celebre în toată țara. „Principalele noastre articole de export sunt cerealele, semințele de fermă, făina, vinul, băuturile spirtoase, vitele, porcii, caii, păsările de curte, lemnul, feroneria și mobilierul. Articolele pe care le importăm sunt în principal condimentele din colonii, ornamentele, obiectele de artizanat și articolele de modă... magazinele de pe flancul vestic al Pieței Andrássy rivalizează cu arterele comerciale din centrul Budapestei”. În clasa comercianților ierarhia se forma în funcție de faptul dacă cineva era angajat în comerțul cu amănuntul din magazine sau în distribuția engros. Deși se aflau la un nivel inferior al claselor sociale, comercianții cu amănuntul formau cel mai civilizat strat al micii burghezii. 

Interior de prăvălie (Foto: Fortepan / donator Library of Congress)

Conform datelor recensământului din 1910, la începutul secolului al XX-lea întreprinderile comerciale care dădeau de lucru mai multor angajați au devenit din ce în ce mai importante. Dacă ne uităm la proporții, în această perioadă la un număr de 100 de independenți,  în orașul nostru existau 59,7 funcționari și 102,6 lucrători auxiliari și zilieri. Proporțiile au fost 57,9 și 112,5 în Timișoara, respectiv 56,6 și 116,5 în Oradea. Deși în perioada menționată, dacă ne uităm strict la cifre, observăm ca orașul nostru se afla pe locul trei și în acest clasament, dar numărul mare de comercianți a fost în multe cazuri mai mult dăunător decât util. Așa cum subliniază Buletinul Camerei de Comerț și Industrie; „elemente neinițiate, existențe ruinate în alte domenii intră în cariera de comerciant și concurează fără nicio experiență provocând nu doar prejudicii materiale, ci și aducând atingere reputației și prestigiului comercianților." Dintre cei peste 3.000 de comercianți din Arad, Andrényi și Domány ne sunt familiari celor mai mulți dintre noi, palatele lor sunt situate în piața principală și pe bulevardul principal al orașului nostru, iar firmele lor și-au câștigat o reputație națională și chiar internațională. Dar cum ajungea cineva un comerciant faimos? Éles Ármin și-a deschis micul său magazin de condimente și delicatețuri pe 3 august 1853 și muncea din greu de dimineață până seara, chiar și la vârsta de 78 de ani, în firma sa care a devenit unul dintre cei mai cunoscuți angrosiști de condimente din regiune. Pe lângă toate acestea, a fost vicepreședintele Camerei de Comerț și Industrie Arad, președintele circumscripției Arad a Camerei Naționale de Comerț a Ungariei, președintele Asociației angrosiștilor de mirodenii din Ungaria de Sud, vicepreşedinte al Uniunii comercianților din Arad, președintele companiei Lloyd Arad și, bineînțeles, membru al Comisiei legislative a orașului nostru. Adler Andor s-a născut în 1870 la Arad, a terminat liceul aici și a absolvit examenul de bacalaureat la Budapesta. Apoi a locuit doi ani la Viena și în Germania. La întoarcerea acasă a ocupat un post de conducere la firma angrosistului Éles Ármin. A fost ales secretar al Asociației comercianților, a editat ziarul administrației publice „Haladás”, iar mai apoi a cumpărat magazinele de mirodenii și mărfuri coloniale de la Nagy Farkas, Fehér și Lázár Gyula. La începutul secolului al XX-lea era proprietarul de facto a cinci antreprize comerciale, de asemenea era membru al consiliului de administrație al mai multor bănci, era președintele asociației naționale a comercianților de mirodenii și era membru în numeroase asociații sociale și culturale. 

Am vorbit deja despre cât câștigau funcționarii și intelectualii, ce diferență uriașă a fost între venituri, întrucât impozitul baronilor Neuman echivala cu salariul anual a 10 profesori. De asemenea, este evident că în timpul monarhiei majoritatea membrilor nobilimii au simțit că este de datoria lor nu doar să se bucure de averea lor, ci și să facă ceva în folosul comunității din care făceau parte. După cum a remarcat pe bună dreptate unul dintre ei, „dacă cei care nu au nevoie să lucreze în Ungaria nu ar muncii, atunci cei care sunt nevoiți să muncească ar muri de foame”. Sistemul economic liberal din epoca dualismului a permis un progres rapid, deși nu întotdeauna echilibrat, a apreciat profiturile ridicate, munca susținută, dar nu i-a păsat, sau i-a păsat foarte puțin de „perdanți”. Folosind un termen modern, nu exista un „stat al bunăstării” care să fi avut grijă de cetățenii săi, epoca fiind străbătută de un capitalism aproape sălbatic. La începutul secolului al XX-lea fenomenul emigrării în masă, grevele și existențele ruinate ca urmare a crizelor economice reprezentau partea întunecată a dezvoltării. După cum nota Kövér György, clasa muncitoare la începutul secolului nu era unită, membrii săi erau separați unii de alții prin diferența de niveluri salariale, de condiții locative sau de transport și de conștiința de „lucrător industrial” sau de „zilier”. Conform cercetărilor lui Gergely András și a lui Szász Zoltán muncitorii calificați locuiau deja într-un apartament cu două camere și bucătărie, aveau disponibilități suficiente pentru haine de sărbătoare, soțiile nu aveau nevoie să meargă la muncă și își puteau trimite copiii la școală în mod regulat. Elita era formată din maiștri și din mașiniști, 48% dintre ei aveau un venit anual de peste 2.000 de coroane - câștigau mult mai mult decât un profesor sau un mic funcționar. Zilierii și ajutoarele erau în cea mai nefericită situație, locuiau în mare parte în chirie și de obicei primeau un salariu săptămânal care era cel mult suficient pentru subzistența lor. Graficul atașat arată cât de puternic era diferențiată clasa muncitoare. 

Salariul mediu anual de 1.000 de coroane acoperea diferențe mari; 25% dintre muncitori nu au câștigat nici măcar jumătate din aceasta sumă, dar cei mai bine plătiți 2% dintre ei duceau acasă chiar și de două ori mai mult. După cum au arătat istoricii economiei, muncitorii din capitală primeau cu 30% mai mult salariu decât omologii lor din provincie pentru aceeași muncă. Salariul muncitorilor calificați era dublul celor necalificați. La începutul secolului timpul mediu de lucru a scăzut, maiștrii și muncitorii calificați lucrau 9-10 ore, iar ajutoarele și zilierii lucrau până la 11-12 ore pe zi în Arad. În medie funcționarii lucrau 7-8 ore pe zi. Erau considerați parte a micii burghezii, deși majoritatea nu aveau un venit mai mare de 1.500 de coroane. Majoritatea au absolvit școala civilă sau vreo școală profesională de nivel superior, școală de meserii și nu de puține ori chiar institutul pedagogic. Trăiau într-o relativă securitate. Pe lângă funcționarii din mediul privat, funcționarii publici, angajații MÁV (căile ferate de stat) ale căror drepturi de pensie permiteau o bătrânețe mai mult sau mai puțin liniștită, se bucurau de un mare respect. „S-a dovedit că... scria Keleti Károly, cu cât o gospodărie este mai mică și aparține unei clase sociale inferioare ..., cu atât este mai mare procentul de venit consumat pentru costul simplei subzistențe, adică al hranei.” În cele ce urmează vom arunca o privire asupra costurilor diverselor produse în Arad și orașele vecine la începutul secolului XX. Micul ghid al cotidianului „Aradi Közlöny” descria cu umor agitația pieții săptămânale: „Aceasta este statuia martirilor (n.n. Statuia Libertății amplasată în spatele teatrului nou în acele vremuri). Se știe și se presupune că arădenii vin aici în fiecare zi pentru a plăti tribut memoriei lor. Trebuie spus însă că în aceasta piață nu martirii îi taxează pe arădeni, ci șvabii din Aradul Nou, de la care aceștia cumpăra  dovleci, caralabe, fasole, mazăre și spanac. Șvăboaicele pricepute, în schimb, își manifestau recunoștința lăsând resturi și gunoaie în urma lor atunci când părăsesc orașul nostru la amiază”. 

Un kilogram de pâine care este un aliment de bază costa 36 de bănuți. În această perioadă a devenit obișnuit consumul de pâine albă mai puțin hrănitoare care a devenit un simbol al statutului social. Arădenii au plătit 5,53 coroane pentru o rață îngrășată și 9,38 coroane pentru o gâscă, așa că dacă cineva voia să economisească dădea o fugă până la Timișoara de unde își lua cu două coroane mai puțin friptura de ziua Sfântului Martin. Omleta de la micul dejun însă costa mai puțin la noi, pentru că trebuia să plătim doar șase coroane și jumătate pentru 100 de ouă, în timp ce la Timișoara costau zece coroane. Un kilogram de carne de vită de bună calitate era cel mai ieftin în Oradea (1,27 coroane) și cel mai scump în Budapesta (2,44). În mod ciudat, carnea de porc era mai scumpă și la nivel național, dar și în orașul nostru (1,65 coroane), la fel ca și slănina și untura afumată, principalul produs alimentar (1,91-1,93). Un litru de lapte costa 23 de bănuți și un kilogram de unt trei coroane. Putem adăuga miere la pâinea noastră unsă cu unt - pentru două coroane putem cumpăra un kilogram sau gem de prune (72 de bănuți). Desigur, ardeii erau mai ieftini în Szeged (2,52 față de 3,57 la noi) iar cafeaua numită colonială în Capitală (3,81 față de 4,18 la noi). Unul dintre felurile de mâncare preferate ale lui Mikes Kelemen „scrisoarea frumos scrisă îi place la fel de mult minții mele ca și gurii mele varza acoperită cu mărar și smântână, care de la distanță părea un munte mic argintiu....cel mai important ingredient din mâncarea de varză costa 30 de bănuți, iar orezul costa 48 de bănuți). Cartofii care erau considerați un aliment de bază costau foarte puțin, circa 8 bănuți, un muncitor care câștiga 1500 de coroane pe an putându-și permite să cumpere o cantitate considerabilă. Dar omul nu trăiește doar cu mâncare solidă, litrul de pâine lichidă (berea) costa 67 de bănuți, iar litrul de vin costa între 70 și 100 de bănuți. Dacă cineva era anemic sau neurastenic se putea trata cu vin de soi cumpărat cu 3,5 coroane de la farmacia lui Rozsnyai Matyas. Tot acolo mamele îngrijorate au avut acces la ulei de ficat de cod care punea la încercare papilele gustative ale copiilor, pentru doar două coroane. Pălinca de prune era cea mai ieftină la Szeged (1,37 coroane) și cea mai scumpă la Timișoara (2,70). Iarna însă, nu era contraindicată nici „încălzirea” prin alte mijloace, metrul cub de lemn de foc de bună calitate costa 7,50 coroane la Arad, 10 coroane la Budapesta și 9,5 coroane la Timișoara. 

În analiza sa, Fónagy Zoltán arată că cele trebuincioase nutriției în timpul monarhiei nu erau în urma mediei vest-europene. Un ungur mediu a consumat cel puțin aceeași cantitate de carne, mai multă grăsime, pâine și paste, dar mai puțin lapte și produse lactate decât contemporanii săi occidentali. Următorul nostru grafic arată consumul mediu anual de alimente al regiunii noastre în kilograme și litri. Nu doar performanța economică a Aradului și Timișoarei, ci și obiceiurile alimentare ale locuitorilor săi au fost similare. Am mâncat cu aproximativ 3 kilograme de carne de vită mai puțin decât în Szeged și Oradea, dar putem găsi valori similare pentru slănină, grăsime sau lapte. În comparație cu datele maghiare de astăzi ei au consumat mult mai multă carne de vită (2,7 kg față de 14-17 kg), cu un sfert și jumătate mai multă carne de pasăre și porc decât în prezent. În timp ce la Szeged, desigur majoritatea consumau pește - 4,2 kg pe an, ouăle erau cele mai îndrăgite în Oradea. Spre deosebire de consumul de astazi de circa 60-65 de kilograme de cartofi, în timpul monarhiei cartofii ieftini pentru segmentele mai sărace ale populației erau pe același palier cu pâinea. După cum nota Hunfalvy János „uneori haramiile nu coc pâine tot anul, ei mănâncă cartofi toată ziua.” În ziua de astăzi avem acces la fructe proaspete tot anul datorită procedurilor moderne și facilităților de transport (în total 66 de kilograme din care 11 kg de fructe exotice), dar în urma cu 100 de ani în Arad și Timișoara se consumau doar 12 kg, în timp ce la Szeged se consumau 42 de kilograme. Berea de la Timișoara a ajuns chiar și în Brazilia, dar în „mica Vienă” din Banat se consumau doar 20 de litri la sfârșitul secolului al XIX-lea. Situația a fost similară și în celelalte trei orașe. Eram și mai pregnant o națiune consumatoare de vin la acea vreme. Degeaba aveam noi renumitele podgorii ale Aradului, aici ne împiedicăm de o surpriză, orădenii consumau 54 de litri, în timp ce arădenii doar 33 de litri (desigur de calitate mai bună, am putea spune noi ca să ne apărăm onoarea). În ceea ce privește pălinca, ei sunt cu mult înaintea noastră și putem spune cu siguranță că am fost unul dintre cele mai lucide orașe. Încheiem cu alte date interesante furnizate de Keleti Karoly. Conform calculelor sale un locuitor din oraș a cheltuit 122 de forinți pe an pentru mâncare (un profesor din Arad câștiga 750 de forinți și primea 240 de forinți subvenții pentru chirie). Astăzi alimentele necesare subzistenței costă circa 3.222 lei în România și 288.000 de forinți în Ungaria. 

Aș putea încheia prezentarea situației economice, a performanței și posibilităților pe termen lung ale Aradului în propoziții serioase, lungi și plictisitoare. Aș putea raporta ce am câștigat în 1867 și ce am pierdut în 1920. Din fericire nu este nevoie de asta pentru că într-un articol scris în 1884 de Edvi László, o persoană mult mai competentă decât mine a conturat viitorul. Citind rândurile sale de vizionar ne putem întreba în ce altceva mai putem avea încredere astăzi. „Așa că la întrebarea dacă să rămânem în urmă sau avansăm, tot nu putem răspunde decât că Aradul merge înainte. Să avanseze pentru că aceasta este o condiție a vieții. Din punct de vedere geografic este în măsură să se susțină numai cu prețul unei activități puternice și sporite. Dacă apare delăsarea va fi depășit cu siguranță de Szegedul din stânga sau Timișoara îl va întrece din dreapta. Și atunci Aradul nu va avea de ales decât să rămână cu amintirea martirilor și cu amărăciunea trecutului. „Oricât de prețioase ar fi acestea pentru toți ungurii, nu ar fi de ajuns să salveze Aradul care era numit „câinele de pază al maghiarilor”, „de la scufundarea spre standardele mai joase ale unui mic oraș de provincie. De aceasta soartă l-ar putea feri doar spiritul progresist și treaz al locuitorilor săi. Sperăm că așa va fi”.